Cărţile prietenilor

Prin Maramureşul lui Mihai Hafia Traistă

Prezentare de RODICA LĂZĂRESCU, din revista VATRA VECHE, martie 2015


Venit din magicul ţinut al Maramureşului istoric, Mihai Hafia Traista este un artist polivalent – scrie poezie (cu formă fixă, dar şi în vers alb), proză, într-un amplu registru (pentru copii, umoristică, istorică, religioasă, fantastică), teatru, practică jurnalismul, semnează eseuri, studii literare şi recenzii, traduce, desenează, face ilustraţie de carte. Se împarte între cele două limbi – ucraineană, în care s-a născut, şi română, în care trăieşte, între Taras Şevcenko şi Mihai Eminescu, între „Naş holos” (Vocea noastră) şi „Mantaua lui Gogol”.
Fin cunoscător al limbajului regional, al portului popular, al obiceiurilor şi tradiţiilor locale, al legendelor şi cântecelor din spaţiul natal, dar şi al psihologiei omului simplu din mediul rural, dotat cu umor subţire, posesor al unei tehnici pe care şi-a însuşit-o printr-o practică îndelungată, modelat pe calapodul scriitorilor ardeleni, moralizatori prin definiţie, Mihai Hafia Traista ştie să şi ţină cititorul cu sufletul la gură…
Este ceea ce se întâmplă şi în volumul apărut la finele lui 2014,
Aproapelui cu ură*, ce reuneşte 17 povestiri, două nuvele cinematografice şi mini-romanul „Castelul din Rónaszék”.
Poveştile lui sunt despre copilărie, despre oamenii simpli ori despre fantasmele locului, toate profilate pe fundalul Maramureşului natal.
Câteva dintre prozele scurte se cantonează în mirificul tărâm al copilăriei, având în centru naratorul implicat, copilul de câţiva anişori ce-şi scoate la păscut, cu toată candoarea vârstei, „turma de nuci verzi” ori încearcă să prindă, cu privirea, „iepuraşii strălucitori ai razelor de soare ce săreau de pe o frunză pe alta”. „Copilul” său, personajul narator al lui Mihai Hafia Traista, este plămădit din acelaşi aluat din care era făcut şi copilul universal al humuleşteanului – ca şi acela se urcă în cireş îmboldit de pofta fructelor. Altă dată, fură un ou de la baba Rozalia pentru a-l pune sub cloţă ca să aibă şi el un cocoş precum al vecinei ori îşi împleteşte bici din brăcinarul bunicii. Prozele grupate sub genericul „Amintiri cu bunici” stau cu cinste alături de evocările lui Delavrancea ale luminoaselor figuri din îndepărtata-i copilărie – Bunicul şi Bunica.
Altele sunt monologuri, bine articulate din punct de vedere psihologic şi susţinute de o subtilă stăpânire a graiului local, amintind de ţăranii sorescieni din „La Lilieci”. „Nici moartea nu mai e ce a fost…” – monologhează pe marginea subiectului un bătrân: „Ehe, cândva oamenii respectau moartea! Se pregăteau pentru ea, mai ceva ca pentru nuntă… Păi la mine, spre un iezemplu, slava Domnului! e pregătit totul. Cămeşa de sărbătoare ţesută din bumbac, şi pieptar din pănură neagră, şi gaci noi-nouţi, şi aşternut mândru înflorat, şi pânză albă cum îi zăpada… totul nou-nouţ mă aşteaptă în ladă, iezact cum a pus răposata Mărie, fie-i ţărâna uşoară! aşa şi stă… Da’ uitasem să vă spun de opinci… Din piele de porc mistreţ, da’ ce piele… Mi le-a făcut bătrânul Toderaş, Dumnezeu să-l odihnească! De copărşeu nici nu mai pomenesc! Din scândură de stejar de trei ţenti, şiatât de tihnit stai în el de nu-ţi vine să te mai ridici, Ilie Stolaru mi l-a făcut, iartă-l, Doamne, şi pe el! «Nene Mihai – îmi spuse, – aşa copărşeu am să-ţi fac, de o să mă pomeneşti şi peste o sută de ani», şi cruce din lemn de stejar mi-a cioplit.” Moş Ion împleteşte în vorbele rugăciunii „dialogul” său cu animalele pe care le îngrijeşte („Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi... Musai să merg mâine după sare, măcar două, trei droburi să aduc, că pe astea în două zile le lingeţi, linge-v-ar gâzduşagul de hoţomanii moşului.”). Chinuită de „visul acela înăbuşitor şi urât”, baba Rozalina încearcă să-şi despovăreze conştiinţa de adulterul din tinereţe („Dar el dădea pe acasă atât de rar şi atunci pentru o zi, două, iar felcerul îmi făcea ochi dulci, ce era să fac?... Eram tânără şi aveam pofte trupeşti, dar cu sufletul numai pe el l-am iubit…”), un altul se află într-un continuu monolog interior adresat victimei sale („Crezi că mie mi-a fost uşor să ridic mâna asupra ta?... Eh, nu mi-a fost uşor, de fel nu mi-a fost uşor să săvârşesc asemenea păcat de moarte. Dar ce altceva îmi rămăsese de făcut?...”), un fost soldat bea, cântă  şi se asigură că face numai ce vrea el („Sergentul Grigoare a Lupului se duce acasă când vrea el, nu când vor alţii, aşa să ştiţi!”) ş.a.m.d.
Mihai Hafia Traista are darul ori ştiinţa rară de a spune multe în cuvinte puţine din care cititorul reconstituie trecutul personajului: din câteva propoziţii, aflăm, de pildă, că sergentul Grigoare a Lupului a luptat la Budapesta şi şi-a pierdut un picior în război. La fel de concis, dar extreme de sugestiv este şi tabloul frontului („Aţi călcat pe pământul aşternut cu morţi şi cu trupuri sfârtecate?”; „Nimeni nu mă chema atunci din iadul războiului, când îmi fluierau gloanţele pe lângă ureche, şi cădeau bombele de ziceai că-i sfârşitul lumii, urlau motoarele şi nechezau caii, trosneau căruţele răsturnate şi se văitau de moarte răniţii…”).
În multe dintre scrierile sale scurte nu se întâmplă nimic – totul s-a petrecut cândva, demult, dar evenimentele vechi continuă să aibă repercusiuni în conştiinţa oamenilor. Acum personajele doar îşi retrăiesc trecutul, chinuite de remuşcări ori cuprinse de nostalgii, într-un mut dialog cu sine ori cu celălalt. Măria a Gorunului e prinsă între două sentimente contradictorii – agasată de insistenţele lui Pătru Moroşanu, pe care, în tinereţe, l-a iubit şi l-a aşteptat să se întoarcă de pe front, dar el şi-a petrecut tinereţea cu „căţeaua de Dochiţa” („Iar vine la peţit! Bată-l drumul ţarului, să-l bată de băbălău!”), dar nerăbdătoare să apară cât mai iute peţitorul întârziat  („De afară se auzi scârţâitul porţii, a început să latre câinele. Inima bătrânei începu să bată mai repede, iar în suflet i se făcu primăvară.”)
Excelând în mânuirea limbajului, de la regionalismele pe care uneori simte nevoia să le explice în note de subsol („Ţucă-l baba de muşat, că tare hireş mai îmblă de zici că-I jândar…”), la zicători şi proverbe meşteşugit puse în gura personajelor (Măria a Gorunului se dovedeşte un izvor nesecat de expresii: „să se vâre sub piele, ca satana sub mănăstire”; „munca-i place, ca măgarului fuga”; „se strâmbă la mine ca miercurea la vineri”; „a belit ochii la mine ca viţelul la poarta cioplită”; „pagubă-n hribe!”) şi până la plasticitatea sudălmilor – Mihai Hafia Traista reuşeşte performanţa, în prozele foarte scurte, să-şi construiască personajele pe schelet lingvistic şi mai puţin pe fapte. Oralitatea este marea lui realizare.
Maramureşul, toposul povestirilor sale, este spaţiul interferenţelor etnice,
prin urmare şi în proza lui Mihai Hafia Traista îşi duc traiul laolaltă români, ucraineni, unguri, ruşi, evrei, polonezi, ţigani, într-o armonie amintind de scrierile lui Slavici. Laib şi Rifca, de pildă, se poartă omenos cu puiul de român Andrei Surduc, rămas orfan de mic. Ceea ce nu înseamnă că locul ar fi unul lipsit de
violenţe – un tânăr îşi răzbună părintele mort, dar răzbunarea nu are drept cauză diferenţele etnice, ci lăcomia cârciumarului. Bogătaşul Petru Klontz angajează un ucigaş pentru a-l omorî pe „calicul” de Maxim Surduc, fiindcă îl depăşise la învăţătură pe Iacob, „«loaza» de fiu său”; bărbaţii din familia lui Dumitru Iufurko aprind şoproane cu fân şi omoară oameni „de dragul răului” etc. Ură, invidie, lăcomie, răutate gratuită, dar în niciun caz conflicte interetnice.
Ca şi în scrierile lui Liviu Rebreanu, flăcăii se însoară cu fetele cu pământ („Tot pe Ana ai fi luat-o! Ana avea pământ, Petreo!...”), ca şi la Slavici, prozele au o „învăţătură”, cei căzuţi sub povara unei patimi plătesc cu viaţa ori cu libertatea, dând prilejul unor remarci moralizatoare prin chiar ironia lor: „A treia zi, prin faţa cârciumii lui Şchiopu, trecea înmormântare, oamenii din sat, mai mult din datorie
creştinească, îl conduceau pe Ion a Cuţitaşului pe ultimul său drum. Şchiopu, rezemat de uşa cârciumii, zâmbind amar de trist, şopti:
– Ce zici, a Cuţitaşului, nu intri la o halbă?...”
Întâmplări ciudate şi inexplicabile („Raniţa soldatului”), personaje care sunt şi nu sunt („Femeia în mov – poveste cu o necunoscută”), reîntâlnirea cu iubita
de mult moartă care-l ajută pe protagonist să treacă dincolo, precum în „Ultima revedere”, personaje oscilând între cele două lumi (Dunca Petru a fost dincolo fără să fie mort, şi povesteşte cum e pe-acolo: „E aşa o linişte, o simţi în suflet, nu te apasă nicio grijă, uiţi de toate câte ai pătimit pe aici pe la noi”) completează tematica prozelor incluse în volumul supus acum atenţiei cititorilor.
Morţi stranii, întâmplări misterioase, pe care scriitorul le notează asemenea vechilor cronicari, începând cu anul 1901, se petrec şi în castelul din Rónaszék, „ori de câte ori noaptea de Sfântul Andrei pică vineri, 13 decembrie, după stilul vechi”, atunci când „Darka iese din mormânt şi cere un suflet pentru viaţa ei curmată înainte de soroc. De fiecare dată ucide pe cineva din castel...”
Lăsăm cititorului bucuria întâlnirii cu Mihai Hafia Traista şi prozele sale, nu înainte de a ne aminti două versuri dintr-o poezie a sa: Doamne, dă-mi o cruce, cât o fi de grea / numai dă-mi puterea ca s-o pot purta.
Se pare că ruga i-a fost ascultată!
____
* Mihai Hafia Traista, Aproapelui cu ură, Editura RCR Print Editorial, 2014.



Mulcom picurînd, volumul de debut al lui Corneliu Traian Atanasiu 
Cu toate că haiku-ul l-a atras cu mulţi ani în urmă, că a citit şi scris mult despre haiku, că a organizat concursuri de haiku, că a editat numeroase cărţi de poeme în stil haiku, Corneliu Traian Atanasiu abia în acest an publică prima carte de eseuri şi studii despre unul dintre cele mai scurte poeme din lume. mulcom picurind photo bianca_1_zpse5aeaf16.jpeg
Cartea cu titlul Mulcom picurînd a apărut, în luna mai a acestui an, la Editura PIM din Iaşi.

În primul capitol, intitulat Ce este haiku-ul, autorul precizează: „... în încercările de faţă nu veţi găsi nici definiţii ale haiku-ului, pe cât de pedante, tot atît de simpliste, şi nici reguli pentru a compune haiku pe care le prescriu felurite publicaţii. Veţi putea însă să aruncaţi o privire în interiorul micului poem observîndu-i resorturile intime care îl fac să fie viu şi plin de duh.” Sunt tratate problemele legate de kigo, text, figuri de stil... Tematica nu e tratată doar teoretic, ci sunt date şi foarte multe exemple. De altfel, o mare parte din conţinutul capitolului este publicată pe Agonia, în diferite perioade, şi diferite articole.

Capitolul al doilea, Interferenţe, tratează legături, asemănări, apropieri între arii culturale care par ireconciliabile. Aici veţi găsi: Divergenţe şi convergenţe între mentalitatea poetului occidental şi al celui oriental, Taine şi tîlcuri, Patosul lucrurilor, Prezentarea flegmatică, Starea de spirit ironică, Hipocren şi haiku.

Capitolul Studii tematice analizează modul în care se scrie haiku în ţara noastră, dat fiind că activitatea e destul de vie, în special în ultimii douăzeci şi cinci de ani. După părerea autorului, „ Merită, de asemenea, să fie discutate chestiuni legate de structura şi tehnica haiku-ului cu aplicaţie la ceea ce s-a scris pînă acum în limba română.”

Un capitol interesant este cel intitulat Cum am scris poemul. Corneliu Traian Atanasiu notează: „Scrierea unui haiku poate fi o adevărată aventură, iar mărturisirea autorului despre cele petrecute din momentul inspiraţiei pînă la finalizarea poemului, poate fi de real folos celor care sînt mai fericiţi să audă o poveste vie decît să bîiguiască reguli zaharisite şi sfoiegite perpetuate oral de cei care le-ar fi auzit şi ei de la alţii.

Şi capitolul Poeme comentate este util unui cititor de haiku, dar şi unei persoane care încearcă să înţeleagă sau chiar să scrie haiku. Autorul notează: „Comentarea unui poem este în primul rînd dovada faptului că l-ai înţeles, că i-ai surprins acel resort intim care-i asigură originalitatea şi că doreşti să împărtăşeşti şi altuia bucuria ta. Cel care vrea să înveţe ce este haiku-ul o poate face cel mai lesne citind comentarii. Nu comentarii pedante şi savante, ci interpretări mai curînd subiective şi impresioniste care să mărturisească conlucrarea comentatorului la înfiriparea sensului, calea aparte pe care el a ajuns la miezul poemului şi pe care o poate povesti şi altuia. / Un comentariu bun în acest sens este citire asistată. Îndrumare şi încurajare a cititorului să aibă încredere în capacitatea sa de a căuta şi găsi singur drumul pe care sensul i se poate dezvălui dacă pleacă de la experienţa sa.”

Răsfoind cartea, am înţeles de ce nu s-a grăbit Corneliu să debuteze. Această lucrare de dimensiuni apreciabile, 266 de pagini, a fost scrisă în mai mulţi ani, dar a adunat în ea tot ceea ce e important să ştie un poet care scrie haiku, tot ce e necesar pentru a înţelege un poem de mici dimensiuni, care adună esenţa dintr-o situaţie, dintr-un eveniment. Materialul este bine structurat, ideile sunt exemplificate cu poeme sau versuri ale autorului lucrării sau ale unor poeţi, volumul mare de selecţie şi sortare este o dovadă a muncii depuse de autorul cărţii, muncă făcută cu seriozitate şi foarte multă răbdare, meticulozitate chiar. Omul, scriitorul Corneliu Traian Atanasiu, a luat ceva din calităţile haiku-ului. A avut, totuşi, un fond pe care haiku-ul s-a pliat.

Sper că v-am provocat, măcar pe unii, să citiţi cartea Mulcom picurînd, mai ales că şi coperta e realizată de o artistă atrasă de haiku, Lavana Kray.



Paşi pe nisip/ Traces de pas sur le sable – o carte de poezie (haiku, senryu, terţete) a Letiţiei Lucia Iubu

La Editura MJM din Craiova a apărut de curând o carte a poetei Letiţia Lucia Iubu, o carte bilingvă intitulată „Paşi pe nisip” / „Traces de pas sur le sable”. Cartea cuprinde 118 poeme în limbile română şi franceză, traducerea fiind realizată de autoare, poeme încă nepublicate, dar şi poeme premiate la diferite concursuri, publicate în reviste din ţară, din Franţa şi Canada.


Cartea îi este dedicată nepotului poetei.

Sub povara
globului de piatră, Sisif
urcă neîncetat
de păsări în zbor şi fluturi
mari şi grei înconjurat

Sous le fardeau
de l’enorme rocher, Sisif
monte sans cesse
entouré d’oiseaux en vol
et de grands et lourds papillons



Cartea are un Cuvânt înainte scris de autoare, cea care a făcut selecţia.

În primul capitol, Anotimpuri / Saisons, poemele sunt în ordinea anotimpurilor.

Din Primăvara / Le printemps aleg (subiectiv):

Petale de magnolia
acoperă cărarea –
lacăt pe poartă

Pétales de magnolia
couverent le sentier –
la porte verrouillée

Din Vara / L’été, aleg :

Noapte de august –
număr tot singură
stelele căzătoare

Nuit d’août –
je compte toujour seule
les étoiles filantes

Din Toamna / L’automne am ales:

Vizita terminată –
bătrâna strânge în mână
un măr roşu

La visite finie –
la vieille serre dans la main
une pomme rouge

Din Iarna / L’hiver am ales:

Luna sub nori –
în agenda nouă
vise vechi

La lune sous les nuages –
dans le nouvel agenda
des vieux reves

În al doilea capitol, sunt câteva dintre haiku-urile cu z care poeta Letiţia Iubu a participat la Haiku & Caligrafie / Haїku & Calligraphie şi  Atelier Haiku & Dérivés.

Doar un exemplu:

Pétales blancs –
l’enfant serre dans son poing
une bête à bon Dieu

Petale albe –
copilul strânge în pumn
o buburuză

Cartea conţine patru haiku-uri la fotografie. Fără fotografii, acestea nu sunt la fel de spectaculoase.

Capitolul următor cuprinde Premii şi menţiuni / Prix et Mentions obţinute de Letiţia Lucia Iubu la concursurile organizate de Romaniankukai, revista Haiku, kukai Herbe Folle şi de site-ul Encre et la Lumière. Ele pot fi citite pe blogul Oglindiri. Fiecare haiku este însoţit de imaginea diplomei obţinute, imaginile sunt color.

Această carte nu se putea încheia fără câteva Date biografice. Acest capitol cuprinde date despre autoare, titlurile cărţilor publicate în limba română şi colaborările la cărţi în limba franceză.

Coperta I este realizată de Mihai Băileşteanu şi reproduce pictura Sisif, aparţinând lui Cătălin Bursaci. Pe coperta a IV-a este o fotografie a autoarei, un haiku şi comentariul poetului Vincent Hoarau. Acest haiku este:

L’été torride –
à l’ombre de la citrouille
une noce des fourmis

Vară toridă
la umbra bostanului
nuntă de furnici

Aşa cum a precizat autoarea, în lucrarea prezentată aici sunt poeme haiku, senryu şi micropoeme în trei versuri, care se apropie de haiku. Lucrarea e bine structurată şi frumos ilustrată. Este o dovadă a meticulozităţii, seriozităţii, tenacităţii şi simţul artistic al Letiţiei Lucia Iubu. Vă invit să vă delectaţi citind (şi meditând) cartea.

Apariţie editorială la Orăştie

În urmă cu două zile, am fost la Orăştie. I-am făcut o scurtă vizită doamnei Ileana-Lucia Floran, la sediul Asociaţiei Florema Design.

Cu acest prilej, am făcut un schimb de cărţi. Eu i-am oferit cele două volume colective de haiku (apărute în luna iulie), iar poeta Ileana Floran mi-a oferit cea mai recentă carte colectivă care a apărut, în acest an, la Editura Emma.

Cartea despre care voi scrie câteva rânduri are titlul Visul, e un volum colectiv de poezie. Coordonatorul volumului este Ileana-Lucia Floran, nimeni alta decât poeta care semnează pe Agonia.



 
Cartea, de dimensiuni obişnuite volumelor de poezie, la 100 de pagini, tipărită în condiţii grafice deosebite, reuneşte creaţii aparţinând unor poeţi de vârstă şi experienţă diferite, în total, zece autori. Fiecare poet este prezentat în câteva cuvinte şi are o fotografie. Apoi, sunt publicate poeziile. Sunt poezii în vers liber, dar şi în stil clasic, versuri lungi, dar şi în ritmul poeziilor populare.

Autorii, în ordine alfabetică, sunt: Liliana Alexandru, Octavian Badea, Cornel Costea, Ileana-Lucia Floran, Gheorghe Pârlea, Anişoara Iordache, Elena Olariu, Liliana Rebenciuc, Luminiţa Săceleanu şi Monica Şumălan.

O carte de suflet


În anul 2010, am reuşit publicarea memoriile tatălui meu, învăţător Dumitru Grad, un cetăţean important al Maramureşului, unul dintre cei care au pus umărul la educarea tineretului din zona Vişeu, dar şi la organizarea şi dezvoltarea vieţii culturale din zonă.

I-am trimis un exemplar al acestei cărţi cu titlul „Printre amintiri” domnului profesor Marian Nicolae Tomi, „japonezul din Vişeu” , supranumit astfel pentru că a câştigat, în anul 2004, concursul internaţional de haiku de la Kusamakura, Japonia.




Discutând despre carte, despre Vişeu, domnul profesor Tomi mi-a spus că vişeuanii au reuşit să publice o carte despre Cenaclul literar artistic „Andrei Mureşeanu” din Vişeu de Sus. De cenaclu mă leagă două evenimente:

- am citit în cartea domnului profesor Marian Nicolae Tomi intitulată „Maramureşul istoric în date” ( Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2006) că tatăl meu a fost primul preşedinte al cenaclului;

- am participat la prima ediţie a concursului de poezie organizat în 2005 la Vişeu de Sus şi am obţinut Marele premiu la secţiunea haiku.

Acestea fiind motivele, l-am rugat pe domnul profesor să-i întrebe pe actualii membri ai cenaclului dacă vreunul are un exemplar de care să se poată lipsi. I-am spus că vreau să am această carte, dacă e posibil.

Cartea a sosit, înaintea Anului Nou 2011.

Titlul cărţii este Cenaclul literar artistic „Andrei Mureşanu” Vişeu de Sus, la 40 de ani de existenţă. Cartea a apărut la Editura Grinta din Cluj-Napoca, în 2008, şi este o ediţie îngrijită de Gavril Ciuban şi Lupu Petrovan.

Pe coperta I este reprodusă lucrarea „Muza şi poetul” de Alexandru Szabo, iar ilustraţiile din interiorul cărţii aparţin aceluiaşi pictor. Lucrarea a apărut cu sprijinul Consiliului Judeţean Maramureş şi al Fundaţiei „Pro Vişeu”.

Am primit cartea cu dedicaţia care m-a emoţionat:

„Doamnei Maria Tirenescu, în memoria primului preşedinte al Cenaclului literar «Andrei Mureşeanu», Dumitru Grad.”

În primele pagini ale acestei cărţi, Lupu Petrovan vorbeşte despre mişcarea literară vişeuană. De aici aflăm că iniţial cenaclul a purtat numele Nicolae Labiş, dar în 1968 s-a hotărât ca în titulatură să figureze numele poetului şi cărturarului revoluţionar de la 1848 – Andrei Mureşeanu – ai cărui strămoşi îşi au obârşia în Maramureş. Cu această dată, numele complet al grupării este CENACLUL LITERAR „ANDREI MUREŞEANU” AL CASEI ORĂŞENEŞTI DE CULTURĂ VIŞEU DE SUS.

Din 1971 şi până în 2003, mergeam la Vişeu numai în vacanţe, să-mi văd părinţii. Nu am avut legături cu cenaclul. Am cunoscut o parte din membrii cenaclului, dar în calitate de profesori sau instructori ai casei de cultură pe care tatăl meu a condus-o ca director (între 1959 şi 1965).

După această introducere în activitatea cenaclului, cartea rezervă câteva pagini fiecărui membru al cenaclului, unii având înscrise poezii, alţii sunt prezenţi cu proză, cu amintiri… În ordinea din carte, aceştia sunt: Gheorghe Ţiplea, Ion Mariş, Lupu Petrovan, Gavril Ciuban, Dumitru Iuga, Iuri Pauliş, Simion Iuga, Andronie Sfetcu, Ion Moise, Ion Petrovai, Vasile Ilie Pop, Ion Griga, Ion Chişu, George Bocşa, Ion Burnar, Aurel Martiniuc, Petru Şimon, Marian Nicolae Tomi, Ion Coman, Vasile Luţai, Ion Tomoiagă Maramureşeanu, Vasile Coman, Aurelian Antal, Viorica Cătuneanu, Georgeta Pauliş, Simion Şuştic, Viorel Horj, Helmuth Berner, Lucian Perţa, Anca Maria Sasu, Vasile V. Danci, Cristina Ramona Martişcă, Lazăr Năsui, Ioana Constantina Tivadar, Alexandru Deiac, Irina Hapca, Ion Ciuban, Cătălina Pop, George Brendea, Anca Avramescu, George Vasile Pop, Otilia Vanda Ciuban, Ion Deiac, Gina Ciolpan, Alex Pop, Ioan V. Pop, Ioan Pop Bica, Ion Mihăiescu, Nicolae Iuga, Gabriel Ciuban Jr., Cosmin Perţa.

Postfaţa cărţii este semnată de Gavril Ciuban. Ea este un omagiu postum adus celor ce „s-au retras Dincolo”: decanul de vârstă, Ion Tomoiagă Maramureşeanu, Ion Chişu, Ion Mariş, Vasile Ilie Pop, Vasile Coman, Irina Hapca, Ion Coman, Anca Maria Sasu.
Am citit cartea cu emoţie. Am insistat mai puţin la poezie. M-au interesat mai mult amintirile, comentariile, activităţile culturale, educative. Despre acestea mai ştiam câte ceva.

Îmi voi face timp să citesc toată cartea şi sunt convinsă că voi avea o imagine mai detaliată a ceea ce au făcut oamenii locului, acei maramureşeni sensibili.

Într-o zi de vară...

Am primit recent cartea cu titlul „Într-o zi de vară...”, carte de haiku scrisă de poetul Vasile Moldovan. Cartea a apărut la Editura Verus din Bucureşti şi încape într-un plic A6.






Motto:

Privind la oameni
şi ascultând natura
... într-o zi de vară

Loking at people
listening to Nature
... on a summer day




















Poemele haiku, câte unul pe fiecare pagină, în limbile română şi engleză, sunt împărţite în 24 de capitole:

1. Răsărit de lună
2. Pe Calea Robilor
3. Pământ şi cer
4. Cântul privighetorii
5. La pescuit
6. Revărsat de zori
7. Stropi de rouă
8. Grădina de trandafiri
9. Iazul
10. Zmeul de hartie
11. Chemarea dragostei
12. Ciocârlia
13. Liniştea amiezii
14. Arşiţă
15. Piscuri de nori
16. Un fulger
17. Furtuna

 












18. Nisipurile de Aur
19. Clopotele de vecernie
20. Roiuri de ţânşari
21. În asfinţit
22. Serata
23. Ruga de seară
24. Ora stingerii

Fiecare capitol conţine 5 haiku-uri.

Câteva exemple care să vă îndemne să citiţi cartea:


Eclipsă de lună –
toate stelele devin
mai strălucitoare

Lunar eclipse –
all the stars become
much more brillant


Noi constelaţii
sub Calea Lactee –
câmpuri de maci

New constellations
under the Milky Way:
fields of poppies


La rădăcina
unui fir de iarbă
primul licurici

At the root
of a blade of grass
the first glow-worm


Dintr-odată
cântul privighetorii
sparge liniştea

All of a sudden
the first call of a nighttingale
breaks the silence


Miezul nopţii –
în cârligul undiţei
secera lunii

Watching hour –
the crescent hangs
in the first hook

Dimineaţă de vară –
trandafirul roşu adună
toţi fluturii albi

Summer morn –
a red rose gathers all
the white butterflies


Dansul miresei –
o petală de trandafir
strivită sub tocuri

Bride’s dance –
beneath her high heels
a crushed rose petal


Arşiţă –
în coşul florăresei
nicio albină

Dog’s Day –
in the flower girl’s basket
not one bee

La vamă –
soarele asfinţeşte
în altă ţară

At the customs house
the sun is setting
in anoter country


Colonelul Dan Gîju, redactorul şef al săptămânalului Observatorul militar, în numărul 35/2010 scrie:

"Cărţile militarilor
Vasile Moldovan, Într-o zi de vară/On a summer day, haiku, Editura Verus, Bucureşti, 2010, 152 pag. Fost ziarist ani buni la Observatorul militar, dar şi la alte publicaţii ale armatei, după trecerea în rezervă, colonelul Vasile Moldovan continuă, cu cadenţă de metronom, publicarea plachetelor sale de haiku, domeniu în care este lider incontestabil nu doar printre creatorii militari, ci chiar în plan naţional. Fără alte comentarii, iată cel de-al 24-lea microciclu al cărţii, cel
care încheie, simbolic, o zi, intitulat, fireşte, Ora stingerii/ Bedtime şi format din patru haiku-uri: Ora stingerii –/ perna mea din fulgi/ din nou singură// Poveste de dragoste/ fără de sfârşit.../ e ora stingerii// Pe neaşteptate/ lumină în odaie – / mamă alăptând// Un punct de sprijin/ pentru mânuţa pruncului –/ sânul mamei."

Niciun comentariu: