Cărţile mele

Copii se ieri, copii de azi, Editura Zeit, Brăila, 2017

Din lumea copilăriei

Nimic nu poate înlocui CARTEA, prieten de nădejde al fiecăruia dintre noi. Oricât ar evolua societatea, o carte rămâne peste timp şi, dacă ai răbdare, între coperţile ei găseşti orice te-ar interesa.
Consider că în acest mod a gândit şi autoarea, Maria Tirenescu, ce revine, după „Un zâmbet pentru fiecare”, apărută în 2014, cu un nou titlu Copii de ieri, copii de azi", în 2017. Informare şi recreere pentru toate vârstele, redevenim, şi noi adulţii, copii.Sub pretextul unor întâmplări vesele din viaţa unor copii, începând cu grădiniţa, despre care un personaj literar spune că „la grădiniţă era mai frumos”, în raport cu prima zi de şcoală, unde dascălul clasei întâi pare „un bunic”.
Cunoscătoare a sufletului copiilor, atât din familia de cadre didactice din care face parte şi autoarea, cât şi din propria experienţă ca dascăl şi mamă, ştie să umble cu delicateţe la sufletul copiilor, suflet pe care îl înţelege atât de bine şi pe care-l prezintă şi cititorilor cărţilor sale. Dovada ce demonstrează puterea acestui act este răbdarea cu care se apleacă asupra fiecărui „eveniment” din viaţa personajelor pe care ni le prezintă şi în acest volum nou apărut.
Copilăria este un izvor nesecat de „evenimente”, aşa cum ne-a demonstrat-o şi povestitorul Ion Creangă în „Amintirile”, atât de cunoscute fiecărui cititor, spune „...Hai mai bine să vorbim despre copilărie, căci ea singură este veselă şi nevinovată. Şi, drept vorbind, acesta-i adevărul”... Acelaşi lucru îl afirmă şi Tudor Arghezi în „Cartea cu jucării”, precum şi Lucian Blaga în „Hronicul şi cântecul vârstelor”, clipe pline de adevăr scrierile Mariei Tirenescu.
Prin simpla lectură deconectează şi educă prin întâmplări mai mult sau mai puţin amuzante.
Viaţa oamenilor şi animalelor de companie se prezentă şi în cartea „Copii de ieri, copii de azi" unde Dondonel – Câine rău – un cocker bătrân şi „pistruiat” mănâncă biscuiţi şi bomboane jucându-se cu copiii.
„Merită să încerci” ne prezintă pe cele două surori care, cu doar 8 bani, au mâncat seminţele pe care le cumpărase sora mai mare, datorită bunăvoinţei unei vânzătoare care a înţeles că fetiţa voia seminţe, dar nu avea bani suficienţi, devenind deosebit de darnică.
Andrei şi Cornel erau „singuri acasă” încercându-şi talentul de bucătari gătind „mămăliguţă” pe care găinile vecinului au mâncat-o chiar dacă a fost fierbinte şi vecinul i-a certat: „Mâncaţi voi şi lăsaţi-mi găinile în pace!”.
Fetiţa din clasa a cincea, mai mare, pregăteşte „pături”, o mâncare bazată tot pe mămăligă, dar cu brânză. Cu toate peripeţiile prin care au trecut, „Păturile voastre sunt foarte bune”, a apreciat tata, munca fetelor ce sunt deosebit de încântate de lauda primită.
Tendinţa moralizatoare nu iese în evidenţă, deşi este prezentă şi în „Concertul”.
Vocabularul utilizat de autoare face posibilă trecerea cu uşurinţă în inima cititorilor cărora le este destinată în mod deosebit această carte plină de trăiri intense prezente în „Vânt de libertate” text ce contribuie la educaţia patriotică absentă parcă în zilele noastre din literatura pentru copii şi, pot afirma, că şi din şcoală.
Interesant este că totul „curge” uşor, încât cititorii rămân cu plăcerea simţită în primul rând datorită talentului de povestitor al autoarei pricepută în a înlănţui fapte „banale” şi a le transforma în adevărate „evenimente” deosebit de palpitante.
Cititorilor nu le rămâne decât să parcurgă, în clipe de răgaz, aceste bijuterii adevărate ale unei literaturi destinate „copiilor” de toate vârstele.
Lucian Blaga spune, în „Trei feţe”:
„Copilul râde:
«Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!»”
Copiii iau în serios orice ar face şi, dacă nu mă credeţi, parcurgeţi alături de personajele din carte întâmplările respective şi veţi redeveni copii.
Viorica Alecu

 Valuri de amintiri, Editura PIM, Iaşi, 2016

Gand dus de val...


Actualul volum cuprinde o serie de poeme păstrate în amintirea autoarei ca o comoară de nedescris, ce se deschide valuri-valuri pentru potențialii cititori.
De la o primă privire aruncată titlului intuim că vom asista la o confesiune poetică artistică, încărcată cu nuanțe nostalgice, Valurile fiind nu doar cele ce ne vor lua prin surprindere, ne vor ridica deasupra unor trăiri nesperate, ci mai mult decât atât, vor purta sensibilitatea noastră prin lumi nevăzute, chiar dacă aparent întâlnite.
Partea aceasta ascunsă, nevăzută, neintuită încă este recuperată în mod deplin prin tablourile atât de des folosite din natura înconjurătoare. Deși pline de realism, eul liric se vrea parcă deasupra acestor trăiri intense, privind natura ca pe un spectacol firesc, deplin, practic cititorul este forțat să privească imaginile pline de dinamism și mișcare, asemenea participării la un profund spectacol.
Această viziune din afară, este utilizată pentru a face posibilă introspecția, participarea din punct de vedere spiritual la trăiri și rememorări unice.
În întreg volumul apar imagini presărate ale frunzei. Se știe deja că frunza participă în mod deplin la simbolismul general al regnului vegetal. În Extremul Orient este unul din simbolurile prosperității și ale fericirii. La fel se întâmplă și acum: „Din copacul de lumină ce-ai fost,/am rupt şi eu o frunză /pe care o ţin lângă inimă/ ca să-mi lumineze gândurile
şi să-mi poarte noroc.” La acest nivel putem vorbi deja, fără grija de a greși de simbolul frunzei purtătoare de lumină, de viață, de fericire, de tot ce e mai bun. Și cum altfel am putea interpreta aparițiile luminoase ale frunzei indiferent de anotimpul descris, decât ca un strigăt strident al bucuriei ce se vrea cuprinsă cu tot dinadinsul !!
Vreau să-ţi scriu,/dar n-am la îndemână decât/o frunză palidă şi o rază de gând.” devine de-acum un moto al întregului volum. Dorința de a transmite mesaje prin intermediul frunzelor, ca elemente vizibile ale naturii, iar ca elemente ce țin de suflet se utilizează lumina. Lirismul subiectiv apare încărcat de metafore, iar universul poetic plin de lumină. În absența cadrului clar, luminos, rămâne imaginea frunzei, vorbind de o viață deplină, armonioasă, care întruchipează în ea toată esența universului.
Mesajele sunt încărcate nu numai de lumină, ci și de liniște, sinceritate și optimism: Cum să-ţi scriu când/ în inima mea/ s-a instalat neliniştea?”. Esența Valului de amintire rămâne deci confesiunea încărcată de frumusețe, lumină și sinceritate, iar cei ce vor străbate aceste valuri confesionale în mod cert se vor molipsi de memoriile bucuriei! 
Actualul volum cuprinde o serie de poeme păstrate în amintirea autoarei ca o comoară de nedescris, ce se deschide valuri-valuri pentru potențialii cititori.
De la o primă privire aruncată titlului intuim că vom asista la o confesiune poetică artistică, încărcată cu nuanțe nostalgice, Valurile fiind nu doar cele ce ne vor lua prin surprindere, ne vor ridica deasupra unor trăiri nesperate, ci mai mult decât atât, vor purta sensibilitatea noastră prin lumi nevăzute, chiar dacă aparent întâlnite.
Partea aceasta ascunsă, nevăzută, neintuită încă este recuperată în mod deplin prin tablourile atât de des folosite din natura înconjurătoare. Deși pline de realism, eul liric se vrea parcă deasupra acestor trăiri intense, privind natura ca pe un spectacol firesc, deplin, practic cititorul este forțat să privească imaginile pline de dinamism și mișcare, asemenea participării la un profund spectacol.
Această viziune din afară, este utilizată pentru a face posibilă introspecția, participarea din punct de vedere spiritual la trăiri și rememorări unice.
În întreg volumul apar imagini presărate ale frunzei. Se știe deja că frunza participă în mod deplin la simbolismul general al regnului vegetal. În Extremul Orient este unul din simbolurile prosperității și ale fericirii. La fel se întâmplă și acum: „Din copacul de lumină ce-ai fost,/am rupt şi eu o frunză /pe care o ţin lângă inimă/ ca să-mi lumineze gândurile
şi să-mi poarte noroc.” La acest nivel putem vorbi deja, fără grija de a greși de simbolul frunzei purtătoare de lumină, de viață, de fericire, de tot ce e mai bun. Și cum altfel am putea interpreta aparițiile luminoase ale frunzei indiferent de anotimpul descris, decât ca un strigăt strident al bucuriei ce se vrea cuprinsă cu tot dinadinsul !!
Vreau să-ţi scriu,/dar n-am la îndemână decât/o frunză palidă şi o rază de gând.” devine de-acum un moto al întregului volum. Dorința de a transmite mesaje prin intermediul frunzelor, ca elemente vizibile ale naturii, iar ca elemente ce țin de suflet se utilizează lumina. Lirismul subiectiv apare încărcat de metafore, iar universul poetic plin de lumină. În absența cadrului clar, luminos, rămâne imaginea frunzei, vorbind de o viață deplină, armonioasă, care întruchipează în ea toată esența universului.
Mesajele sunt încărcate nu numai de lumină, ci și de liniște, sinceritate și optimism: „Cum să-ţi scriu când/ în inima mea/ s-a instalat neliniştea?”. Esența Valului de amintire rămâne deci confesiunea încărcată de frumusețe, lumină și sinceritate, iar cei ce vor străbate aceste valuri confesionale în mod cert se vor molipsi de memoriile bucuriei!
Ionuţ Iancu


 Maria Tirenescu, Draga mea, Editura PIM, Iaşi, 2015, 78 p.

         O carte cu amintiri mai vechi sau mai noi, din acelea pe care dorim cu toţii să avem cui să le povestim, poate şi pentru a împărtăşi, poate şi pentru a fi siguri că le mai „dăruim” şi alte momente de neuitare, a publicat Maria Tirenescu. În prozele scurte incluse în volum deapănă întâmplări cu părinţii, bunicii sau diverşi oameni de care-şi aduce cu drag aminte,
momente pe care le-a păstrat, dintr-un motiv sau altul în memorie. Pe de altă parte, cum viaţa are mersul ei, altele vorbesc despre autoare în calitate de bunică şi de ceea ce povesteşte sau trăieşte ea cu nepoţii.
          Semnalăm, aşadar, această carte fără alte analize şi consideraţii, notând doar că este vorba despre lucruri frumoase, pe care toţi le păstrăm, în felul nostru, cât mai aproape de suflet.
 ( din revista POEZIA iarna 2015)
 

În toamna asta a ieşit de sub tipar o nouă carte de haiku

 

Despre "Amprente" 

Revista POEZIA, Nr. Toamna 2015

Maria Tirenescu, Amprente, haiku, ediţia a doua revăzută şi completată, Editura PIM, Iaşi, 2014, 60 p.
Poemele sunt aşezate în secţiunile: Semne de primăvară, Vacanţa mare, La malul mării, Culorile toamnei, Miezul iernii, Bunicii. Partea a doua a cărţii cuprinde informaţii despre autoare, despre creaţiile sale şi distincţiile primite, şi o secţiune de Comentarii la poeme – câteva, semnate de Şerban Codrin, Corneliu Traian Atanasiu, şi câte unul de Francis Tugayé, Oliver Walter.
Ne vom referi, firesc, mai curând la poeme decât la comentarii, deşi şi acestea sunt interesante nu doar prin ce spun despre poeme, ci prin felul în care se vede că înţeleg autorii lor ce înseamnă un haiku. În acest sens remarc mai ales propensiunea spre ideea de haiku „clasic” – cu kigo ş.a. – şi comentariile lui Şerban Codrin; de notat şi modul în care se diferenţiază abordările românilor – chiar şi poemele alese, dar acest fapt poate ţine de împrejurările în care a fost făcut comentariul respectiv anume – faţă de cei doi străini, deşi textul lui Francis Tugayé e mai curând o consemnare tehnică.
Maria Tirenescu (care face parte din grupul care conduce şi administrează blog-ul „Romanian kukai”, sub conducerea lui Corneliu Traian Atanasiu) publică şi în ţară şi peste hotare, în diverse reviste, pe net, apare în antologii (între care şi antologia de tanka realizată de Magdalena Dale) ş.a., aşadar este un autor în continuu contact cu felul în care se scrie haiku. Pe scurt spus, în linii mari, acest fapt se observă şi în această carte, în care îmbină, şi prin felul de a scrie şi de a grupa (am în vedere şi secţiunile care ţin cont mai ales de aspectele sezonale, dar şi cele care sunt intitulate după altfel de teme) poemele. Unele dintre texte – toate sunt scrise în cromatica/ tematica şi într-un limbaj de factură „clasică”, fără accente moderniste/ experimentale – comportă analize interesante. De pildă, unul dintre acestea, comentat de altfel, este: „Noapte geroasă -/ ţârâitul greierului/ în dosul sobei”. „Greier”, considerat kigo de vară, apare aici într-un alt context, iar asta ridică o întrebare cu temei – un astfel de cuvânt, cum de altfel pot fi diverse alte situaţii, poate fi folosit în atare context sau este cumva „blocat” de faptul că este considerat kigo de vară? Am întâlnit varii tipuri de opinii, nu multe, totuşi, la temă, dar în general în analize sumare, neduse „până la capăt”, şi, în tot cazul, nu unitare. Poate că o abordare concretă, în fiecare caz în parte, este de dorit, şi un cuvânt nu poate fi „oprit” să fie folosit în alte contexte decât cele sezonale în care este considerat kigo.
Avem în vedere, desigur, şi scurtimea unui haiku, şi „regulile”, ce înseamnă un saijiki, nedublarea de cuvinte sezonale – analizată şi de Şerban Codrin, şi de subsemnatul etc.
– Reamintim că în terminologia japoneză există un cuvânt, kigasanari (înseamnă „dublarea cuvântului sezonal”). Susumu Takiguchi, într-un eseu intitulat Can the Spirit of Haiku be Translated?[2], analizând una dintre formele mai vechi ale celebrului haiku al lui Bashō cu broscuţa, cu multe variante de traducere în diferite limbi, discuta şi despre prezenţa acestui aspect (şi despre un alt termen, „fukayomi” – a citi prea mult într-un haiku”), dar nota că, probabil, acest fapt nu conta la vremea respectivă. Este încă un exemplu despre felul cum s-a schimbat, în timp, viziunea despre ce înseamnă haiku. Ca o notă, Takiguchi consideră că acest poem (compus, scrie autorul, poate în primăvara lui 1686, sau 1681, 1682 după alţii), la care cunoscătorii se referă numindu-l „Shofu kaigan no ku” („the eye-opener, or enlightenment of the Bashō School”), a fost pentru maestrul japonez ceea ce era „Demoiselles d’Avignon” pentru Picasso. Este, totodată, în viziunea sa, „cel mai faimos dintre toate poemele haiku ale lumii din toate timpurile”, dar şi „cel mai greşit înţeles”. –
Dar tind, într-un fel, să dau dreptate şi lui Şerban Codrin (bun cunoscător al fenomenului şi colaborator al revistei noastre de ani de zile), subliniind însă că în sensul că depinde şi de felul în care este compus textul, de măiestria cu care poetul face ca acel cuvânt să îşi găsească locul firesc, conotaţia lui simbolică fiind adecvată. Una peste alta, sunt în acord cu cei doi comentatori – poemul este unul bun, „de antologat”, ca să îl cităm pe Şerban Codrin.
Nu încheiem fără a cita trei poeme din această carte a unui autoare cunoscute, premiată în ţară şi peste hotare pentru creaţiile sale: „Cătun părăsit -/ încă mai cad cireşe/ pe banca de lemn”; „Cer fără nori -/ cicoarea stăpâneşte/ vechiul cimitir”; şi unul dintre foarte puţinele despre oraş: „plouă peste oraş -/ guguştiucii clocesc/ fără umbrelă”.
Marius Chelaru

 http://poezia.usriasi.ro/?p=1436

Draga mea

 Draga mea

Cartea a apărut în luna martie a anului 2015 la Editura PIM. E o carte de proză scurtă. Textele sunt pe blogul Proză, care poate fi citit aici:

http://literatoamna.blogspot.ro/

 Un zâmbet pentru fiecare

Un zâmbet pentru fiecare

 

 

 

 

 

 

 

Cartea a apărut în decembrie 2014 la Editura PIM. E o carte de proză scurtă. Textele sunt pe blogul Proză, care poate fi citit aici:

http://literatoamna.blogspot.ro/

Amprente, o nouă carte de haiku

Am reuşit să public un nou volum de haiku. Înaintea lui au fost:
- 2005, Risipă de parfum, placheta de debut apărută la Editura Ambasador din Târgu-Mureş în colecţia Orfeu;
- 2007, Culorile viselor, un volum de poezie cu un capitol de haiku, apărut la Editura Emma din Orăştie;
- 2011, Crochiuri, volum de haiku apărut la Editura online Semănătorul.

Despre Amprente au scris Virginia Popescu şi Corneliu Traian Atanasiu. Aceste articole pot fi citite pe blogul Raftul cu cărţi, la adresa http://evenimenteeditoriale.blogspot.ro/

Cartea poate fi citită aici:

O carte de haiku publicată la Editura online Semănătorul

O carte de haiku, cu titlul Crochiuri, a apărut la Editura online Semănătorul, în urmă cu două zile. Ea poate fi citită aici:
http://en.calameo.com/read/0000035247b0a9f9ff522

Cu aceasta, consider că am reuşit să îmi "pun la adăpost" cea mai mare parte din texte. Dacă vor fi condiţii, voi publica şi pe hartie.

Printre amintiri - carte

A ieşit de sub tipar cartea cu titlul Printre amintiri. Ea conţine memoriile tatălui meu, memorii pe care le-a scris la insistenţa mea. Am reuşit, după mult timp, să aducem la o formă convenabilă textul şi l-am completat cu ceea ce am considerat că e necesar pentru o înţelegere a celor scrise de tata.

Cartea a fost publicată în prima etapă la Editura Online Semănătorul. Apoi, după câteva modificări de formă, a apărut şi pe hârtie, la Editura PIM din Iaşi.

Photobucket

Povestea cărţii
Această carte are o istorie frumoasă, care a început în 1991, chiar dacă ea vorbeşte despre evenimente care cuprind aproape un secol.

Am avut marele avantaj de a veni pe lume într-o familie de învăţători, tatăl meu fiind aproape tot timpul în funcţii de conducere. Am avut şi avantajul de a locui în incinta şcolii şi am avut bucuria de a putea asculta programele Radioului Naţional la un difuzor instalat în „apartamentul” pe care îl ocupam în clădirea liceului din Vişeu de Sus. Poveşti despre experienţa cunoaşterii radioului vor apărea în altă carte. Aici, e suficient să spunem că o mare parte din cultura generală pe care ne-am dobândit-o i se datorează Radioului. Teatrul radiofonic, poveştile de seară, muzica de toate genurile erau prezente în viaţa noastră.

Într-un fel, cartea apare şi datorită colaborării cu unii realizatori de emisiuni radio. În 1991, am trimis o scrisoare pe adresa redacţiei emisiunilor militare de radio, o scrisoare despre tatăl meu, veteran de război, considerând că un om ca tata e bine să fie cunoscut. M-a sunat Eugen Pelin şi m-a anunţat că scrisoarea pe care am trimis-o „va intra pe post vineri, 12 iulie, în emisiunea «Îţi scriu carte din armată»” şi mi-a mai spus să-l rog pe tata să scrie ce-şi mai aminteşte din timpul războiului.

În scurt timp, l-am informat pe tata, am aflat frecvenţa postului Radio Romania Tineret şi mi-am anunţat prietenii. O mare parte din scrisoare a fost citită pe post.

Tata, aflat la 78 de ani, ne scria mai rar. Dar atunci a reuşit să ne trimită o scrisoare din care am citat în Capitolul al II-lea. Apoi, pentru că şi un fost coleg, învăţător şi veteran de război, Ion Berinde, i-a cerut date pentru o lucrare, a început să-şi redacteze memoriile.

În vara anului 1992, am fost la Vişeu şi tata mi-a încredinţat un exemplar al lucrării sale. Am considerat că efortul lui trebuie să fie răsplătit şi ne facem o datorie de onoare în a publica, pentru cei care l-au cunoscut, acele pagini. Dumitru Grad merită o carte în care şi unii dintre cei care l-au cunoscut să publice câteva cuvinte, să povestească întâmplări şi situaţii cu care să întregim imaginea celui care a fost un tată, un dascăl şi un cetăţean model.

Cartea apare prin contribuţia copiilor lui. O contribuţie importantă are Nina, cea care a fost alături de părinţi până în ultima ei clipă. Ea a adunat, cu multă grijă, pozele pe care le vom însera în carte. Ceilalţi doi copii îşi unesc eforturile pentru realizarea acestui proiect visat de mult timp.

Meritul cărţii este acela de a reda cetăţenilor de azi, atâţia cât vor dori să citească, un exemplu de viaţă dedicată neamului şi şcolii. Vrem să fie o carte din care să se poată afla cum era învăţământul în ţara noastră în diferite perioade ale secolului al XX-lea.

Nu ne lăudăm cu o lucrare document, ci cu o lucrare de suflet. Pentru că, prin amintirile noastre, un OM trăieşte. Şi acel om chiar merită.

Despre carte a scris profesoara pensionară Viorica Alecu:

„Citind Printre amintiri, de Dumitru Grad, m-am revăzut învăţătoare suplinitoare la 4 clase simultane, într-un sat de munte. Tare bine mi-ar fi prins multe dintre cele citite în cartea domnului învăţător Grad! Consider că şi celor care predau astăzi sau vor lucra în învăţământ nu le-ar strica să citească această carte cu creionul în mână, notând tot ce ţine de metodica şi psihologia predării la clasele I-XII şi la şcoli cu predare specială.

Dacă nu mă credeţi, citiţi cartea toţi cei care vă străduiţi să formaţi azi, OM-ul de mâine, indiferent de vârsta copilului şi obiectul de studiu.

Amintirile domnului Grad sunt şi o lecţie de patriotism astăzi, când sunt uitaţi adevăraţii eroi din sângele cărora s-a clădit România în care trăim şi noi.

Limba română şi istoria României ar ajuta să nu uităm că ne-am câştigat dreptul de a fi aici şi respectul oricărui popor, lucru citit atât direct cât şi printre rândurile cărţii pe care o recomand atât pentru lărgirea orizontului nostru cultural, cât şi pentru relaxare în momentele când oboseala îşi spune cuvântul.

Amintirile domnului învăţător şi ofiţer Grad pot sta cu cinste alături de amintirile scriitorilor cu care veghează asupra noastră din lumea în care vom merge cu toţii... cândva...”

Am tipărit un număr mic de exemplare, cele mai multe destinate familiei şi prietenilor care l-au cunoscut pe tata. Cartea poate fi citită la
http://en.calameo.com/read/0000035246b4e6c74e4a5


ANIVERSĂRI

Chiar în ajunul aniversării zilei noastre, a jurnaliştilor militari, am primit de undeva de departe, de la Cugir, alături de o scrisoare de felicitare această interesantă carte de memorii, în parte de front, a învăţătorului Dumitru Grad (1913-2002), intitulată simplu, Printre amintiri, şi apărută recent la Editura Pim din Iaşi, sub îngrijirea copiilor săi, inginerul Toderaş Grad şi profesoara Maria Tirenescu, cea care, de altfel, ne-a şi trimis acest binevenit dar de ziua noastră. Spun binevenit, deoarece în „povestea cărţii", care ţine loc de „cuvânt înainte", Maria Tirenescu ne dezvăluie că, într-un fel, cartea a apărut şi datorită colaborării cu jurnaliştii militari de la Ora armatei, mai exact cu Eugen Pelin, cel care, prin 1991, primind o scrisoare pe adresa emisiunii militare de radio despre protagonistul de acum al acestor memorii, în speţă învăţătorul Dumitru Grad, i-a sugerat fiicei sale să aştearnă pe hârtie tot ceea ce-şi mai aminteşte din timpul războiului.Aşa că, astăzi, avem în faţă aceste amintiri efectiv valoroase; în parte, din câte reţin, publicate şi de noi acum ceva ani, în revista Viaţa militară. Sigur că, în ceea ce ne priveşte, în mod deosebit ne interesează capitolul 1940-1945, adică amintirile din perioada cât Dumitru Grad s-a aflat mobilizat sub steagul Batalionului 16 Vânători de Munte, cu care a luptat pe frontul antisovietic, pentru eliberarea Basarabiei, apoi cu Batalionul 9 VM, la comanda companiei a doua, cu care a luptat în Vest; lupte crâncene, în prima linie, din care iese rănit de schije de brand, pe 26 octombrie 1944. Va scăpa după patru luni de spitalizare, astfel că memoriile urcă până în primăvara lui 1992, când autorul era deja locotenent-colonel în rezervă, reprezentant de frunte al ANVR-ului din Vişeul de Sus, şi, dincolo de interesul strict militar, cartea sa se constituie mai departe într-o secvenţă nu lipsită de importanţă pentru istoria învăţământului românesc, de un anumit nivel, din anii comunismului. Prin urmare, o carte cât se poate de instructivă, scrisă în registru simplu şi direct, cu mare drag pentru armată şi pentru meseria de dascăl apărută, nu trebuie trecut cu vederea, graţie copiilor lui. (D. GÎJU)

Din Observatorul militar Nr. 30 (28 iulie - 3 august 2010)www.presamil.ro

Culorile viselor


În urmă cu un an, mi-a apărut cartea de poezie intitulată Culorile viselor, la Editura Emma, din Orăştie. Despre carte au scris: Corneliu Traian Atanasiu, Ioan Găbudean şi locotenent-colonelul Dan Gîju. Prefaţa cărţii e semnată de Ionuţ Iancu.

Cartea poate fi citită aici: 
 http://en.calameo.com/read/000003524a72fb84c0c0b


***


Maria este profesoară de matematică, o înclinare care, se ştie, cel puţin din cazul lui Dan Barbillian, are legături secrete dar extrem de fructuoase cu poezia. Pînă să afle de poezia niponă - lucru întîmplat după mărturisirea sa aproape miraculos în 1992, de Naşterea Maicii Domnului, cînd, după ce a ascultat o emisiune radiofonică, o prietenă i-a dăruit tocmai cartea referitoare la haiku despre care se vorbea la radio - a scris, doar cu obşteasca pornirea a românului, poezie. După acest moment de revelaţie, după spusele ei, s-a îmbolnăvit de spiritul haiku-ului.


A publicat în numeroase reviste de la contribuţii de specialitate la poezie şi enigmistică şi activează pe mai multe site-uri literare. Este laureată a mai multor concursuri de poezie, dar cele mai valoroase distincţii sînt locurile I la concursurile de haiku din 2006 ale revistei SRH şi AD VISUM.


În volum, a figurat în mai multe apariţii colective şi antologii de haiku, ultima fiind Flori de tei, apărută la Constanţa. În 2005, i s-a tipărit în colecţia Orfeu de la Tîrgul Mureş prima plachetă de haiku intitulată Risipa de parfum.


Astăzi, Maria ne oferă al doilea volum personal, Culorile viselor, în carea a grupat în prima parte poeme de factură europeană şi în a doua haiku-uri în formă liberă. Poemele din prima parte manifestă deja gustul, mărturisit făţiş, canonic şi programatic în cea finală, pentru scriitura simplă, lipsită de podoabe inutile şi parazitare.


Maria se surprinde în rezonanţă şi în consonanţă cu lumea celor care nu cuvîntă, gîndurile ei sînt aidoma înfloririi unei tufe de crizanteme, asemenea vîntului toamnei care se strecoară alinător printre regrete. Interlocutorii ei sînt bobocul de trandafir, frunza de salcîm, ramura de brad. Erosul care-i străbate versurile, surdinizat şi transfigurat, este unul care, pe drumul către partener, se topeşte în natură. Nutrindu-se din nopţi cu brumă, din linişti şi din stele, el se mulţumeşte cu mireasma florilor şi susurul izvoarelor.


Acest exerciţiu liric vital transpune comunicarea erotică într-un registru al resimţirii şi împletirii cu vibraţia cosmică: totul se spune de fapt necontenit şi este adresat mereu fiinţei dragi. Gestul de a-i scrie celui drag devine astfel aproape superfluu: „Cum să-ţi scriu cînd prin ochii / mei / trec nori după nori / şi plouă uneori?”. Scrisoarea de dragoste e evident redundantă. Cînd „ramura de cireş, / grea de floare, / se leagănă / la adierea / vîntului” şi „simfonia albinelor / pornite în căutarea / nectarului / îmi mîngîie / timpanele”, e suficientă o simplă chemare, o chemare imperioasă însă la ordinea firească a lucrurilor:


„Iau stiloul şi scriu:

Vino să vezi

spectacolulprimăverii!


Şi semnez.”


Erosul a sublimat de mult în „steaua / pe care o priveam amîndoi” şi prin urmare e mai mult decît firesc că orice imagine „răscoleşte / aceleaşi amintiri”. Veştile vin pe fereastră, scrise pe frunze tremurătoare de cireş, şi se imprimă singure pe filele jurnalului. Toată natura e plină de mesaje şi semne. Şi ele trec lesne prin vămile visului aidoma mărului mare şi galben, primit în vis, în grădina tatălui, şi preschimbat la trezire în lună. Dar nu cumva toată viaţa e doar o perpetuă trezire dintr-un vis în mereu altul?


Pare firesc ca atmosfera să se păstreze glisînd pe nebăgate de seamă înspre poemul de factură niponă. Orice minuscul eveniment este o ciudată şi delicată conexiune cu cel de departe, o ipostază brusc revelată a dorului ca împlinire: „Pe geam, luna îmi scrie / o poezie. / Tu i-ai dictat-o?” Şi, aşa cum „vîntul piaptănă / pletele cîmpiei”, poate repeta alinător şi cuvintele lui. „Mîngîie-mă, vîntule!” – cum faci de veacuri cu lanurile de grîu.


Privirea empatică, plină de nostalgie, este mereu în preajma efemerului vibrînd lalolaltă cu virtualitatea petalelor fragile: „Mîine va ninge. / Nu te grăbi să înfloreşti / caisule!” Dar şi cu jocul neaşteptat şi sprinţar al întîmplării pe care-l celebrează cu o spontană bucurie: „Caldă aversă. / De-a valma, din jgheaburi sar / sîmburi de cireş.”


Aproape stihial, „Pe cîmpul pustiu, / un suspin rătăceşte / plimbat de vînt.” Lucrurile, vremea în sine au ceva de spovedit, o poezie intrinsecă pe care Maria o ajută discret să se mărturisească:

„Zdrenţele zilei

tîrîndu-se după soare.

Seară de toamnă.”


Corneliu Traian Atanasiu
***
Omul-prezenţă statornică pe acest pământ ce ţine să arate tuturor că există!
Nu doar natura se va face simţită în această fortăreaţă a simţurilor, ci mai ales lumina, gândul şi zâmbetul, ce se vor a fi percepute în viaţa omului prin flori, frunze şi copaci.
Dintotdeauna copacul a fost un simbol al forţei, al puterii şi al înţelepciunii, al fertilităţii şi al vieţii, însă astăzi, el desemnează tot ceea ce exista, măsoară timpul în poezie şi mai presus de toate, mută omul în infinit.
Cine se apleacă asupra artei poetice (Autoportret) va constata un suflet ce refuză să îmbătrânească, o fiinţă ce doreşte să devină tânără prin amintire, un suflet cald unde tristeţea nu-şi găseşte locul întrucât o floare, o frunză sau un sunet, va poposi mereu lângă cel părăsit. Tema poemelor ar putea fi omul singur în mijlocul lumii, o temă ce deschide diverse dimensiuni ale interpretării, de la nuanţa filosofică până la cea ştiinţifică, ştiut fiind faptul că matematica (ştiinţa) a mers întotdeauna la pas cu filosofia (marii matematicieni fiind renumiţi în filosofie).
Această prezenţă permanentă se face simţită întotdeauna discret, fie ca muză lângă cel ce scrie, fie ca receptor al mesajului. Lumina, ca şi în cazul lui Blaga, este cea care revelează taina, misterul. În momentele de cumpănă, lumina rămâne semnul suprem al legământului, al neuitării; astfel, între cei doi îndrăgostiţi certaţi, separaţi, apare curcubeul ca punte de suflet, pod peste mizeriile inimii.
Cireşul şi floarea de cireş apar ca imagini arhetipale (Cireşul , Sakura - simbol al familiei şi sursa puterii sale) ale dorului („Primăvara, dorul are culoarea florilor de cireş”) ale apusului de soare sau ale permanenţei: „Din cireş cade o frunză galbenă. O iau şi citesc: te mai gândeşti la mine?”. Anotimpul primăverii este propice comunicării, un dialog suprem ce nu poate fi înţeles decât de limbajul florilor (trimiterea spre fragilitate şi frumuseţe, spre gingăşie şi puritate este netă): „Gândurile mele, mângâiate de petale de cais, ţi le trimit să-ţi ţină de urât”. Chemarea este adresată cu trimitere spre bucuria în armonia naturii „Vino să vezi spectacolul primăverii!”, unde doar vântul aduce schimbarea. Personificarea sa este atât de evidentă încât în acest volum vântul devine personaj. El „piaptănă pletele câmpiei” sau dansează în pom până când frunzele cântă.
Comunicarea şi nevoia de comunicare devine o problemă acută. Poeziile dezvoltă un monolog ce deschide porţile spre un univers al luminii. Aceste poeme pot fi suprapuse tablourilor pictate de Monet. Natura nu-i înfrumuseţată, ci transfigurată, apare peste tot triumful luminii îndrăgostite de pământ. Când distanţa dintre oameni (purtători de lumină) devine de nesuportat, nici ochiul nu mai percepe lumina („Cum să-ţi scriu când prin ochii mei trec nori?”) rămânând în urma doar lacrima, „Lacrima de cireş”. Dar „Vântul a adus/ o frunză palidă: /primul semn de la tine”…
Scăpând de această înspăimântătoare dimensiune a nemărginirii – singurătatea – Maria Tirenescu devine poeta ce aduce în faţa auditoriului un coş cu flori de bucurie ce se lasă purtat peste tot. Unii admiră, alţii invidiază, vorbesc, însă cititorii iubitori de frumos se apleacă asupra textului sorbind mireasma poeziilor sale: „Când vreau să-ţi vorbesc închid ochii”…

prof. Ionuţ Iancu
***
Cromatica amintirilor
Maria Tirenescu, Culorile viselor, prefaţă de Ionuţ Iancu, Editura Emma, Orăştie, 2007, 92 p.
Cândva, autoarea acestei delicate plachete de versuri, profesoară de matematică la un colegiu
din Cugir, câştiga un concurs literar anunţat prin suplimentul Desant XXI. Ca atare, ne place să credem că acum, aflată la a doua apariţie editorială, deja, nu face decât să confirme ceea ce pentru unii, atunci, a părut o simplă întâmplare.

Versurile ei sunt de factură elegiacă aici, uneori expeditive, alteori mai ample, profunde şi parfumate ca florile de câmp, multe tratate în manieră tipică haiku-ului, inspirate de natură, de viaţă, de diversele stări emotive. Inima mea/ înflorise/ de dragul tău.// Tu ai luat/ alba floare/ şi ai plecat.// Eu am rămas/ şi săracă/ şi urâtă. (Bilanţ).
Dan Gîju

Din Observatorul militar nr. 30/2007, pag. 18.
***
Cu volumul „Culorile viselor”, Editura EMMa, Orăştie, 2007, M. Tirenescu îşi lărgeşte aria lirică trecând de la haiku la poezia europeană, poeta având un timbru grav, meditativ, melancolic, unde natura este decorul pentru trăiri autentice, pline de mister şi de gingăşie. Găsim în această carte şi o secţiune intitulată „Haiku în formă liberă”, cu realizări notabile.
Prof. Ioan Găbudean

Risipă de parfum

Risipă de parfum

Placheta de debut, apărută în colecţia Orfeu, Editura Ambasador, Târgu-Mureş, 2005

Cartea poate fi citită aici:
  http://en.calameo.com/read/0000035246e254ce85308


 Din „Viaţa militară” nr. 2(4)- iunie 2005

Esenţe lirice. Intuind fineţea poeziei sale, mireasma ei proaspătă ca a unei plante ornamentale abia înflorite, Maria Tirenescu îşi intitulează prima sa carte „Risipă de parfum” (Editura Ambasador, Târgu-Mureş, 2005). De o risipă nu poate fi vorba, deoarece parfumul poemelor este dăruit, şi nu risipit, celor apropiaţi de acest gen de poezie de maximă concizie şi cu o mare încărcătură semantică, haiku-ul. Placheta în discuţie constituie debutul unui poet care stăpâneşte arta poetică şi, în acelaşi timp, este dăruit cu har de la natură. Pe lângă locurile comune, inerente la un ucenic aflat într-un proces perpetuu de învăţătură, poeta creează imagini de reală prospeţime. Singurătatea şi gingăşia, mai cu seamă, sunt sentimente bine surprinse în doar câteva cuvinte, dar în ce au ele mai esenţial sau mai profund: „Mâine, va ninge,/ Nu te grăbi să înfloreşti,/ caisule!” Iată şi o rugă de seară la care ia parte însuşi Universul: „Pâlpâie stelele/ ca lumânările/ la rugăciune”. În următorul poem, de mare delicateţe, bănuim autoportretul sui-generis al poetei Maria Tirenescu: „Sfioasă,/ la marginea frunzei,/ picătura de rouă”. Dacă ţinem seama de faptul că talentul autoarei a fost apreciat, cu ani în urmă, de regretatul nostru coleg, poetul George Florin Cozma, putem considera că delicata poetă Maria Tirenescu face parte din familia spirituală a „Vieţii militare”.

Colonel (r) Vasile Moldovan

Niciun comentariu: