miercuri, 1 decembrie 2010

1 Decembrie, Ziua Naţională a României

Am făcut o felicitare pe o poză a drapelului pe care l-am aşezat, ca de obicei, la intrare.

În acest an, a plouat şi a fost o vreme care nu ne-a îndemnat să mergem la Alba Iulia. Aşa că, am urmărit la televizor transmisiunea defilării forţelor armate.

Am văzut defilarea la TVR şi am ascultat transmisiunea Radioului Naţional la o cască. Îmi plac mai mult explicaţiile lui Alexandru Leaua şi sunt mai obişnuită cu Radu Dobriţoiu. Mi-a părut puţin rău că nu l-am putut asculta cu mai multă atenţie pe Constantin Spânu, dar Adelin Petrişor prea se suprapunea peste evenimentul principal. Propun să îl invite pe locotenent-colonelul Constantin Spânu într-o emisiune şi să dezbată tot ce vrea! Nu l-a lăsat nici în timpul intonării Imnului Naţional! Asta nu mi-a plăcut! Poate sunt de modă veche, dar răul în educaţie pleacă şi de la tinerii ăştia nerăbdători. Îl admir pe Adelin Petrişor, dar am spus ce nu mi-a plăcut. Poate eu am învăţat ceva de la radio: interlocutorii trebuie să vorbească pe rând. (Şi la şcoală e aceeaşi regulă.) Altfel nu se înţelege nimic.

Ce mi-a plăcut? În bălţile de la marginea şoselei se reflectau imaginile cu militari. Unele erau chiar interesante. Mi-a plăcut detaşamentul de militari din 1877, mi-au plăcut, ca de obicei studenţii şi elevii. Au fost înteresanţi jandarmii călare. În timp ce vedeam la televizor călăreţii, auzeam în cască uvertura Cavaleria uşoară de Franz von Suppé.

http://www.trilulilu.ro/cgusa/276a9bd2abcba8

Ceea ce, de fiecare dată, provoacă admiraţia publicului este defilarea Regimentului 30 Gardă "Mihai Viteazul". Ei nu merg relaxat ca militarii care au fost în teatrele de operaţii.

Mi-a părut rău că Televiziunea Română a renunţat la defilarea Fanfarei militare. Sunt nişte oameni deosebiţi. Câte exerciţii trebuie să facă pentru a putea cânta şi păşi într-o ordine desăvârşită?

Pe saitul Radio România sunt poze. Le vedeţi la adresa următoare:
http://www.romania-actualitati.ro/rrapages/displaygallery/524#top_galerie

vineri, 5 noiembrie 2010

Despre Vancouver Cherry Blossom Festival 2010

http://www.vcbf.ca/haiku/2010-winning-haiku

O menţiune de onoare pentru haiku-ul următor:

Two petals
falling together—
evening wind

Două petale
căzând împreună –
vânt de seară


Deux pétals
tombant ensemble –
vent de soir

luni, 1 noiembrie 2010

marți, 26 octombrie 2010

Au sosit diploma şi medalia de la "Visul" Orăştie

Ieri, de Ziua Armatei, a sosit plicul cu diploma şi medalia acordate de Asociaţia culturală "FLOREMA DESIGN" din Orăştie.

Nu am reuşit să le scanez, dar le-am pozat azi, de Sântul Dimitrie/Dumitru, ziua onomastică a tatălui meu.

Sunt bucuroasă şi emoţionată! Se mai pot primi premii post mortem...

Mulţumesc, "FLOREMA DESIGN"!





































miercuri, 14 iulie 2010

Printre amintiri - carte

A ieşit de sub tipar cartea cu titlul Printre amintiri. Ea conţine memoriile tatălui meu, memorii pe care le-a scris la insistenţa mea. Am reuşit, după mult timp, să aducem la o formă convenabilă textul şi l-am completat cu ceea ce am considerat că e necesar pentru o înţelegere a celor scrise de tata.

Cartea a fost publicată în prima etapă la Editura Online Semănătorul. Apoi, după câteva modificări de formă, a apărut şi pe hârtie, la Editura PIM din Iaşi.

Photobucket

Povestea cărţii

Această carte are o istorie frumoasă, care a început în 1991, chiar dacă ea vorbeşte despre evenimente care cuprind aproape un secol.

Am avut marele avantaj de a veni pe lume într-o familie de învăţători, tatăl meu fiind aproape tot timpul în funcţii de conducere. Am avut şi avantajul de a locui în incinta şcolii şi am avut bucuria de a putea asculta programele Radioului Naţional la un difuzor instalat în „apartamentul” pe care îl ocupam în clădirea liceului din Vişeu de Sus. Poveşti despre experienţa cunoaşterii radioului vor apărea în altă carte. Aici, e suficient să spunem că o mare parte din cultura generală pe care ne-am dobândit-o i se datorează Radioului. Teatrul radiofonic, poveştile de seară, muzica de toate genurile erau prezente în viaţa noastră.

Într-un fel, cartea apare şi datorită colaborării cu unii realizatori de emisiuni radio. În 1991, am trimis o scrisoare pe adresa redacţiei emisiunilor militare de radio, o scrisoare despre tatăl meu, veteran de război, considerând că un om ca tata e bine să fie cunoscut. M-a sunat Eugen Pelin şi m-a anunţat că scrisoarea pe care am trimis-o „va intra pe post vineri, 12 iulie, în emisiunea «Îţi scriu carte din armată»” şi mi-a mai spus să-l rog pe tata să scrie ce-şi mai aminteşte din timpul războiului.

În scurt timp, l-am informat pe tata, am aflat frecvenţa postului Radio Romania Tineret şi mi-am anunţat prietenii. O mare parte din scrisoare a fost citită pe post.

Tata, aflat la 78 de ani, ne scria mai rar. Dar atunci a reuşit să ne trimită o scrisoare din care am citat în Capitolul al II-lea. Apoi, pentru că şi un fost coleg, învăţător şi veteran de război, Ion Berinde, i-a cerut date pentru o lucrare, a început să-şi redacteze memoriile.

În vara anului 1992, am fost la Vişeu şi tata mi-a încredinţat un exemplar al lucrării sale. Am considerat că efortul lui trebuie să fie răsplătit şi ne facem o datorie de onoare în a publica, pentru cei care l-au cunoscut, acele pagini. Dumitru Grad merită o carte în care şi unii dintre cei care l-au cunoscut să publice câteva cuvinte, să povestească întâmplări şi situaţii cu care să întregim imaginea celui care a fost un tată, un dascăl şi un cetăţean model.

Cartea apare prin contribuţia copiilor lui. O contribuţie importantă are Nina, cea care a fost alături de părinţi până în ultima ei clipă. Ea a adunat, cu multă grijă, pozele pe care le vom însera în carte. Ceilalţi doi copii îşi unesc eforturile pentru realizarea acestui proiect visat de mult timp.

Meritul cărţii este acela de a reda cetăţenilor de azi, atâţia cât vor dori să citească, un exemplu de viaţă dedicată neamului şi şcolii. Vrem să fie o carte din care să se poată afla cum era învăţământul în ţara noastră în diferite perioade ale secolului al XX-lea.

Nu ne lăudăm cu o lucrare document, ci cu o lucrare de suflet. Pentru că, prin amintirile noastre, un OM trăieşte. Şi acel om chiar merită.

Despre carte a scris profesoara pensionară Viorica Alecu:

„Citind Printre amintiri, de Dumitru Grad, m-am revăzut învăţătoare suplinitoare la 4 clase simultane, într-un sat de munte. Tare bine mi-ar fi prins multe dintre cele citite în cartea domnului învăţător Grad! Consider că şi celor care predau astăzi sau vor lucra în învăţământ nu le-ar strica să citească această carte cu creionul în mână, notând tot ce ţine de metodica şi psihologia predării la clasele I-XII şi la şcoli cu predare specială.

Dacă nu mă credeţi, citiţi cartea toţi cei care vă străduiţi să formaţi azi, OM-ul de mâine, indiferent de vârsta copilului şi obiectul de studiu.

Amintirile domnului Grad sunt şi o lecţie de patriotism astăzi, când sunt uitaţi adevăraţii eroi din sângele cărora s-a clădit România în care trăim şi noi.

Limba română şi istoria României ar ajuta să nu uităm că ne-am câştigat dreptul de a fi aici şi respectul oricărui popor, lucru citit atât direct cât şi printre rândurile cărţii pe care o recomand atât pentru lărgirea orizontului nostru cultural, cât şi pentru relaxare în momentele când oboseala îşi spune cuvântul.

Amintirile domnului învăţător şi ofiţer Grad pot sta cu cinste alături de amintirile scriitorilor cu care veghează asupra noastră din lumea în care vom merge cu toţii... cândva...”

Am tipărit un număr mic de exemplare, cele mai multe destinate familiei şi prietenilor care l-au cunoscut pe tata. Cartea poate fi citită la http://en.calameo.com/read/0000035246b4e6c74e4a5


ANIVERSĂRI

Chiar în ajunul aniversării zilei noastre, a jurnaliştilor militari, am primit de undeva de departe, de la Cugir, alături de o scrisoare de felicitare această interesantă carte de memorii, în parte de front, a învăţătorului Dumitru Grad (1913-2002), intitulată simplu, Printre amintiri, şi apărută recent la Editura Pim din Iaşi, sub îngrijirea copiilor săi, inginerul Toderaş Grad şi profesoara Maria Tirenescu, cea care, de altfel, ne-a şi trimis acest binevenit dar de ziua noastră. Spun binevenit, deoarece în „povestea cărţii", care ţine loc de „cuvânt înainte", Maria Tirenescu ne dezvăluie că, într-un fel, cartea a apărut şi datorită colaborării cu jurnaliştii militari de la Ora armatei, mai exact cu Eugen Pelin, cel care, prin 1991, primind o scrisoare pe adresa emisiunii militare de radio despre protagonistul de acum al acestor memorii, în speţă învăţătorul Dumitru Grad, i-a sugerat fiicei sale să aştearnă pe hârtie tot ceea ce-şi mai aminteşte din timpul războiului.
Aşa că, astăzi, avem în faţă aceste amintiri efectiv valoroase; în parte, din câte reţin, publicate şi de noi acum ceva ani, în revista Viaţa militară. Sigur că, în ceea ce ne priveşte, în mod deosebit ne interesează capitolul 1940-1945, adică amintirile din perioada cât Dumitru Grad s-a aflat mobilizat sub steagul Batalionului 16 Vânători de Munte, cu care a luptat pe frontul antisovietic, pentru eliberarea Basarabiei, apoi cu Batalionul 9 VM, la comanda companiei a doua, cu care a luptat în Vest; lupte crâncene, în prima linie, din care iese rănit de schije de brand, pe 26 octombrie 1944. Va scăpa după patru luni de spitalizare, astfel că memoriile urcă până în primăvara lui 1992, când autorul era deja locotenent-colonel în rezervă, reprezentant de frunte al ANVR-ului din Vişeul de Sus, şi, dincolo de interesul strict militar, cartea sa se constituie mai departe într-o secvenţă nu lipsită de importanţă pentru istoria învăţământului românesc, de un anumit nivel, din anii comunismului. Prin urmare, o carte cât se poate de instructivă, scrisă în registru simplu şi direct, cu mare drag pentru armată şi pentru meseria de dascăl apărută, nu trebuie trecut cu vederea, graţie copiilor lui. (D. GÎJU)

Din Observatorul militar Nr. 30 (28 iulie - 3 august 2010)
www.presamil.ro

miercuri, 19 mai 2010

După câteva ore..., 27 de clădiri în flăcări


Au sosit veşti proaspete:

Vă trimit doar câteva poze cu oraşul astăzi. În momentul în care baricadele protestatarilor au fost ocupate de armată şi lideri lor capturaţi, restul s-au împraştiat pe stradă şi au început să dea foc la clădiri pe unde au nimerit. Au reuşit să aprindă 27 de clădiri. Fotografiile sunt de la universitate şi din zona unde locuiesc (se văd munţii de gunoaie - de vineri nu a mai venit nimeni să ridice gunoiul - şi baricadele cu soldaţii). Spre Siam (unde fusesem sâmbătă), se auzeau din când în când serii de focuri de armă. Oraşul e acoperit de un fum gros, iar de la ora 8 seara până la 6 dimineaţa s-a dat interdicţie de

circulaţie pentru ca armata să poată captura teroriştii. Între timp mi-am luat provizii de mâncare şi apă, în caz că se întâmplă ceva şi trebuie să stau în casă câteva zile, eventual fără electricitate şi apă curentă. Însă nu cred că se va ajunge aşa de rău.

Marian







































Veşti din Bangkok


Am primit, în urmă cu câteva minute, un mesaj cu o poză.

Cam aşa arăta zona comercială a oraşului văzută de la universitate, în jurul orei 16:40. Văzând că pierd teren în faţa armatei, cămăşile roşii dau foc la tot ce pot, încearcă să incendieze Bangkokul.

Marian

sâmbătă, 15 mai 2010

În Bangkok - ca sub asediu

Prietenul nostru, Marian, aflat în Thailanda revine cu o nouă scrisoare şi cu poze.























Pentru cei ce mă vor întreba de ce am ieşit pe stradă şi am făcut aceste poze, le voi răspunde în câteva fraze. Se pare că asistăm la o erodare fără precedent a democraţiei în întreaga lume şi la o manipulare a opiniei publice cum nu s-a mai întâmplat. Se urlă despre aşa-zisul terorism islamic şi de importanţa războiului împotriva acestei "ameninţări", dar nu se suflă un cuvânt despre terorismul economic al corporaţiilor multinaţionale, dirijat şi acceptat de marile "democraţii" care încearcă să şteargă de pe faţa pământului ţări întregi, să le distrugă şi să le transforme în sclavi. Exemplul Greciei e doar primul dintr-o lungă serie care mă tem că va urma. Thailanda era o ţară relativ stabilă politic în ultimii ani, în ciuda lovirurii de stat din 2006 şi a câtorva serii de proteste care au dus la schimbarea guvernului în 2008. În 2010, în martie, înainte de a începe aceste proteste, Thailanda avea o creştere economică preconizată de 6.2%. Nu va mai fi nici 2% după aceste evenimente.

Conflictul politic dintre fostul prim-ministru, Thaksin Shinawat, dat jos de la putere (cu acordul regelui) în 2006, fugit din ţară (fiind condamnat la 2 ani de închisoare pentru corupţie) a luat o nouă întorsătură în martie, când curtea supremă de justiţie a decis confiscarea a circa 1 miliard de dolari din averea lui personală, bani îngheţaţi încă din 2006. După o săptămână, au venit câteva zeci de mii de "cămăşi roşii" (cu ideologie cvasi-comunistă, sustinuţi financiar de Thaksin şi de alţii) care au cerut nici mai mult nici mai puţin decât demisia guvernului. Nu revendicări pentru o viaţă mai bună. Nu, doar demisia. După ce primul ministru (Abhisit Vijajeva) a acceptat un dialog cu ei, după două zile s-au retras şi au refuzat orice negociere. S-au instalat în zona comercială a Bangkokului, şi-au construit baricade şi acolo au rămas, în ciuda faptului că trei sferturi din populaţia capitalei nu e de acord cu ei. A urmat prima încercare fermă de evacuare a lor pe 10 aprilie. În momentul în care soldaţii s-au apropiat de manifestanţi, au fost atacaţi cu cocktailuri Molotov şi asupra lor s-a tras cu gloanţe reale. Armata a ripostat în consecinţă, iar rezultatul final a fost de 25 de morţi - 19 protestatari, 5 soldaţi (toţi împuscaţi) şi un reporter japonez. Guvernul a renunţat să continue în aceeaşi notă şi i-a lăsat la locurile lor.

Mass-media internaţionale prezintă de multe ori distorsionat probleme, ca şi cum cămaşile roşii ar fi victimele guvernului. Asta a dus la teama armatei şi poliţiei să intervină cu fermitate (cum ar fi trebuit), pentru a nu-şi ridica populaţia în cap. Şi aşa s-a permanentizat o stare de tensiune (ajutată probabil de cei care vor destabilizarea Thailandei), cu grenade aruncate din când în când în mulţime pe stradă şi politişti împuşcaţi din maşini.

De joi violenţa a început din nou să se amplifice. Până acum, în confruntările din zona Rachadamri au murit 19 oameni şi au fost raniţi peste 165. Baricade şi reţele de sârmă ghimpată au început să apară şi relativ aproape de zona în care locuiesc. Ieri, la mine la universitate, în jurul orei 3, s-a dat un anunţ public în care studenţii erau sfatuiţi să plece acasă, deoarece campusul nu mai e sigur 100%. Iar azi la France 24 am auzit chiar păreri despre posibilitatea unui război civil (am dubii serioase că s-ar putea ajunge la aşa ceva, însă cu nebunia din toată lumea, nimic nu e exclus). Cine aruncă cu grenade, cine trage de pe clădiri? Sună cunoscut? Seamănă cu Bucureştiul din 1989 puţin? Cine trage sforile din umbră? Tare aş vrea să ştiu.

Suntem bombardaţi peste tot cu ştiri negative, ca să ne fie teamă, ca să nu putem trăi ca nişte oameni normali (inclusiv să ne amintim ce situaţie e în Romania, dar şi ce se întâmplă în SUA sau restul Europei). Peste tot apar "atacuri", "bombe", "prăbuşiri economice", "creşte somajul", "scad pensiile", etc. Încep să am sentimentul că există un plan mondial care vrea să ne transforme în nişte sclavi fricoşi. Iar eu nu am dorit decât să-mi cumpăr ieri o vioară de la un magazin de muzică. Însă era închis din cauza situaţiei din oraş. Am vrut să trec pe la magazinul de computere (cel mai mare din Thailanda). Era şi el închis. În Siam nu mai pot ajunge la libraria internaţională, pentru că e închisă de săptămâni de zile. Trenurile suspendate sau metroul circulă cand pot. Acum din nou nu mai circulă.










Azi am decis că refuz să mă mai las speriat sau intimidat de ce se întâmplă şi am hotărât să ies prin oras. M-am dus întâi spre magazinul de muzică, de-a lungul străzii Pettburi. Primele 7 fotografii din zona aceea sunt. Strada aproape pustie, cu poliţie şi armata aşezaţi din loc în loc. Apoi, am luat-o spre nord, spre Siam, una din zonele comerciale ale oraşului. Strada şi mai pustie. Strada e blocată prntu maşini (poza 8),







însă am văzut că politiştii erau înţelegători şi mai lăsau câte o maşină să treacă. Şi strada asta era aproape pustie.

Aproximativ la jumătatea străzii am auzit la distanţă mare 5 împuşcături, apoi,























după circa 1 minut, una mai puternică. Am ajuns lângă baricada cămăşilor roşii (pozele 9 şi 10) şi am urcat pe pasarela de deasupra. Un grup de ziarişti se afla acolo, toţi thailandezi, ascunzându-se după coloanele de beton (unul mi-a spus că lucrează pentru BBC). Mi-au spus că e un lunetist care trage şi mi-au facut semn să mă ascund după balustrada (imaginile 11 şi 12),












probabil cele 5-6 focuri de arma pe care le auzisem înainte veniseră de la el. În spate, din zona cămăşilor roşii, cineva urla un discurs din care n-am reuşit să înteleg nimic, întâi fără staţie de amplificare, apoi au pornit şi difuzoarele. Se pare însă că nu mai tragea nimeni şi n-am găsit nici un motiv să mă ascund după balustradă.












Am privit spre zona unde ar fi trebuie să fie lunetistul, însă nu am observat nimic. După 5 minute am plecat, pe lângă Stadionul Naţional, spre Tesco/Lotus (magazinul de unde îmi mai iau mâncare, doar că de obicei merg prin altă parte). Am văzut în continuare baricade şi un vehicul blindat (pozele 13 si 14). Am mai intrat în vorbă cu un profesor local (care se pare că băuse puţin), am mai auzit o împuşcătură în spate (la mare distanţă) şi apoi am ajuns la magazin (unde am reuşit, în sfârşit, să-mi cumpăr o pereche de pantaloni). M-am întors spre casă pe drumul obişnuit, departe de zonele de conflict.
























Ce ţin să subliniez - în zona prin care am trecut NU au fost (încă) confruntări violente şi nici victime, iar eu nici n-am încercat să ajung acolo. Nici un străin NU a murit până acum în confruntări (au fost câţiva răniţi când cineva a aruncat o grenada acum vreo 3 săptămâni), dar nici unul serios. Nu consider că am fost vreun moment în vreun pericol, pentru că m-am aflat tot timpul la peste 1 km distanţă de zona unde au fost violenţe. Iar lunetistul care o fi tras în mod sigur n-a avut intenţia să omoare pe cineva, pentru că erau câteva zeci de oameni expuşi şi n-am vazut ca nimeni să fi păţit ceva. Însă având în vedere evenimentele ce se desfăşoară în jur, am preferat să văd puţin şi cu ochii mei ce se întâmplă, pentru ca, în cazul în care (Doamne fereşte), lucrurile scapă de sub control, să ştiu la ce să mă aştept şi să pot lua măsurile optime pentru siguranţa mea şi a prietenilor mei. Curajul prostesc ar fi inutil, însă frica exagerată ar fi la fel de dăunătoare. Refuz să mă încadrez în stilul şi imaginile mass-media de pe tot globul şi să mă ascund sub pat de fiecare dată când se aude la mare distanţă un foc de armă sau o explozie. În final, suntem cu toţii în mâinile lui Dumnezeu, El hotărăşte cine când şi cum moare, şi dacă nu pot să îmi trăiesc viaţa cu demnitate, ca un om, şi trebuie să tremur ca un sclav sub bombadamentul mediatic al ştirilor negative, nu numai c-o să-mi pierd umanitatea, dar în final îmi voi pierde probabil şi viaţa. Frica e prima care omoară.Întâi frica, şi apoi curajul nesăbuit (care e la fel de periculos şi trebuie evitat în aceeaşi măsură). Plimbarea mea de azi a fost un test, să văd cum aş reacţiona în situaţii puţin mai tensionate, şi sunt bucuros că nu am fost cuprins nici de frică, nici de panică. După mica plimbare de azi ştiu că dacă lucrurile vor evolua în mai rău voi reuşi să mă descurc şi să mă protejez pe mine şi pe cei din jurul meu, luând decizii raţionale şi nu acţionâd împins de panică. Se pare că întreaga lume se pregăteşte de mai rău, şi, înainte ca lucrurile să meargă spre şi mai rău, poate e bine ca toţi să ne întrebăm ce vom face în situaţii limită. Să ne gândim câtă credinţă în Dumnezeu vom avea şi cât de umani vom putea rămane. Pentru că e posibil ca în viitorul nu prea îndepărtat să fim mult mai încercaţi, ca fiinţe umane, decât s-a întamplat până acum. Şi cel mai important lucru e sa ne învingem frica, pentru că ea e prima care ne ucide.

P.S.
Recapitulând în minte scena cu "lunetistul", am realizat că aşa-zişii reporteri erau de fapt cămăşi roşii care încercau să lanseze mici rachete artizanale spre poliţie şi armată. Ce păreau mici camere sau microfoane legate de tije erau de fapt rachete artizanale. Nu-i de mirare că fuseseră focuri de armă înainte, o fi ripostat careva la atacurile lor. Însă când m-au văzut pe mine le-a fost jenă să facă ceva şi de fapt au şi plecat curând. Încă o dată, se confirmă cine porneşte atacurile şi care e partea cea mai agresivă. Şi cu atât mai mult trebuie să remarc cât de distorsionat e prezentată problema la unele televiziuni occidentale. Asta înseamnă că, în realitate, n-am fost în niciun pericol atunci. Îmi cer scuze pentru naivitate.

marți, 13 aprilie 2010

Mesaj din Thailanda


Cu ocazia Anului Nou Thailandez (Songkran), vă doresc tuturor un Songkran fericit şi vă trimit o mică felicitare cu o imagine (fotografie făcută tot de mine) de la templul King Mongkut din Ayutthaya împreuna cu cele mai frumoase gânduri din partea mea.

Tradiţional, sărbătoarea era dedicată respectului faţă de cei vârstnici şi e cea mai importantă sărbătoare din Thailanda.

Cu drag,

Marian

luni, 29 martie 2010

Haiku-urile trimise la Shiki Monthly Kukai, martie 2010

Field sowed —
the snow of lambs
spreading out

Câmpul semănat –
zăpada mieilor
acoperindu-l


Sun over the field —
a magpie pecking
some biscuits

Soarele peste câmp –
o ţarcă ciuguleşte
biscuiţi

sâmbătă, 13 martie 2010

joi, 11 martie 2010

duminică, 7 martie 2010

Două haiku-uri

Fotografia bunicii –
cireşul de lângă poartă
alb de chiciură

Photo de grand - mère -
le cerisier près de la porte
blanc de givre


*
Noapte geroasă –
ţârâitul greierului
în dosul sobei

Nuit de gel –
le chant du grillon
derrière le poêle

joi, 4 februarie 2010

joi, 28 ianuarie 2010

O carte publicată la Editura Online

Am dat întâmplător de adresa Editurii Online. Căutasem ceva pe Google...

După ce m-am informat, am socotit că e un prilej să public o carte pe care mi-o imaginasem de atâtea ori, dar nu îndrăzneam... An/ani de criză...

Domnul Nicolae N. Tomoniu a citit manuscrisul, mi-a făcut câteva observaţii, mi-a spus ce trebuie să mai scriu, ce să trimit la Editură. Şi, într-un timp neaşteptat de scurt, cartea a apărut on-line. Acum, poate fi citită.

http://www.editura-online.ro/html/proza.html

http://www.semanatorul.ro/imagini/coperte/D_Grad-Printre_amintiri-coperta.pdf

http://www.semanatorul.ro/editura/2010/Dumitru_Grad-Printre_amintiri.pdf

Poate e doar un pas, poate va mai urma unul... Dar am conştiinţa împăcată că am făcut ceva pentru tatăl meu, o personalitate a meleagurilor maramureşene.