ELE, DRAGILE MELE, proză scurtă, de Maria Tirenescu, Editura Pim, Iași, 2023;
Ele, dragele mele,
Prezentare de carte de Virginia Popescu
Recent, la editura PIM din Iaşi a apărut o nouă publicaţie a Mariei Tirenescu « Ele, dragile mele ».
Volumul cuprinde un număr de 26 de povestiri din viaţa autoarei, amintiri evocând figuri dragi care i-au luminat copilăria, adolescenţa şi anii maturităţii, ca profesoară de matematică şi fizică în oraşul Cugir, judeţul Alba.
Pasionată de literatura niponă, Maria Tirenescu a publicat mai multe volume de haiku : « Crochiuri », « Amprente », « Printre flori », un volum de tanka, « Cu sufletul în palme », un volum de haibun, « Hoinărind printre aminiri », dar şi poezie : « Valuri de amintiri », « Zâmbet de copil ».
Autoarea a abordat de asemenea proza scurtă : «Un zâmbet pentru fiecare », « Draga mea », dar şi două cărţi autobiografice : « De mână cu tata » şi « Ieşind din tipare ».
Volumul de faţă se înscrie în proza scurtă, domeniu în care autoarea excelează şi pe care îl preferă prozei lungi.
Fiecare amintire evocă o persoană dragă din trecutul autoarei, pe care o readuce la viaţă cu emoţie şi sensibilitate.
Multe din amintiri au ca titlu numele persoanei evocate : « Doamna Mimi », « Mihaela », « Anuţa », « Livia », « Sofia », Roberta », etc.
Evocarea chipului mamei este unul din cele mai impresionante tablouri din volum. Din el răzbate dragostea şi admiraţia pentru fiinţa care i-a dat viaţă şi i-a îndrumat primii paşi pe cărările cunoaşterii.
După trecerea anilor, figura mamei, « Doamna Mimi », cum o numeau cunoscuţii, a intrat în lumea visului :
« Ieri am visat-o. Era tânără, era frumoasa. Zâmbea cum numai ea ştia. Era calmă şi ne privea îngăduitoare ».
Privirea mamei de dincolo de timp pare să exprime ceea ce doar ea a aflat : liniştea şi calmul după o viaţă de muncă dedicată familiei. Impresionantă şi plină de emoţie este şi descrierea plecării acesteia în lumea celor drepţi :
« Într-o frumoasă zi de primăvară a anului 2003, când liliacul îşi deschidea primele flori, în Vişeu de Sus, un grup de cadre didactice (multe dintre ele pensionare), rude, vecini, foşti elevi şi cunoştinţe au venit să o conducă pe ultimul ei drum pe învăţătoarea Maria Grad, căreia, cu respect şi drag i s-au adresat doar cu Doamna Mimi ».
Celelalte amintiri evocă persoane din viaţa autoarei pe care le descrie cu multă duioşie în paginile următoare ale cărţii.
« Mihaela » evocă prima zi de şcoală cu emoţiile evenimentului, « Nepoatele », o întâmplare cu haz despre mâncarea de la cantină, răsturnată în drum spre casă, « Anuţa » despre fata cu voce frumoasă care-şi vede visul împlinit, « Trandafirul galben », « Elena şi trandafirii » vorbesc despre simbolistica unei culori şi o poveste de dragoste din liceu.
« Eroina zilei : Ioana », « Mijloc de mai », « Livia », continuă seria poveştilor de dagoste, cu farmecul şi puritatea specifice vârstei. « Coafura » evocă întâmplări cu haz înainte de căsătoria eroinei, « Păpădia » descrie obiceiuri de nuntă din zona autoarei, « Bunica », obiceiuri cu ocazia înmormântării.
Maria Tirenescu are harul povestirii şi al evocării unui trecut căruia îi dă viaţă şi culoare. Ea ne cucereşte cu talentul de povestitoare şi arta de a crea emoţii în sufletul cititorilor.
Virginia Popescu
05 / 03 / 2024
Din numărul 104 al revistei POEZIA
Din revista Poezia, apărută la Iași, numărul 103, primăvara 2023
ZÂMBET DE COPIL, un volum de poeme haiku, senryu, tranka și micropoeme în stil nipon
A apărut, în 2022, o nouă carte de poeme inspirate de copii, copilărie. De data asta, am adunat ceea ce publicasem în reviste și am completat cu poeme inedite. Știu că japonezii scriu haikuurile în ordinea anotimpurilor, dar eu nu sunt japoneză. Am structurat altfel materialul.
Despre volum a scris Virginia Popescu. Dau link-ul la care poate fi citit articolul scris sub impresia lecturii.
https://poemelemele.blogspot.com/2022/12/despre-recenta-mea-carte-de-poeme-haiku.html
Despre cartea Culorile viselor, Editura Emma, Orăștie, 2007.
ÎNFLOREȘTE CAISUL, OPREȘTE-L, CĂ MÂINE...*
În 2007 îi apare
poetei MARIA TIRENESCU de la Săcel de Maramureș, volumul de poezie, cu
un capitol de haiku în formă liberă intitulat: CULORILE VISELOR.
Apariția pe piața literară se face prin intermediul editurii EMMA din
Orăștie. Cartea are două capitole. Primul conține vers liber în care dominantă
este natura, îmbrățișată și interferată cu sentimentul uman al iubirii. Al
doilea conține, cum am precizat mai sus, haiku în formă liberă. Cartea se
prezintă frumos încă de la prima copertă, în care ne apare un lac pe care par
că plutesc frunze ale toamnei, pe un fundal verde-albastru Pe coperta patru
este postată fotografia autoarei care privește luminoasă înainte. Sub poză,
fără primele patru versuri, una din cele mai frumoase poezii din carte. Este
vorba de poezia, Apus de soare, de la pagina nr.6 (O frunză adusă de
vânt/ Cade pe cartea deschisă./ Copilul o ia,/ o răsucește,/ se gândește puțin/
și strigă:/ „Mamă, vino să vezi!/ Pe frunza asta, / cineva a pictat un apus de
soare,/numai că cerul e verde.” Ne sare în ochi și acest ultim cuvânt,
verde, care ne face cunoscut că cerul e bine sănătos. Apusul de soare pictat pe
o frunză e alt lucru insolit prezent în poezie și de luat în seamă. În prefață profesorul
Ionuț Iancu surprinde realist
conținutul volumului fără a preciza nimic de capitolul doi cu care poeta a
manifestat încă din placheta de debut, denumită RISIPĂ DE PARFUM, apărută la editura Ambasador
din Tîrgu-Mureș în 2005, și continuată , apoi, de alte cel puțin trei
volume de haiku: Crochiuri ( 2010), Amprente ( 2013), Printre flori
( 2015 ). Trebuie precizat încă de pe acum că poeta Maria Tirenescu este
unul din poeții redutabili ai noștri. Stau mărturie numeroasele premii și
mențiuni obținute în țară și străinătate dar și antologiile, nu puține, în care
sunt selectate creațiile sale în domeniu.
În prima parte a
cărții, tema poemelor ar putea fi ( chiar este ), omul singur în
mijlocul lumii ( Ionuț Iancu), în care trăiește. Loc în care autoarea
coboară în regnul vegetal, devenind copac, discutând cu frunza , cu floarea cu
vântul...Dar o face cu destulă inventivitate, apelând la mediul natural din
jurul său. Cele menționate mai sus dar
mai ales floarea de cireș-sakura , face trecerea către capitolul doi. Cel
destinat haiku-ului de care este îndrăgostită, prin ceea ce spune dar și prin
ceea ce face.
Deși micropoemele
haiku nu sunt despărțite pe anotimpurile anului, ordonarea acestora se face în
ordinea lor anuală. Cele mai bine reprezentate sunt anotimpurile vara și
toamna, în timp ce iarna, care probabil nu-i place autoarei, este pe ultimul
loc.
Haiku-uri care nu
pot să nu placă:
a.
Liniște deplină/ aud cum crește frunza/ plăpândului prun
b.
Pe geam, luna îmi scrie/ o poezie./ Tu i-ai dictat-o?
c.
Mâine va ninge./ Nu te grăbi să înflorești,/ caisule!
d.
Doar tu îmi repeți/ cuvintele lui./Mângâie-mă, vântule
!
e.
Când le mângâie vântul,/Frunzele cântă,/ Taci și ascultă-le!
f.
…și mă întreb: / care frunză va cădea/ când va bate
vântul ?
Binețeles că mai
există haiku-uri ce fac onoare poetei. Am ales în special pe cele care o
îndividualizează . Cum bine se vede poeta e bine înarmată în dialogul pe care
îl presupune haiku-ul și îl scoate în evidență.
Într-o liniște
ieșită din comun, poeta aude până și cum crește frunza oricărui pom, nu numai
de prun, bănuiesc. Luna devine credibilă când scrie poezie atunci când e
dictată de un prieten comun. Atât de îngrijorată este de situația caisului ce
stă să înflorească, încât îi spune , să nu se grăbească deoarece, mâine va
ninge. Îi place atunci când vântul este domol, poate destul de domol, încât
să-i spună în mod repetat, mângâie-mă.
Și atunci frunzele... cântă. În tăcere
trebuiesc ascultate. Dar frunzele când bate vântul mai și cad...
Consider că poeta
Maria Tirenescu are vocație certă către haiku-ul nipon. Premiile și mențiunile
acordate în cadrul unor concursuri anuale de Mainichi News, de Fujisan Haiku ,
de Casa de ceai verde japonez Chajin îmi
întăresc spusele. Și chiar desigur premiul
Șerban Codrin, care înalță pe cel mai mare haijin român.
Bolintin
Vale, 28.03.2021
* Dan Florică, Pe frontul haikuului și al
poemului într-un vers, Editura Arefeana, 2021, Pagina 55
Editura Biscara
Carte publicată de Editura Biscara în format electronic și accesibilă gratuit în secțiunea BIBLIOTECA VIRTUALĂ
Un alt volum dăruit Bibliotecii Virtuale în luna iulie 2021 este cel al Mariei Tirenescu – Amprente , carte publicată în format letric de Ed. Pim din Iași, în 2013.
Creatoarea ne înfățișează în această colecție de haiku o multitudine de microuniversuri, parcă migălos inscripționate pe boabe de orez.
Avem dovada vie că premiile și mențiunile primite pentru haiku de Maria Tirenescu, din 2005 până în prezent, nu sunt flori de tei scuturate de-o furtună trecătoare! Dimpotrivă, au rădăcini adânci, ascunse în solul fertil al înclinațiilor sale artistice!
Cum se-mbină rigoarea matematicianului cu sensibilitatea unui alter-ego literar al Mariei Tirenescu?
Iată câteva exemple:
Pe crucea de lemn
cad petale de cireş –
răsărit de lună
Percepi aici un ancestral stâlp ce ocrotește experiența transcendenței către credința în universul cu rânduieli de neclintit…
Deasupra mării
puzderie de stele –
bătrânul singur
O amară si gracilă antiteză între etern și efemer…
Şoim în picaj –
printre munţi se înalţă
fâşii de ceaţă
În puține cuvinte, se conturează imaginea unu timp care curge diferit, cu materializări figurative aparte, în spații cu sisteme de referință inedite…
Pe foaia goală
doar un creion fără vârf –
ninge ca-n povești
Un haiku ce ne-nfățișează un posibil crez sensibil și optimizant: câteodată, cuvintele își pierd rostul când trebuie să închidă în plan bidimensional povestea fără sfârșit a frumuseții lumii cu n dimensiuni… Atunci doar tăcem, privind cu ochii minții!
Îi mulțumim autoarei pentru rândurile sale proaspete, revelatoare de mici și mari bucurii, dorite, sperate!
Sara Mina – Editor
https://www.editurabiscara.ro/amprente/
Poezie-toamna-2021
Alte
cărți ale autorilor de haiku
Maria Tirenescu, De mână cu tata,
StudIS, Iași, 2018, 192 p., Ieșind din tipare, Editura StudIS, Iași, 2020, 130
p.,
Două cărți autobiografice,
care se leagă, după cum spune și în Argumentul celei de-a doua (Ieșind din
tipare), și în care citim despre copilăria Mariei Tirenescu, despre diverse
întâmplări din viața sa, din perioada în care era „de mână cu tata”,
învățătorul Dumitru Grad, și cu mama, învățătoarea Maria Badea, devenită Maria
Grad după căsătorie.
Sunt amintiri de tot felul, de la
vremurile de după război, când în țara noastră viața nu era deloc ușoară, dar
familia, frumusețea locurilor, și bucuriile pe care oamenii știau să și le facă
acopereau în ochii copilei imaginea lumii exterioare așa cum era, până către
anii 1960, mai precis în 1963. De mână cu tata se termină când autoarea cărții
ajunge în clasa a opta. Ieșind din tipare începe în 1963, și se sfârșește la
începutul studenției Mariei Tirenescu.
142
Citim despre oameni, locuri,
întâmplări de tot felul din viața Mariei Tirenescu, povestite cu evidentă și
firească emoție, nostalgie, și, după cum a pornit cu aceste două volume,
probabil are în vedere și continuarea lor cu alte amintiri. Deocamdată le
semnalăm cititorilor „Bibliotecii haiku” pe acestea.
Marius
Chelaru
Cu sufletul în palme, poeme tanka
Hoinărind printre amintiri - haibun
De mână cu tata
Cartea a apărut la Editura StudIS din Iaşi în aprilie 2018
Citeşte, dragă copile!
Copii se ieri, copii de azi, Editura Zeit, Brăila, 2017
Valuri de amintiri, Editura PIM, Iaşi, 2016
şi să-mi poarte noroc.” La acest nivel putem vorbi deja, fără grija de a greși de simbolul frunzei purtătoare de lumină, de viață, de fericire, de tot ce e mai bun. Și cum altfel am putea interpreta aparițiile luminoase ale frunzei indiferent de anotimpul descris, decât ca un strigăt strident al bucuriei ce se vrea cuprinsă cu tot dinadinsul !!
şi să-mi poarte noroc.” La acest nivel putem vorbi deja, fără grija de a greși de simbolul frunzei purtătoare de lumină, de viață, de fericire, de tot ce e mai bun. Și cum altfel am putea interpreta aparițiile luminoase ale frunzei indiferent de anotimpul descris, decât ca un strigăt strident al bucuriei ce se vrea cuprinsă cu tot dinadinsul !!
Ionuţ Iancu
Comentariul semnat de Marius Chelaru în revista POEZIA, toamnă 2018.
Maria Tirenescu, Draga mea, Editura PIM, Iaşi, 2015, 78 p.
O carte cu amintiri mai vechi sau mai noi, din acelea pe care dorim cu toţii să avem cui
să le povestim, poate şi pentru a împărtăşi, poate şi pentru a fi siguri că
le mai „dăruim” şi alte momente de neuitare, a publicat Maria Tirenescu. În
prozele scurte incluse în volum deapănă întâmplări cu părinţii, bunicii sau
diverşi oameni de care-şi aduce cu drag aminte,
momente pe care le-a
păstrat, dintr-un motiv sau altul în memorie. Pe de altă parte, cum viaţa
are mersul ei, altele vorbesc despre autoare în calitate de bunică şi de ceea
ce povesteşte sau trăieşte ea cu nepoţii.
Semnalăm, aşadar, această carte fără alte analize şi consideraţii, notând doar că este
vorba despre lucruri frumoase, pe care toţi le păstrăm, în felul nostru, cât
mai aproape de suflet.
( din revista POEZIA iarna 2015)
În toamna asta a ieşit de sub tipar o nouă carte de haiku
Despre "Amprente"
Revista POEZIA, Nr. Toamna 2015
Maria Tirenescu, Amprente, haiku, ediţia a doua revăzută şi completată, Editura PIM, Iaşi, 2014, 60 p.
Poemele sunt aşezate în secţiunile: Semne de primăvară, Vacanţa mare, La malul mării, Culorile toamnei, Miezul iernii, Bunicii. Partea a doua a cărţii cuprinde informaţii despre autoare, despre creaţiile sale şi distincţiile primite, şi o secţiune de Comentarii la poeme – câteva, semnate de Şerban Codrin, Corneliu Traian Atanasiu, şi câte unul de Francis Tugayé, Oliver Walter.
Ne vom referi, firesc, mai curând la poeme decât la comentarii, deşi şi acestea sunt interesante nu doar prin ce spun despre poeme, ci prin felul în care se vede că înţeleg autorii lor ce înseamnă un haiku. În acest sens remarc mai ales propensiunea spre ideea de haiku „clasic” – cu kigo ş.a. – şi comentariile lui Şerban Codrin; de notat şi modul în care se diferenţiază abordările românilor – chiar şi poemele alese, dar acest fapt poate ţine de împrejurările în care a fost făcut comentariul respectiv anume – faţă de cei doi străini, deşi textul lui Francis Tugayé e mai curând o consemnare tehnică.
Maria Tirenescu (care face parte din grupul care conduce şi administrează blog-ul „Romanian kukai”, sub conducerea lui Corneliu Traian Atanasiu) publică şi în ţară şi peste hotare, în diverse reviste, pe net, apare în antologii (între care şi antologia de tanka realizată de Magdalena Dale) ş.a., aşadar este un autor în continuu contact cu felul în care se scrie haiku. Pe scurt spus, în linii mari, acest fapt se observă şi în această carte, în care îmbină, şi prin felul de a scrie şi de a grupa (am în vedere şi secţiunile care ţin cont mai ales de aspectele sezonale, dar şi cele care sunt intitulate după altfel de teme) poemele. Unele dintre texte – toate sunt scrise în cromatica/ tematica şi într-un limbaj de factură „clasică”, fără accente moderniste/ experimentale – comportă analize interesante. De pildă, unul dintre acestea, comentat de altfel, este: „Noapte geroasă -/ ţârâitul greierului/ în dosul sobei”. „Greier”, considerat kigo de vară, apare aici într-un alt context, iar asta ridică o întrebare cu temei – un astfel de cuvânt, cum de altfel pot fi diverse alte situaţii, poate fi folosit în atare context sau este cumva „blocat” de faptul că este considerat kigo de vară? Am întâlnit varii tipuri de opinii, nu multe, totuşi, la temă, dar în general în analize sumare, neduse „până la capăt”, şi, în tot cazul, nu unitare. Poate că o abordare concretă, în fiecare caz în parte, este de dorit, şi un cuvânt nu poate fi „oprit” să fie folosit în alte contexte decât cele sezonale în care este considerat kigo.
Avem în vedere, desigur, şi scurtimea unui haiku, şi „regulile”, ce înseamnă un saijiki, nedublarea de cuvinte sezonale – analizată şi de Şerban Codrin, şi de subsemnatul etc.
– Reamintim că în terminologia japoneză există un cuvânt, kigasanari (înseamnă „dublarea cuvântului sezonal”). Susumu Takiguchi, într-un eseu intitulat Can the Spirit of Haiku be Translated?[2], analizând una dintre formele mai vechi ale celebrului haiku al lui Bashō cu broscuţa, cu multe variante de traducere în diferite limbi, discuta şi despre prezenţa acestui aspect (şi despre un alt termen, „fukayomi” – a citi prea mult într-un haiku”), dar nota că, probabil, acest fapt nu conta la vremea respectivă. Este încă un exemplu despre felul cum s-a schimbat, în timp, viziunea despre ce înseamnă haiku. Ca o notă, Takiguchi consideră că acest poem (compus, scrie autorul, poate în primăvara lui 1686, sau 1681, 1682 după alţii), la care cunoscătorii se referă numindu-l „Shofu kaigan no ku” („the eye-opener, or enlightenment of the Bashō School”), a fost pentru maestrul japonez ceea ce era „Demoiselles d’Avignon” pentru Picasso. Este, totodată, în viziunea sa, „cel mai faimos dintre toate poemele haiku ale lumii din toate timpurile”, dar şi „cel mai greşit înţeles”. –
Dar tind, într-un fel, să dau dreptate şi lui Şerban Codrin (bun cunoscător al fenomenului şi colaborator al revistei noastre de ani de zile), subliniind însă că în sensul că depinde şi de felul în care este compus textul, de măiestria cu care poetul face ca acel cuvânt să îşi găsească locul firesc, conotaţia lui simbolică fiind adecvată. Una peste alta, sunt în acord cu cei doi comentatori – poemul este unul bun, „de antologat”, ca să îl cităm pe Şerban Codrin.
Nu încheiem fără a cita trei poeme din această carte a unui autoare cunoscute, premiată în ţară şi peste hotare pentru creaţiile sale: „Cătun părăsit -/ încă mai cad cireşe/ pe banca de lemn”; „Cer fără nori -/ cicoarea stăpâneşte/ vechiul cimitir”; şi unul dintre foarte puţinele despre oraş: „plouă peste oraş -/ guguştiucii clocesc/ fără umbrelă”.
Marius Chelaru
http://poezia.usriasi.ro/?p=1436
Draga mea
Cartea a apărut în luna martie a anului 2015 la Editura PIM. E o carte de proză scurtă. Textele sunt pe blogul Proză, care poate fi citit aici:
http://literatoamna.blogspot.ro/
Un zâmbet pentru fiecare
Cartea a apărut în decembrie 2014 la Editura PIM. E o carte de proză scurtă. Textele sunt pe blogul Proză, care poate fi citit aici:
http://literatoamna.blogspot.ro/
Amprente, o nouă carte de haiku
- 2005, Risipă de parfum, placheta de debut apărută la Editura Ambasador din Târgu-Mureş în colecţia Orfeu;
- 2007, Culorile viselor, un volum de poezie cu un capitol de haiku, apărut la Editura Emma din Orăştie;
- 2011, Crochiuri, volum de haiku apărut la Editura online Semănătorul.
Cartea poate fi citită aici:
O carte de haiku publicată la Editura online Semănătorul
http://en.calameo.com/read/0000035247b0a9f9ff522
Cu aceasta, consider că am reuşit să îmi "pun la adăpost" cea mai mare parte din texte. Dacă vor fi condiţii, voi publica şi pe hartie.
Printre amintiri - carte
Cartea a fost publicată în prima etapă la Editura Online Semănătorul. Apoi, după câteva modificări de formă, a apărut şi pe hârtie, la Editura PIM din Iaşi.
Povestea cărţii
Această carte are o istorie frumoasă, care a început în 1991, chiar dacă ea vorbeşte despre evenimente care cuprind aproape un secol.
Am avut marele avantaj de a veni pe lume într-o familie de învăţători, tatăl meu fiind aproape tot timpul în funcţii de conducere. Am avut şi avantajul de a locui în incinta şcolii şi am avut bucuria de a putea asculta programele Radioului Naţional la un difuzor instalat în „apartamentul” pe care îl ocupam în clădirea liceului din Vişeu de Sus. Poveşti despre experienţa cunoaşterii radioului vor apărea în altă carte. Aici, e suficient să spunem că o mare parte din cultura generală pe care ne-am dobândit-o i se datorează Radioului. Teatrul radiofonic, poveştile de seară, muzica de toate genurile erau prezente în viaţa noastră.
Într-un fel, cartea apare şi datorită colaborării cu unii realizatori de emisiuni radio. În 1991, am trimis o scrisoare pe adresa redacţiei emisiunilor militare de radio, o scrisoare despre tatăl meu, veteran de război, considerând că un om ca tata e bine să fie cunoscut. M-a sunat Eugen Pelin şi m-a anunţat că scrisoarea pe care am trimis-o „va intra pe post vineri, 12 iulie, în emisiunea «Îţi scriu carte din armată»” şi mi-a mai spus să-l rog pe tata să scrie ce-şi mai aminteşte din timpul războiului.
În scurt timp, l-am informat pe tata, am aflat frecvenţa postului Radio Romania Tineret şi mi-am anunţat prietenii. O mare parte din scrisoare a fost citită pe post.
Tata, aflat la 78 de ani, ne scria mai rar. Dar atunci a reuşit să ne trimită o scrisoare din care am citat în Capitolul al II-lea. Apoi, pentru că şi un fost coleg, învăţător şi veteran de război, Ion Berinde, i-a cerut date pentru o lucrare, a început să-şi redacteze memoriile.
În vara anului 1992, am fost la Vişeu şi tata mi-a încredinţat un exemplar al lucrării sale. Am considerat că efortul lui trebuie să fie răsplătit şi ne facem o datorie de onoare în a publica, pentru cei care l-au cunoscut, acele pagini. Dumitru Grad merită o carte în care şi unii dintre cei care l-au cunoscut să publice câteva cuvinte, să povestească întâmplări şi situaţii cu care să întregim imaginea celui care a fost un tată, un dascăl şi un cetăţean model.
Cartea apare prin contribuţia copiilor lui. O contribuţie importantă are Nina, cea care a fost alături de părinţi până în ultima ei clipă. Ea a adunat, cu multă grijă, pozele pe care le vom însera în carte. Ceilalţi doi copii îşi unesc eforturile pentru realizarea acestui proiect visat de mult timp.
Meritul cărţii este acela de a reda cetăţenilor de azi, atâţia cât vor dori să citească, un exemplu de viaţă dedicată neamului şi şcolii. Vrem să fie o carte din care să se poată afla cum era învăţământul în ţara noastră în diferite perioade ale secolului al XX-lea.
Nu ne lăudăm cu o lucrare document, ci cu o lucrare de suflet. Pentru că, prin amintirile noastre, un OM trăieşte. Şi acel om chiar merită.
Despre carte a scris profesoara pensionară Viorica Alecu:
„Citind Printre amintiri, de Dumitru Grad, m-am revăzut învăţătoare suplinitoare la 4 clase simultane, într-un sat de munte. Tare bine mi-ar fi prins multe dintre cele citite în cartea domnului învăţător Grad! Consider că şi celor care predau astăzi sau vor lucra în învăţământ nu le-ar strica să citească această carte cu creionul în mână, notând tot ce ţine de metodica şi psihologia predării la clasele I-XII şi la şcoli cu predare specială.
Dacă nu mă credeţi, citiţi cartea toţi cei care vă străduiţi să formaţi azi, OM-ul de mâine, indiferent de vârsta copilului şi obiectul de studiu.
Amintirile domnului Grad sunt şi o lecţie de patriotism astăzi, când sunt uitaţi adevăraţii eroi din sângele cărora s-a clădit România în care trăim şi noi.
Limba română şi istoria României ar ajuta să nu uităm că ne-am câştigat dreptul de a fi aici şi respectul oricărui popor, lucru citit atât direct cât şi printre rândurile cărţii pe care o recomand atât pentru lărgirea orizontului nostru cultural, cât şi pentru relaxare în momentele când oboseala îşi spune cuvântul.
Amintirile domnului învăţător şi ofiţer Grad pot sta cu cinste alături de amintirile scriitorilor cu care veghează asupra noastră din lumea în care vom merge cu toţii... cândva...”
Am tipărit un număr mic de exemplare, cele mai multe destinate familiei şi prietenilor care l-au cunoscut pe tata. Cartea poate fi citită la
http://en.calameo.com/read/0000035246b4e6c74e4a5
ANIVERSĂRI
Chiar în ajunul aniversării zilei noastre, a jurnaliştilor militari, am primit de undeva de departe, de la Cugir, alături de o scrisoare de felicitare această interesantă carte de memorii, în parte de front, a învăţătorului Dumitru Grad (1913-2002), intitulată simplu, Printre amintiri, şi apărută recent la Editura Pim din Iaşi, sub îngrijirea copiilor săi, inginerul Toderaş Grad şi profesoara Maria Tirenescu, cea care, de altfel, ne-a şi trimis acest binevenit dar de ziua noastră. Spun binevenit, deoarece în „povestea cărţii", care ţine loc de „cuvânt înainte", Maria Tirenescu ne dezvăluie că, într-un fel, cartea a apărut şi datorită colaborării cu jurnaliştii militari de la Ora armatei, mai exact cu Eugen Pelin, cel care, prin 1991, primind o scrisoare pe adresa emisiunii militare de radio despre protagonistul de acum al acestor memorii, în speţă învăţătorul Dumitru Grad, i-a sugerat fiicei sale să aştearnă pe hârtie tot ceea ce-şi mai aminteşte din timpul războiului.Aşa că, astăzi, avem în faţă aceste amintiri efectiv valoroase; în parte, din câte reţin, publicate şi de noi acum ceva ani, în revista Viaţa militară. Sigur că, în ceea ce ne priveşte, în mod deosebit ne interesează capitolul 1940-1945, adică amintirile din perioada cât Dumitru Grad s-a aflat mobilizat sub steagul Batalionului 16 Vânători de Munte, cu care a luptat pe frontul antisovietic, pentru eliberarea Basarabiei, apoi cu Batalionul 9 VM, la comanda companiei a doua, cu care a luptat în Vest; lupte crâncene, în prima linie, din care iese rănit de schije de brand, pe 26 octombrie 1944. Va scăpa după patru luni de spitalizare, astfel că memoriile urcă până în primăvara lui 1992, când autorul era deja locotenent-colonel în rezervă, reprezentant de frunte al ANVR-ului din Vişeul de Sus, şi, dincolo de interesul strict militar, cartea sa se constituie mai departe într-o secvenţă nu lipsită de importanţă pentru istoria învăţământului românesc, de un anumit nivel, din anii comunismului. Prin urmare, o carte cât se poate de instructivă, scrisă în registru simplu şi direct, cu mare drag pentru armată şi pentru meseria de dascăl apărută, nu trebuie trecut cu vederea, graţie copiilor lui. (D. GÎJU)
Din Observatorul militar Nr. 30 (28 iulie - 3 august 2010)www.presamil.ro
Culorile viselor
Cartea poate fi citită aici:
http://en.calameo.com/read/000003524a72fb84c0c0b
„Iau stiloul şi scriu:
Nu doar natura se va face simţită în această fortăreaţă a simţurilor, ci mai ales lumina, gândul şi zâmbetul, ce se vor a fi percepute în viaţa omului prin flori, frunze şi copaci.
Dintotdeauna copacul a fost un simbol al forţei, al puterii şi al înţelepciunii, al fertilităţii şi al vieţii, însă astăzi, el desemnează tot ceea ce exista, măsoară timpul în poezie şi mai presus de toate, mută omul în infinit.
Cine se apleacă asupra artei poetice (Autoportret) va constata un suflet ce refuză să îmbătrânească, o fiinţă ce doreşte să devină tânără prin amintire, un suflet cald unde tristeţea nu-şi găseşte locul întrucât o floare, o frunză sau un sunet, va poposi mereu lângă cel părăsit. Tema poemelor ar putea fi omul singur în mijlocul lumii, o temă ce deschide diverse dimensiuni ale interpretării, de la nuanţa filosofică până la cea ştiinţifică, ştiut fiind faptul că matematica (ştiinţa) a mers întotdeauna la pas cu filosofia (marii matematicieni fiind renumiţi în filosofie).
Această prezenţă permanentă se face simţită întotdeauna discret, fie ca muză lângă cel ce scrie, fie ca receptor al mesajului. Lumina, ca şi în cazul lui Blaga, este cea care revelează taina, misterul. În momentele de cumpănă, lumina rămâne semnul suprem al legământului, al neuitării; astfel, între cei doi îndrăgostiţi certaţi, separaţi, apare curcubeul ca punte de suflet, pod peste mizeriile inimii.
Cireşul şi floarea de cireş apar ca imagini arhetipale (Cireşul , Sakura - simbol al familiei şi sursa puterii sale) ale dorului („Primăvara, dorul are culoarea florilor de cireş”) ale apusului de soare sau ale permanenţei: „Din cireş cade o frunză galbenă. O iau şi citesc: te mai gândeşti la mine?”. Anotimpul primăverii este propice comunicării, un dialog suprem ce nu poate fi înţeles decât de limbajul florilor (trimiterea spre fragilitate şi frumuseţe, spre gingăşie şi puritate este netă): „Gândurile mele, mângâiate de petale de cais, ţi le trimit să-ţi ţină de urât”. Chemarea este adresată cu trimitere spre bucuria în armonia naturii „Vino să vezi spectacolul primăverii!”, unde doar vântul aduce schimbarea. Personificarea sa este atât de evidentă încât în acest volum vântul devine personaj. El „piaptănă pletele câmpiei” sau dansează în pom până când frunzele cântă.
Comunicarea şi nevoia de comunicare devine o problemă acută. Poeziile dezvoltă un monolog ce deschide porţile spre un univers al luminii. Aceste poeme pot fi suprapuse tablourilor pictate de Monet. Natura nu-i înfrumuseţată, ci transfigurată, apare peste tot triumful luminii îndrăgostite de pământ. Când distanţa dintre oameni (purtători de lumină) devine de nesuportat, nici ochiul nu mai percepe lumina („Cum să-ţi scriu când prin ochii mei trec nori?”) rămânând în urma doar lacrima, „Lacrima de cireş”. Dar „Vântul a adus/ o frunză palidă: /primul semn de la tine”…
Scăpând de această înspăimântătoare dimensiune a nemărginirii – singurătatea – Maria Tirenescu devine poeta ce aduce în faţa auditoriului un coş cu flori de bucurie ce se lasă purtat peste tot. Unii admiră, alţii invidiază, vorbesc, însă cititorii iubitori de frumos se apleacă asupra textului sorbind mireasma poeziilor sale: „Când vreau să-ţi vorbesc închid ochii”…
prof. Ionuţ Iancu
din Cugir, câştiga un concurs literar anunţat prin suplimentul Desant XXI. Ca atare, ne place să credem că acum, aflată la a doua apariţie editorială, deja, nu face decât să confirme ceea ce pentru unii, atunci, a părut o simplă întâmplare.
Versurile ei sunt de factură elegiacă aici, uneori expeditive, alteori mai ample, profunde şi parfumate ca florile de câmp, multe tratate în manieră tipică haiku-ului, inspirate de natură, de viaţă, de diversele stări emotive. Inima mea/ înflorise/ de dragul tău.// Tu ai luat/ alba floare/ şi ai plecat.// Eu am rămas/ şi săracă/ şi urâtă. (Bilanţ).
Din Observatorul militar nr. 30/2007, pag. 18.
Risipă de parfum
Placheta de debut, apărută în colecţia Orfeu, Editura Ambasador, Târgu-Mureş, 2005
Cartea poate fi citită aici:
http://en.calameo.com/read/0000035246e254ce85308
Din „Viaţa militară” nr. 2(4)- iunie 2005
Esenţe lirice. Intuind fineţea poeziei sale, mireasma ei proaspătă ca a unei plante ornamentale abia înflorite, Maria Tirenescu îşi intitulează prima sa carte „Risipă de parfum” (Editura Ambasador, Târgu-Mureş, 2005). De o risipă nu poate fi vorba, deoarece parfumul poemelor este dăruit, şi nu risipit, celor apropiaţi de acest gen de poezie de maximă concizie şi cu o mare încărcătură semantică, haiku-ul. Placheta în discuţie constituie debutul unui poet care stăpâneşte arta poetică şi, în acelaşi timp, este dăruit cu har de la natură. Pe lângă locurile comune, inerente la un ucenic aflat într-un proces perpetuu de învăţătură, poeta creează imagini de reală prospeţime. Singurătatea şi gingăşia, mai cu seamă, sunt sentimente bine surprinse în doar câteva cuvinte, dar în ce au ele mai esenţial sau mai profund: „Mâine, va ninge,/ Nu te grăbi să înfloreşti,/ caisule!” Iată şi o rugă de seară la care ia parte însuşi Universul: „Pâlpâie stelele/ ca lumânările/ la rugăciune”. În următorul poem, de mare delicateţe, bănuim autoportretul sui-generis al poetei Maria Tirenescu: „Sfioasă,/ la marginea frunzei,/ picătura de rouă”. Dacă ţinem seama de faptul că talentul autoarei a fost apreciat, cu ani în urmă, de regretatul nostru coleg, poetul George Florin Cozma, putem considera că delicata poetă Maria Tirenescu face parte din familia spirituală a „Vieţii militare”.
Colonel (r) Vasile Moldovan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu