sâmbătă, 8 decembrie 2007

Poveste de iarnă

Părinţii mei erau învăţători în Săcel, o comună mare de pe Valea Izei. În clădirea şcolii, constructorii prevăzuseră o cameră pentru directorul, învăţătorul sau alt cadru didactic care nu ar fi avut altă locuinţă în comună. Aşa se face că am văzut lumina zilei, în clădirea şcolii, după instaurarea Republicii Populare Române. De aceea, când a venit vremea să fiu botezată, preotul Ioan Găzdac a venit pregătit cu cele necesare îndeplinirii tainei botezului. Mătuşa mea s-a oferit să-mi fie naşă.

Nu împlinisem doi ani când tatăl meu a obţinut un post în comuna Vişeu de Sus. Nu după mult timp, tata a fost chemat la Inspectoratul Şcolar şi i s-a cerut să se ocupe de înfiinţarea liceului. Atunci, ne-am mutat în clădirea în care urma să se ţină cursurile şcolii nou înfiinţate. Aşa se face că îmi petreceam timpul printre elevii mai mari, în clădirea şcolii, în grădina şcolii, umblam prin magaziile, beciurile şi birourile în care eram acceptată cu bucurie. Tuturor le plăcea firea mea.

De la elevii mai mari, am aflat despre Crăciun. În familie nu sărbătoream. Când îl întrebam pe tata: „De ce nu sărbătorim şi noi, ca toţi copii din şcoală, Crăciunul?”, tatăl îmi răspundea că în clădirea şcolii nu e voie. Ştiam doar de Moş Gerilă de la sindicat care venea cu daruri înainte de Anul Nou. Făceam pom de iarnă, un brad încărcat cu bomboane învelite cu staniol, cu globuri de sticlă aduse de la Cluj sau Bistriţa, lumânărele adevărate şi figurine din hârtie glasată sau din zahăr.

În 1959, Moş Gerilă mi-a adus multe dulciuri, cărţi, caiete şi o cutie cu douăsprezece culori. Fratele meu a primit o maşinuţă, iar sora mea a primit o păpuşă. Nu am avut niciodată o păpuşă atât de mare ca sora mea, dar aveam o cutie plină cu păpuşi mici, multe dintre ele făcute chiar de mine.

De Anul Nou, toată familia se aduna la Săcel, în casa bunicilor. Era sărbătorit bunicul a cărui zi onomastică era. Bunicii aveau un brad împodobit cu nuci învelite în staniol, mere şi figurine din zahăr. Aveau şi câteva bomboane de pom, cumpărate de la oraş.

De la Vişeu, duceam prăjituri şi portocale. Bunicii se bucurau întotdeauna de portocalele aduse de noi. Bunicul zicea: „Astea-s bune, că-s moi. Le pot mânca şi eu.”

Acolo, la ţară, am aflat de colindători şi am vrut să-i colindăm pe bunici. Dar nu ştiam nici o colindă. La cine să apelez? La tata, doar el le ştia pe toate.

Şi tata a început să colinde:

„Puică neagră bagă-n sac,
Scoală, gazdă, dă-mi colac!
De mi-i da, de nu mi-i da,
Altu’ nu ţi-oi colinda,
Că mi-i scurtă gubuţa
Şi mă tem c-oi îngheţa.”

Nu ştiam ce e gubuţa. După ce am aflat că aşa i se spune hăinuţei, am învăţat colinda şi i-am colindat nu numai pe bunici, ci şi pe naşi, dar şi pe celelalte rude care au mai venit în vizită.

După ce au plecat musafirii din comună, am vrut să-i cânt bunicii un cântec pe care îl învăţasem la şcoală.

„Bradule frumos,
Pleacă-ţi vârfu-n jos
Şi ne spune-anume
Din ce colţ de lume
Şi pe care drum
Ai venit acum,
Ai venit acum!”

„Eu, voinici mărunţi,
m-am născut în munţi.
M-a izbit furtuna,
Ploile şi bruma,
Dar mai dârz prin greu,
Am răzbit mereu,
Am răzbit mereu!
Dar când mă făcui
Brăduleţ, brădui…”

Tare i-a mai plăcut bunicii cântecul! A trebuit să-l cânte de mai multe ori. Au urmat şi alte „momente artistice”… Un adevărat spectacol cu cântece învăţate la şcoală sau de la radio.

Se făcuse târziu. Nu mai aveam cu ce să ne întoarcem la Vişeu. Începuseră pregătirile pentru culcare. Mătuşa care locuia cu bunicii în casă, alerga ba cu cergi, ba cu cearşafuri, ba cu perne să le pună la dispoziţia musafirilor de la oraş. Celor mici „le-a făcut patul” pe cuptor.

Poate vă miraţi că se poate dormi pe cuptor. Orice casă bătrânească din Săcel are două camere: una de zi şi alta pentru musafiri. Pe două laturi ale camerei de zi se află bănci de lemn, mai late, numite lăiţi. În colţul format de lăiţi este o masă. Pe pereţi sunt icoane, cea mai importantă icoană este cea de deasupra mesei. În colţul opus mesei este soba. De obicei este zidită, are plită şi cuptor pentru prepararea mâncării. Lângă sobă, se află cuptorul de copt pâine. Deasupra lui, se poate dormi. Atât de mare este. Un alt colţ este ocupat de patul gazdei. Bunicii mei aveau un pat înalt. De sub el, se trăgea un alt pat, mai puţin înalt. Deasupra patului se află ruda pe care sunt aşezate frumos cergi cu dungi albe, roşii şi negre. Pe peretele dintre uşă şi sobă se află tipsiile pentru copt pâine, iar în stânga uşii este podişorul, dulapul pentru veselă.

În camera „domnească” se afla mobilă de dormitor, o canapea, dar şi lăiţi pe două laturi ale camerei. Şi încă un podişor. Pe pereţi sunt icoane cu ştergare şi blide de Scomârcea, vestite în ţară, dar şi blide cumpărate din târg, blide de Horezu.

Eu am vrut să dorm pe laiţă. Era o experienţă nouă. Nu am vrut să mănânc sarmale pentru că erau făcute cu mirodenii pe care nu le cunoşteam. Bunica mi-a făcut ceva „special”: omletă în smântână. Am vrut să învăţ cum se face. M-am mirat când am văzut-o pe bunica punând smântâna în crăticioară. Apoi, bunica puse ouăle bătute în smântâna care sfârâia.

În timp ce mâncam, din curte se auzeau voci de copii. Aş fi fugit la geam să-i văd. Dar nu aveam voie să mă ridic de la masă decât după ce terminam tot din farfurie.

Copiii intraseră în tindă şi cântau. Am cerut lămuriri. Tata îmi explică: „Aşa se urează la începutul anului aici, la ţară. Se umblă cu sorcova.” „Ce e sorcova?” Veni rândul mamei să-mi explice.

Din hârtia de pe bomboanele de pom mâncate şi din alte hârtii colorate, ajutată de mama, am făcut o crenguţă cu flori. Apoi, am învăţat şi cântecul. Şi am început să sorcovesc:

„Sorcova, vesela,
Să trăiţi,
Să înfloriţi,
Ca merii,
Ca perii,
În mijlocul verii!
Ca un măr,
Ca un păr,
Ca un fir de trandafir!
Tare ca piatra,
Iute ca săgeata,
Tare ca fierul,
Iute ca oţelul!
La anul şi la mulţi ani!”

Ce m-am mai amuzat când am văzut că fiecare dintre cei prezenţi voia să fie sorcovit! Pentru aceasta, răsplata era un măr Jonathan, un pumn de nuci, o bancnotă de un leu…

La amiază, unchiul Nicoară a venit cu sania trasă de cai. Am plecat la gară. Pe drum, ne salutau oamenii. Unii spuneau „Laudi-să!”, iar eu nu înţelegeam. Observam ca i se răspunde „Veci amin!”. Tata mi-a explicat că maramureşenii sunt renumiţi prin prescurtările pe care la fac. Salutul complet este „Lăudăm pe Iisus!”, iar răspunsul este „În veci amin!”.

În gară am avut timp să văd cum, printre dealuri, ieşea trenul din tunel. Tata mi-a spus că m-am născut când se construia linia ferată Salva – Vişeu. Din tren, de pe primul viaduct am văzut casa bunicilor. Am recunoscut-o după nucul mare de lângă geam şi după plopii de lângă moara de pe Iza. Pe al doilea viaduct trenul pilota. De acolo, am văzut casa în care locuiau verii mei.

Trenul a oprit. Eram în gara Iza. Nu vedeam decât o clădire din bârne, aşa cum erau majoritatea caselor de la ţară. Am întrebat de ce nu se vede satul. Atunci am aflat că acea gară face legătura cu mai multe sate de pe Valea Izei. Pe oamenii care coborau din tren îi aştepta un autobuz.

Tata ne-a anunţat că vom trece printr-un tunel. Stăteam cu nasul lipit de geam ca să văd mai bine. În vagon, s-au aprins becurile. Din loc în loc, vedeam becuri pe lângă linia ferată. Tata mi-a arătat refugii, însemnate cu var alb, pentru oamenii care circulau prin tunel.

După ce am ieşit din tunel, tata mi-a explicat că ne apropiem de Vişeu de Jos şi că vom schimba trenul. Şi tare-mi mai plăcea ceea ce vedeam pe geam: copaci încărcaţi de zăpadă, căsuţe ale căror geamuri abia se vedeau, cărări de la case la grajduri şi fântâni…

La Vişeu de Jos, am schimbat trenul. Am urcat într-un vagon mai mic şi mai urât, cu scaune din lemn. Şi geamurile erau mai mici. Dar mergeam la oraş! Vişeu de Sus fusese declarat oraş încă din 1956.

duminică, 2 decembrie 2007

De Ziua României

Am ascultat şi ieri, ca de obicei, emisiunea ORA ARMATEI. Nu am fost la Alba Iulia. Dacă ar fi fost un program mai interesant, dacă vremea ar fi fost stabilă, dacă circulaţia prin Vinţul de Jos nu ar fi fost întreruptă din cauza unor lucrări începute încă din vară...

Dar nu îmi pare rău. Emisiunea mi-a plăcut. Au fost momente emoţionante, cântecele au ilustrat foarte bine ceea ce au afirmat interlocutorii reporterului. Momente din actualitate, în direct de la Alba Iulia, au completat fericit emisiunea.

La ora 11, m-am instalat în faţa televizorului. E cu totul altceva să şi vezi în timp ce asculţi. Ca de fiecare dată când urmăresc transmisiunile importante la TVR, am ascultat într-o cască transmisiunea de la Arcul de Triumf pe care au realizat-o trimişii Societăţii Române de Radiodifuziune. Au voci mai frumoase, voci cunoscute, au pregătire potrivită misiunii pe care o îndeplineau. Alexandru Ioan şi Bogdan Silviu Răducan sunt nu numai ofiţeri de aviaţie, ei au şi experienţă în realizarea transmisiuni lor în direct.

În cască am primit informaţii mai detaliate decât cele pe care le auzeam de la televizor. Reporterii Radiodifuziunii vorbeau pentru cei ce nu vedeau ce se întâmplă în Bucureşti.

După cum s-a văzut, parada militară care are loc de Ziua României, încă mai adună persoane din toată ţara, indiferent de vârstă, măcar să privească la televizor, dacă nu reuşesc să fie mai aproape de cei care defilează. Am văzut copii care făceau poze...

Şi totuşi, nu pot să nu spun ceea ce am gândit. Regret că s-a renunţat la pasul de defilare pe care îl ştiam eu, ceea ce dădea o imagine mult mai bună Armatei. Noul pas este potrivit celor care s-au întors din teatrele de operaţii, dar nu si Regimentului 30 Gardă şi Protocol. Ei sunt frumoşi de la natură şi sunt imaginea noastră, a românilor. Desigur, părerea mea e a unei privitoare din exteriorul Armatei.

miercuri, 14 noiembrie 2007

Fragmente din romanul CULOAREA CERULUI

"... a pornit în salturi pe aleea de beton dintre blocuri. A cotit spre şosea, era o zi fără vânt, a rămas mult timp fumul alb-cenuşiu, urât mirositor, a plutit între ziduri, s-a agăţat de crengile salcâmilor. Mă rog, asta s-a întâmplat de mult; dar eu mă pregătesc pentru drum doar după ultima aterizare, nu numai eu, mai sunt, toţi cei care am trecut pe lângă maşina aceea lăsată pe amortizoare sub greutatea bagajelor de vacanţă." Pag 7

"Zgomotul a scăzut brusc, s-a târât alungit pe o curbă joasă, a izbucnit foarte puternic, în lungul orizontului se sfâşia o dungă de ceaţă neagră. Am văzut avionul zvâcnind, îi ghiceam mai mult silueta prin frunzele salcâmilor, frunze noi, vii,umede încă, MIG-ul a tăiat soarele; negru pe discul portocaliu, s-a desprins exact în discul portocaliu, adică am văzut raza tăioasă, prima, ţâşnită de sub roţile avionului." Pag. 15

"Camera nu era grozav de mare, mă mişcam într-un cub de lumină aurie, ferestrele dădeau spre răsărit, spre sud, spre apus, asta se întâmpla într-un foişor atârnat deasupra pieţei, acoperişuri ascuţite cu giruete de tablă se înfigeau în cer, curgeau în josul pantelor de ţiglă raze moi, simţeam încins mirosul prăfuit al lemnului de dedesupt." Pag 20

"Am înfundat faţa în pernă şi cred că am spus “tata”, dar aşa cum numim lucrurile de care ne dăm seama abia când nu le mai avem. De a căror lipsă fundamentală îmi dau seamaabia când nu le mai am etc. "Pag 21

"Asfinţitul se lungea nesfârşit, tăia camera în felii roşu-închis soarele coborât sub acoperişuri, l-am văzut între două case secţionat departe de un zid cu metereze, meterezele erau foarte negre şi se decupau foarte clar pe discul roşu care nici măcar nu mai lucea Nu mai dureau ochii de privitul în soare. Puteam să mă uit oricât la el." Pag. 27

"- Mai e ceva de admirat? Întrebam cu ochii în discul roşu, rămânea o bucăţică de soare, o calotă bombată între două din meterezele acelea precis reliefate, se făcea brusc întuneric, întunericul cald dinaintea nopţilor calde cu o mulţime de stele." Pag 27

"Între meri atârna un hamac marinăresc, nu se potrivea cu zidurile, cu frunzele merilor, m-am întins, cerul se legăna între crengi." Pag. 33

"Ce noapte muncită, plafonul jos atârna sub două sute de metri, se termina zece mii de metri mai sus, tăiat din orizont în orizont. Era o linie netă, despărţea bolta argintie de atâtea stele, o despărţea şi o ferea în faţa întunericului compact de jos. Zburam la rasul norilor, ţeapa argintie a tubului Pitot se înfigea exact în linia aceea de întuneric îngust, se lipeau văluri de nori subţiri, se destrămau pe cabină, pe fuselaj; fluturau scurt şi dispăreau într-o fâlfâire roşcată. Am ridicat ochii de pe aparate, prin vizorul căştii, prin plexicul cabinei, stele, Dumnezeule, ce vedeam acolo nu era de spus, nici nu încercam să gândesc în cuvinte, cuvintele, am râs, am închis ochii, imaginea rămânea săpată în retină, nu se uita, aşa îmi aminteam nopţile de zbor, îndărătul pleoapelor; dar asta se întâmpla întotdeauna mai târziu, nu în avion, nici după aterizare, atunci când plecam golit de luciditatea rece a profesiei, călcam pe valuri moi de întuneric de-a dreptul peste câmp, balizele pistei rămâneau în spate, nopţile cele mai negre au şi ele lumina lor. Păstram în dosul pleoapelor indicaţiile bordului, mă întindeam în pat, nu adormeam imediat, nu puteam." Pag 34-35

"Şi m-am întors într-un zbor din amurg, jos era aproape întuneric, întunericul prăfuit şi incert de după apus, am decolat, se lumina violet pâcla cenuşie în flacăra forţajului. Am băgat trenul, flapsurile, viram spre mare, s-a legănat, s-a rotit încet globul mohorât de sub noi, în mizeria tulbure a ţâşnit brusc, auriu, decupat foarte clar şi ondulându-se în volute largi, fluviul. Am privit bordul roşu, normal, am scos din viraj cu botul pe dunga vânătă, front de întuneric, creştea de la răsărit, se pierdea deasupra în benzi albastru închise, roşii, portocalii, la zenit cerul se topea într-un galben foarte palid şi foarte subţire, în adâncul galben clipea stins prima stea din noaptea aceea. Din noaptea care o să vină, mi-am spus, atunci am văzut marea, începea de nicăieri, continua valul acela vânăt care închidea cerul spre est, se deschidea spre litoral într-o tentă cenuşie cu umbre roşiatice fine de tot, astea erau culorile amurgului, se ţeseau pe cupolă, luceau scurt pe tabloul de bord, marea se desprindea foarte precis din cenuşiul ţărmului, mai mohorât, mai dens, punctat de lumini licăritoare." Pag. 42

… "în zebră era frig, noapte de februarie neagră cu stele mari, rotunde, incredibile. Au chelălăit pneurile avionului aterizat, norul de fum se ridica albastru-violet în raza proiectoarelor, astea erau culorile nopţilor de zbor: violet, alb, verde roşu. Şi liliachiul stins al balizelor de pe bretelă. " Pag. 51

… "logica firească se răsturna, se agăţa în crengile salcâmilor, clipea cu ochii mari, gălbui, ai stelelor incredibile. Era una din situaţiile în care refuzam net logica firească. Era şi logic, era şi firesc, părinţii… ei da, taţii mor, se duc într-o lume mai bună înaintea fiilor. Şi eu, dacă voi avea vreodată un băiat, o să închid ochii înaintea lui; îngrozitor este când copiii mor înaintea părinţilor. E firesc ca lucrurile să se întâmple aşa cum s-au întâmplat. Dar nu cu tata, am spus. Nu cu tatăl meu. Nu era de acceptat. "… pag. 52-53

… "Era o noapte clară, cu stele cât pumnul pe cerul oraşului, sora mea povestea ceva, copilăria noastră, am râs amândoi, mă rugam lui Dumnezeu ca a doua zi să fie înnourat şi să plouă. …A fost un senin nesperat, albastru adânc, şi soarele a scos o mulţime de oameni din case. Au fost foarte multe flori, coroane, jerbe, buchete, mama topită de plâns, vedeam prin ceaţă şi totul se întâmpla foarte repede, vedeam oameni pe care nu credeam că o să-i mai văd vreodată, oameni pe care tata nu-şi închipuise că o să-i mai vadă vreodată, îi vedea acum. " Pag. 54-55

"Casele vechi de pe celălalt mal îşi subţiau conturul puternic în lumina albastră şi cenuşie, erau ciudate casele acelea,mai mult fortăreţe, se deschideau ocrotitoare peste cei adăpostiţi între zidurile solide, se încontrau neprietenoase înspre afară. Spre tot ce nu ţinea de ele, ocroteau respingând. A trecut un băiat călare pe un cal negru, de sub copite se ridica, rămânea suspendat în aer, praful roşu din amurg." Pag. 62-63

…" spre dimineaţă avea să apară şi un ciob de lună. O seceră subţire cu concavitatea întoarsă ca o ţiglă spre pământ, luna în scădere, "… pag. 65

… "sala se lăbărţa imensă pe pajiştea cu mesteceni melancolici," … pag. 73

"- Nu ştii o groază de lucruri esenţiale.
- De exemplu.
- Cum se lasă noaptea pământul peste cabină.
- Cum se lasă?
Am ridicat din umeri. Negru, şi uriaş, şi compact. Ca atunci când Universul îşi adună lin jumătăţile, şi te prinde la mijloc. Nu era de povestit." Pag. 78

"Nu stăpânire de sine, nici nepăsare, luau cunoştinţă, introduceau un coeficient de corecţie în ce urma, soarele îşi vedea mai departe de drumul lui pe cer. Luciditatea ardelenească, egoism sănătos şi necesar de pisică obişnuită să vagabondeze numai cu perechea ei pe acoperişuri ascuţite." Pag. 137

"- Se pleacă.
- Se fuge.
- Nici măcar. Se pleacă liniştit, de fapt n-are importanţă, poţi să şi fugi, important e să nu priveşti înapoi. Să nu pleci pe veci miercuri, ca să te întorci joi.
- Supersonicul face poezie, a spus Irene, părea că o bucură grozav, atunci m-am lăsat în iarbă şi am răspuns, ei şi, ce e rău în asta, toată viaţa mea e un vers alb.
- Blond, a râs fata. Blond-cenuşiu. Vai de capul tău, pilot.
- Ani, am spus, timp scurs, asta înseamnă că a fost ceva sub părul blond-cenuşiu.
A dat din mână a renunţare, începea să clocotească apa, acele verzi s-au amestecat cu cele aurii, răşina s-a topit în apa fiartă. " Pag. 158

"Radu a sunat din corn, s-a stârnit agitaţie în brazii din jur, o veveriţă a coborât grăbită, câteva păsări de pădure s-au ridicat ţipând neliniştite, s-au lăsat la loc pe crengile groase; solzi de licheni uscaţi cădeau mărunt, mătreaţa brazilor. " Pag. 161

"Stăteam în ploaie, şi ploaia curăţa de pe faţă machiajul de lut gras, curăţa hainele, părul, mâinile, de pământul roşu – atât. Erau în mine lucruri puteau spăla toate apele pământului. În fiecare există, mi-am spus. Lucrurile acestea de necurăţat, şi care ne definesc, şi le cărăm peste tot, blazoane copleşitoare. Aşa suntem alcătuiţi, din fâşii de senin şi furtuni necontrolate, cu trăsnete şi furtuni violete. Cunoşteam fulgerele violete împletite dincolo de cupola cabinei. Eram dintre ce care cunosc fulgerele violete, şi se întorc între ele. Merită, mi-am spus." Pag. 206-207

"Stăteam ca un yoghin uitat în ploaie şi-mi spuneam că uite, apa curăţă pe dinafară şi gândurile spală pe dinăuntru." Pag. 207

"Nu-mi venea să cred, dâra albastră de fosfor s-a înălţat o flăcăruie rotundă, portocalie, a şovăit, s-a prelins în lungul băţului anemic, curgea o zeamă portocalie cu reflexe slabe, tot portocalii, din lemnul albicios. A şovăit flăcăruia rotundă, s-a desprins, a fâlfâit în aer, a cuprins dintr-odată tot băţul, mă frigea în vârful degetelor, am pus chibritul sub vreascurile aşezate pe vatră. Asta a fost totul, adică Radu aranjase, sau Irene aranjase, mai curând Irene, se amesteca mirosul fetei, stins, cu mirosul de răşină, Irene aranjase cetină uscată şi iască ţinută la soare sub lemnele subţiri care s-au aprins imediat, a bufnit o flacără pârâitoare galben-albastră, a trosnit cetina uscată, pe coş zburau scântei roşii care sfârâiau şi se stingeau scurt în ploaia de afară. Am pus lemne groase pe foc, s-au aprins, ardeau, cădeau pe marginea vetrei în bulgări mari de jar auriu, pâlpâiau flăcări albastre, scurte subţiri, deasupra acelor bulgări, se acopereau cu pojghiţe străvezii de cenuşă gri-alburie. Atunci am adormit, când tot mormanul de jar s-a prăvălit tăcut în visul de cenuşă, şi m-am sculat foarte târziu, era soare, o pată alungită de lumină se prelingea caldă peste duşumea, peste marginea vetrei stinse, peste gleznele mele… " Pag. 211-212

Câteva poezii scrise de Doru Davidovici

FII ATENT...
Fii atent
Fii atent cum te dai,
Niciodată de tot.
Păstrează ceva, de o parte pus bine
Doar pentru tine.
O carte, un crez, un cuvânt
Ca un borcan cu dulceaţă, ascuns de bunica-n cămară.
Locul unde revii fără să doară
Numai al tău, tăinuit,
În care poţi dormi liniştit, cu tine împăcat
Somn adânc, legănat
Şi unde poţi fi pe rând sau deodată
Pirat
Aviator
Pompier
Şi axa de roată dinţată.

Fii atent cui te dai,
Deschide ochii larg, priveşte în jur
S-a cam perimat noţiunea de "pur"
În secolul nostru motorizat...
Suntem alţii
De noi înşine puţin depăşiţi,
De noi înşine puţin înspăimântaţi şi siliţi
Să facem totdeauna ce-am vrea.
Oamenii nu sunt teribili de buni, nu sunt nici răi,
Oamenii-s oameni
Crede doar în ochii deschişi mai larg ca ai tăi.
Oricum ar fi...
E păcat pentru noi
Să risipim
Orzul pe gâşte
Şi pâinea albă pe oi
(Ultima fărâmă, ştii bine
Niciodată n-o păstrezi pentru tine
Totdeauna e altul care are nevoie mai mare
Face parte din a fi tare).
Fii atent cum te dai, fii atent cui te dai
Oamenii nu-s buni, nu sunt nici răi,
Oamenii-s oameni
Crede doar în ochii mai larg deschişi ca ai tăi.

PENTRU PISICA

Plecarea în care rămâi, cea mai tristă plecare -
Nu ajungi nicăieri înainte şi privind înapoi
Plecând pe veci miercuri şi întorcându-te joi
Ca un vapor uitându-şi parâma legată la chei
Lucrurile sunt aşa cum sunt ele, nu cum vrei să le iei.
Învaţă când se trânteşte o uşă, chiar dacă-ţi pierzi mâna în ea.

E mult mai bine aşa
Decât o uşă întredeschisă, prin care trece un curent de aer subţire
Înroşindu-ţi nasul
Lăcrimându-ţi ochii
Şi schimbând întreaga ta fire
(Neîmblânzită).
Răsuceşte-te brusc şi du-te călcând apăsat cu un zâmbet pe fată,
Chiar dacă fiece pas te costă un an ori doi ani de viaţă,
Învaţă să fii faţă de tine însuţi cinstit
Face parte din lucrurile de neclintit,
Chiar între munţii care se bat cap în cap.
Mâna întinsă nu se refuză, ştii bine,
Dar, înainte de a strânge o mână întinsă, întoarce-te-n tine,
Priveşte
Cântăreşte
Gândeşte
O legătură nicicând începută mai uşor se sfârşeşte,
Chiar dacă doare.
Orice mână întinsă şi strânsă e un pact încheiat.
Pentru mult timp.
(Uneori, pentru personala vecie.)
Totdeauna se ştie
Cum începe dragostea sau o prietenie,
Cum se termină - e mai greu de aflat.
Un lucru e sigur: să pleci atunci când e de plecat,
Fără să priveşti înapoi,
Din nou singur cu tine.

… Aţi fost doi.

PLECAREA BAIATULUI

Pe urmă, să ştii,
Nu toate lucrurile sunt ceea ce par ele a fi.
Nu tot ceea ce zboară e bun de gătit
Nici soarele în jurul pământului nu-i învârtit
Deşi aşa s-ar părea...
Ramele sunt doar o parte din ce vezi umblând în noroi,
Exista animale care veghează pe-un morman de gunoi
Ca pe un soclu firesc
De exemplu: falnicul vultur regesc.
Leul înghite cadavre, iar tigrul, pe-nnoptate,
Se ocupa de afaceri vărgate, nu tocmai curate.
Huiduită e hiena: că-i urâtă şi tristă
Că-i lăcrimează ochii;
Îşi şterge nasul fără batistă
Şi priveşte furiş.
Asta se potriveşte şi pentru mormanul de solzi din păpuriş
Vestitul Ale-Croco, din cântecul cu Drili.
Dar, să lăsăm hienele şi crocodilii
- Oficialii proscrişi -
Şi să venim mai aproape de noi:
După ce vei pricepe
Că lupul e bun pentru ai lui şi rău pentru oi,
După ce o să-ţi dai seama că sunt lucruri care se fac doar în doi
Pentru că - simplu - aşa suntem construiţi
Ori, dimpotrivă,
După ce o să ştii
Cât, unde şi când singur să fii
Uneori, doar singur răzbeşti sau te răzbeşti,
Doar singur afli
În ce să crezi, de ce să te-ndoieşti...
Şi încă
După ce o să vezi marea din tine cât e de adâncă
Muntele mândru cât e din lut şi cat e din stâncă,
După ce o să afli - poate plângând
(Sunt lucruri pe care le înveţi doar peste tine trecând) -
Ce medicament bun e strânsul din dinţi,
Datul capului de pereţi
Şi datul vinei pe părinţi,
După ce o să ştii cum se strâng pumnii în buzunare,
Doar atunci să te gândeşti la plecare.

PRÃBUSIREA LUI ICAR (Breugel, III)


Întâi, nimeni n-a observat nimic...
Plugarul întorcea brazdele gândind la pâinea cea de toate zilele,
Micul cioban privea atent la cer, încercând să vadă stelele,
Bătrânul câine dormita; îl adormise pacea zilei, fireşte,
Iar pescarul aştepta cu undiţa-n apă;
Pescarul dorea numai peşte.
Şi doar marinarii de pe corabia care trecea prin strâmtoare,
Întorcându-se dintr-o lungă călătorie pe mare,
Doar ei, obişnuiţi cu şoaptele undelor, numai lor
parcă...
li s-a părut...
câteva pene învârtejite
Câteva cercuri pe faţa apei, iute de valuri strivite,
Parcă cineva a strigat, parcă cerul sau marea
Şi ziua... cum i s-a întunecat lumina plină, strălucitoare
Aici, în tabloul ăsta liniştit şi curat e cineva care moare?
Nu se vorbeşte de moarte în culorile limpezi ce Bruegel pe pânza le-a-ntins.
......................................................
A fulgerat însă zarea, a clipit şi s-a stins.


CAII...


Când poţi să tai văzduhul în felii,
Cu trupul greu, chinuit de G-uri,
Când sufocat respiri din butelii
Un oxigen ce-ţi vine cu rateuri,
Cum poţi privi din vârful atmosferei,
Pământul drag pe care sunt cei dragi?
Iar când virajul pune punct vederii,
De manşă cum ştii cât mai poţi să tragi?
Când îţi alegi colegii dintre fiare,
Strângând din dinţi, cu dinţii clănţănind,
Când MORI CÂTE PUŢIN CU FIECARE,
Ca să învii din nou, din nou zburând,
Cum poţi rămâne singur în aprige vâltori,
Şi să te îmbeţi de spaţiu sorbind pe săturate,
Cum nu visezi aiurea să-ţi cumperi uneori
Papuci şi fes albastru cu ciucure pe spate?
Când cei care rămân sunt mai puternici,
Din moartea unui frate mai învăţând ceva,
Când încă pe Pământ mai sunt nemernici,
Şi diletanţii, veşnic, se bagă-n treaba ta,
Cum poţi să dai uitării jignirile aduse
Şi să te-arunci în focul răspunderii reale,
Iar când păşeşti cu stângul, pe căile apuse
Cum poţi, să nu schimbi totuşi, cadenţa vieţii tale?
Când alţii dorm acasă, alături de neveste,
Iar tu-ntr-o cămăruţă cu cei din echipaj,
Când sunetul sirenei te scoală fără veste
Şi te aruncă-n noapte cu sunet de forţaj,
Cum poţi să nu te-nfurii şi totuşi să-nţelegi
Pe cel ce nu-nţelege ESENŢA vieţii tale?
Când – ironia soartei – el, apărat de legi,
Cum ar putea-nţelege înfrângerile tale?
Înfrângeri? Da, înfrângeri... izbânzi neacordate
Pe care ţie însuţi furându-le, le dai...
Decât să arzi cometa în nopţi întunecate,
MAI BINE, FRATE DRAGĂ, DU-TE ŞI CREŞTE CAI!


Din volumul DEZMINŢIRE LA MIT

Zbor întrerupt



Zborul... Câţi dintre noi nu au visat să zboare?! Câţi dintre noi nu au citit literatură ştiinţifico-fantastică în tinereţe? Câţi dintre noi nu au fost impresionaţi de dialogul Micului prinţ cu pilotul care a aterizat forţat în deşert?



Românii au avut un pilot, ofiţer de aviaţie, îndrăgostit în egală măsură de zbor şi de literatură, un Antoine de Sainte-Exupéry românesc.( Ion Cernei, pentru TIMPUL ) El se numea Doru Davidovici.



Câteva cuvinte despre Doru Davidovici

S-a născut la 6 iulie 1945, într-o familie de învăţători dintr-un sătuc din Apuseni. La 13 ani, a plecat la Liceul militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza, după care a urmat Liceul „Ştefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc, unde a fost colegul de bancă al lui George Florin Cozma, şi Şcoala de aviaţie de la Bobocu.



Absolvent al Şcolii Superioare de Ofiţeri Activi de Aviaţie în anul 1967, cu gradul de locotenent, şi al Academiei Militare în perioada 1977 – 1979, pilot, comandant de patrulă şi de escadrilă în Regimentul 86 Aviaţie vânătoare, inspector pentru aviaţia de vânătoare în Comandamentul Aviaţiei Militare între 1981 - 1986 şi instructor cu întrebuinţarea în luptă a aviaţiei în Regimentul 86 Aviaţie vânătoare în perioada 1986 - 1989.

A scris:



- Caii de la Voroneţ, premiu I la concursul de debut la Editura Eminescu, Bucureşti, secţiunea proză, 1973,
- Ultima aventură a lui Nat Pinkerton, roman poliţist, Editura Eminescu, Bucureşti, 1975,
- Insula nevăzută, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1976
- Intrarea actorilor, Editura Militară, Bucureşti, 1977,
- Zeiţa de oricalc, Editura Albatros, Bucureşti, 1977,
- Celula de alarmă, Editura Eminescu, Bucureşti, 1979,
- Culoarea cerului, Editura Militară, Bucureşti, 1981,
- Aripi de argint, , Editura Militară, Bucureşti, 1983,
- Lumi galactice. Colegii mei din neştiut, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1986. Ediţia a II-a: Editura Rum-Irina, Bucureşti, 1992,
- V de la Victorie, Editura Militară, Bucureşti, 1987,
- Ridică-te şi mergi, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1991.



În după-amiaza zilei de 20 aprilie 1989, Doru Davidovici a zburat pentru ultima oară. Avionul s-a prăbuşit de la 1000 de metri, din motive necunoscute. Unii spun că întâlnise un OZN. El „trăia bucuria zborului, dar şi lumea eroilor săi, a fenomenelor paranormale, a OZN-urilor şi întâlnirilor de gradul trei cu extratereştrii, despre care a scris cu atâta patos şi convingere. De fapt, a fost pionierul cercetărilor fenomenelor paranormale în România. De aceea, lumea lui cuprinde şi aparenţe paradoxale.”



„Unii spun că Doru nu prea trăia cu picioarele pe pământ", protestează primul astronaut român, Dumitru Prunariu, în prefaţa celei de-a doua ediţii a volumului „Lumi galactice”. „Era un nonconformist, chiar şi atunci când părea că se încadrează în cele mai stricte rigori militare.”


joi, 8 noiembrie 2007

Alt haiku remarcat

la lune se montre
parmi les branches sans feuilles-
un seul témoin, moi

"J'ai aimé cette observation dans la nuit, la lune est parfois capricieuse et les branches feuillues nous la cachent souvent quand elles sont là.

La poétesse s'est trouvée là au moment opportun et exprime très fort ses regrets d'être la seule à apprécier ce spectacle."

Amel Hamdi Samaoui

luna priveşte
printre crengile fără frunze –
un singur martor: eu

Îmi place această observare în noapte, luna este de obicei capricioasa şi crengile înfrunzite ne-o ascund deseori când ele sunt acolo.

Poeta se găseşte la momentul oportun şi exprimă cu forţă regretele sale de a fi singură la aprecierea acestui spectacol.

http://haiku-tanka.aceboard.fr/237749-11012-6326-0-Resultats-concours-haiku-mois-octobre-2007.htm

sâmbătă, 3 noiembrie 2007

Un scriitor, un om

Când zilele sunt tot mai scurte, când nopţile sunt din ce în ce mai reci, când cade prima zăpadă, lângă aparatul de radio, ne amintim de cei care ne-au încântat cu ani în urmă...


În urmă cu 17 ani, am găsit numarul pe octombrie al revistei VIATA ARMATEI. Mi-a atras atenţia poza de pe copertă: un soldat şi un cal beau apa dintr-un pârâu. Am cumpărat revista şi am citit-o cu mare emoţie. Prin ochii mei se derulau fapte de vitejie ale soldaţilor români, cele povestite de tatăl meu se amestecau cu cele pe care le aflam din revistă. Am reţinut că de acel număr răspundea Vasile Preda.


După un timp, aveam să-l văd într-o ediţie a emisiunii PRO PATRIA şi să-l aud în emisiunea ORA ARMATEI. Aveam deja o imagine a scriitorului.





Din toamna anului 1991, a intrat în Radio, în Redacţia militară. Emisiunile pe care le realiza mă ţineau lângă aparatul de radio. Am citit aproape toate cărţile pe care le-a scris. L-am apreciat şi le spuneam prietenilor că seamană cu profesorul meu de limba română din ultimul meu an de liceu. Avea ceva din blândeţea omului de la ţară şi tactul omului de la catedră. Cele mai frumoase ediţii de care îmi amintesc sunt cele pe care Vasile Preda le-a realizat cu elevii de liceu.



Biografie



Vasile Preda s-a născut la 24 noiembrie 1951, în Lunguleţu, judeţul Dâmboviţa.
A absolvit Academia Tehnică Militară, iar din 1980 a lucrat în presa militară, ca redactor la Viaţa armatei şi Ora armatei. În 1996 a devenit redactor-şef al Redacţiei Militare de Radio.
Era membru al Societăţii Ziariştilor din România din 1990, iar în anul 2002, împreună cu un grup de scriitori şi jurnalişti, înfiinţează Societatea Scriitorilor Militari.

A debutat în anul 1974 cu versuri în revista Luceafărul. A publicat în Tribuna, Contemporanul, România literară ş.a.
În 1978, la Editura Militară îi apare volumul de poezii intitulat Paznic de vise.
În 1982, la Editura Dacia din Cluj-Napoca îi apare volumul de versuri Baladele locotenentului Sancho Panza.
A scris romanele:
Constelaţia de dincolo de ape, la Editura Militară, în 1980,
Gloria fără întoarcere, la Editura Militară, în 1985,
Acest trecut a fost cândva viitor, la Editura Militară, în 1988,
Mai jos de cerul albastru, la Editura Ion Creangă, în 1989,
Privind spre steaua iubirii, la Editura Albatros, în1989.

În 1995, la Editura Militară, apare volumul colectiv de versuri 101 poeme de dragoste (împreună cu Nicolae Boghian, George Florin Cozma, Eugen Pelin şi Valeriu Pricină).
În anul 2003, Editura Societatea Scriitorilor Militari editează volumul de sonete, cu CD, scrise (şi rostite) de Vasile Preda, intitulat Ultimele sonete închipuite ale lui Vasile Voiculescu.
În 31 mai 2003, s-a stins în urma unui atac de cord.


Din volumul 101 POEZII DE DRAGOSTE am ales:

CAZONĂ

Prin visul meu – atâta doar – mai vii,
O umbră nezărită de plantoane,
Cu zâmbetul furat din vechi icoane
Şi ochii din luceferii târzii.

Poate mi-ai dus la târg copilăria,
Cu treizeci de arginţi eşti mai bogată
Şi-ţi bat cu sârg în porţile de fată
Străini ce ispitesc cu veşnicia;

Poate nici gândul meu nu l-ai păstrat,
Poate nici raza ce ţi-am rupt din soare
Şi nici nu vei afla ce-adâncă mare,

Cu pisc de munte-n aştri ridicat
Şi ce câmpie pururi în floare
E o iubire tristă de soldat…

AUTMNALĂ

Ce foc pe dealuri, arde şi privirea,
Prin curţi muntence vedre de jar strâng,
Livezile cu mere grele plâng,
Călugări fug în munţi cu mănăstirea.

Ce foc pe dealuri, ce dogoare vie,
Cu glonţ de aur frunze împuşcate,
Şi umblă soarele rănit prin sate,
La strungă lupii luna o sfâşie.

Ce foc pe dealuri şi câtă tristeţe,
Ce toamnă-n flăcări, de sfârşit de lume,
Nimic în mine nu mai are nume,

Mi-e sufletul pribeag prin tinereţe,
Spre primăvara neştiutei mume,
În aşteptarea altei dimineţe.


Din volumul Ultimele sonete închipuite ale lui Vasile Voiculescu:


CCXLVI (246)

Mă iartă, dar, că-ţi adumbresc lumina
Cu pana mea surpată de nesomn,
Pe jilţul tău de preot şi de domn
Mă iartă că mi-am pus o clipă tina.

Dar poate vântul m-a adus prin zări,
Grăunte de nisip fără vedere,
Închis în scoica plină de mistere,
Sihastrul mănăstirii de sub mări.

Las toamnei ăsteia sufletul sub ploi
Să-l calce frunzele cu paşi de-aramă,
Sub pârjolirea brumei să dea seamă

Şi orb să-l ducă mamei înapoi;
Prin labirintul negru al Fiinţei
Să pipăi cu toiagul umilinţei.

Joi, 18 septembrie 1997

CCXLVII (247)
Te-am căutat şi nu erai acasă,
Erau doar nuci în nuci şi ciori pe cer,
Era doar un septembrie sever
Care-mi plângea cu vinul nou pe masă.

Mai stai, mi-a spus un înger, o să vină,
Şi-a risipit sub turlă calendare,
Sub uriaşa sala de-aşteptare
În care e doar sete de lumină.

Te-am căutat atunci pe sub cuvinte
Cu sângele curgându-mi către unghii,
Mi-am cercetat in graba şi rărunchii
Dar îngerul mai înainte minte
Cu vocea sa subţire şi frumoasă;
Te-am căutat şi nu erai acasă.

Luni, 22 septembrie 1997

CCXLVIII (248)

Mi-e frig şi mi-e-ntuneric şi mi-e vânt,
Prin tâmpla sură-şi vâră iarna lama,
Copilăria mea solară azi dă seama
Şi fuge-nfricoşată-n zăcământ.

Doar pietrele mai dau cumva scânteie
Când se mai răsucesc sub perna tare,
Sămânţa azvârlită pe altare,
Că poate zămisleşte vreo femeie.

Enorm în spate, nesfârşit în faţă,
Strivit adânc în clipa asta rece,
Doar gândul către Tine mă petrece

Şi orb, şi surd, îngiulgiat în ceaţă.
Mă scurg în disperare pic cu pic;
Mi-e frig şi mi-e-ntuneric şi nimic.

Miercuri, 10 decembrie 1997

CCXLIX (249)

De ce mă laşi sa scriu şi să greşesc,
Sub punctul meu să mai strivesc o rază,
Cu pana mea din plastic de vitează
Pe coala Facerii să mâzgălesc?

Loveşte-mă cu trăsnet ăi dambla,
Întoarce-mă între grăunţii humii
Şi mai arată înc-o dată lumii
Că nimenea nu este altceva.

Cu grase vorbe stau şi mă îmbuib,
Un monstru sunt la masa clipei fade
Şi iarna peste degete îmi cade

Când vreau să fur cuvintele din cuib.
De ce mă laşi să scriu şi să greşesc?
Mai bine şi-n silabe să postesc!

Miercuri, 14 ianuarie 1998

Gânduri de brumărel

Prima brumă, timidă, mă anunţă că timpul trece. Păşesc pe frunze moarte, printre picături de ploaie şi gândul îmi zboară la cei plecaţi într-o lume mai bună…


O voce deosebită îmi atrage atenţia. O voce care e când sfătoasă, când severă, când şoptită… După cum e subiectul pe care îl dezvoltă. O voce melodioasă, o voce inconfundabilă. Ascult emisiunea până la capăt. Şi aflu că la microfonul Orei armatei a fost locotenent-colonelul George Florin Cozma. De atunci, în fiecare zi de sâmbătă, îmi găsesc de lucru în preajma aparatului de radio. Prietenii îl ridicaseră la gradul de general. General de poezie. Singurul poet care ajunsese la această treaptă.





Într-o zi, îmi iau inima în dinţi şi-i scriu. Despre cine? Despre tatăl meu, veteran de război. Telefonul sună. O altă voce frumoasă mă anunţă că scrisoarea pe care am trimis-o va intra pe post. Din acel moment, liniştea mea s-a spulberat. Fragmente din scrisorile pe care le trimiteam vocilor frumoase erau citite în emisiune şi, de fiecare dată, primeam un cântec.


Într-o zi, George Florin Cozma spune că ediţia îi are ca invitaţi pe poeţii Florin Vasiliu şi Emil Burlacu. Era un semnal. Am luat o foaie şi un pix. Nu mai auzeam decât dezbaterea despre haiku. Am reuşit să notez numele cărţii pe care au prezentat-o: INTERFERENŢE LIRICE. CONSTELAŢIA HAIKU. Era în preajma Naşterii Maicii Domnului, în anul 1992.


După trei ani, îi trimit Generalului primele mele încercări de haiku. Într-o zi de octombrie, de la microfonul emisiunii, citeşte câteva poeme. Nu-mi venea să cred că e adevărat. Poemele sunau atât de frumos! Simţeam că zbor…


După un an, în prima sâmbătă din octombrie, aveam să aflu că generalul cu cea mai frumoasă voce din Radio, a lăsat emisiunea în grija celor mai tineri şi a plecat să facă emisiuni în Nebuloasa din Andromeda, împreuna cu George Derevlean, plecat cu patru ani înaintea lui, tot într-o zi de octombrie, şi fostul lui coleg de bancă din liceu, Doru Davidovici.


O nouă toamnă va aşterne frunze în culori calde peste cimitirul Ghencea… O nouă toamnă va aduce amintiri despre cei ce nu mai sunt…



Biografie George Florin Cozma



S-a născut la 17 decembrie 1945 la Câmpulung Moldovenesc.

- Liceul Militar „Ştefan cel Mare şi Sfânt” din Câmpulung Moldovenesc;

- Şcoala Superioară de Ofiţeri „Nicolae Bălcescu” din Sibiu ( 1963-1967);

- Premiu de poezie acordat de „Viaţa militară”;

- Premiu de debut al Editurii Eminescu (1973) concretizat în publicarea primului volum de versuri,”Oglinzi în rouă”;

- Absolvent al Facultăţii de Ziaristică;

- A lucrat la publicaţiile: „Înainte”, „La datorie”, „Viaţa militară” (devenită „Viaţa armatei”, din decembrie 1989) şi la emisiunea de radio „Ora armatei”;

- A scris cărţile:

„Oglinzi în rouă” Editura Eminescu (1974),

„Anotimp” la Editura Militară (1975),

„Pajiştea cu statui” la Editura Militară (1977),

„Pecete de etern” la Editura Militară (1982),

„Ostaşul de la microfon”,

„Cadenţe”,

„Apartamentul de la etajul 18” (împreună cu Ioan Chilom),

„Onor la drapel” (semnat cu numele fiului său pentru că i se retrăsese disciplinar dreptul la semnătură),

redactarea memoriilor generalului-locotenent (r) Emilian Ionescu,

„În uniformă pentru totdeauna”,

„Camarazi fără uniformă” ( împreună cu Andrei Ionescu, o carte pentru copii),

„ 101 poeme de dragoste”, volum colectiv 1996.

- s-a stins din viaţă la 4 octombrie 1996.

În semn de preţuire, revista „Viata armatei” a instituit premiul „George Florin Cozma” care s-a acordat, anual, pentru debut, pentru în volum, pentru proză, pentru instituţii de cultură din armată etc., până la dispariţia revistei, în 2001.



Sonet

Iubita mea, sunt însăşi aşteptarea
Cu porumbei – pridvor bucovinesc!
Se-aştern alături Muntele şi Marea,
Se-mbrăţişează şi se dezvelesc,

Îi spun că sunt şi (iată întristarea!)
Pe plaiul greu de doruri se iubesc;
Din jocul lor se naşte, pururi, sarea –
Veşmânt strălucitor, împărătesc…

Ce ştii, Slăvito, din acestea toate?
Ce ştii de Moarte, de Oprirea Ei?
Un clopot vechi îţi spune că se poate,

Dar tu arunci cu-ncredere în zei…
Acest sonet la poarta Ta se zbate,
Cum sufletul Saharei printre lei.

Vreme de armată

Vreme de nuntă şi de urgie,
Zgură albindă pe mânăstiri;
Pasul se-ndeasă către pustie –
Noi suntem, sigur! soarelui miri;

Noi, dinspre munte, noi dinspre roată,
Noi, cârcotaşii de ghiocei,
Noi care cerem vrerii să poată,
Noi, întâmpinaţii, puternicii Zei!

„Salt înainte!” Vină şi clipa
Când trupul însuşi, pal şi plăpând,
O să-şi găsească singur aripa –
Tainicul lui elixir de Curând…

Vină şi glonţul, poate chiar mie!
Carnea-i în flăcări: crini, trandafiri…
Vreme de nuntă şi de urgie,
Zgură albindă pe mânăstiri.

Toamna

Toamna se cugetă-n cuvinte
În vântul de-o potrivă
Cu bruma în privire
Şi străduieşte-ţi încă încântătorul cânt
Să-mi treacă lin colindul de fier
De dor prin fire!

Îndeamnă, doamnă toamnă, spre nedespreunare
Se-ntunecă de tunet prin cerul vechi
Şi-ţi cer nu spada grea a spaimei
Nici dura îndurare
Ci nemurirea morţii valahului oier!
Îndeamnă-mi, toamnă doamnă,
Temutul temnicer!


Vacanţă

Paşii-mi trec în memoria mării.
Pomenit rămâne în urmă şi umed nisipul.
Fugim înţelepţi în carapace de umbră,
Nepregătiţi de iubire ca apa.

Bunicul tău o se ridice în curând pleoapele farului...
Tu-mi dăinui şerpeşte în braţe...
Toamna respiră sub nori groaznic de singură
Bănuind ca un orb golful sub care
Suferă de înec steaua aceea...

Pastel

Pe dealul tandru al uitării stă un cireş fără de moarte.
Stă şi-şi vorbeşte sieşi cântec şi versuri fără căpătâi.
Deasupra dăinuie cocorii cei blânzi şi-n stare să ne poarte
În „te iubesc” şi-n „draga nenii” şi-n pământeanul „mai rămâi”.

O, mai rămâi, rămâi la mine ca sâmburele în culoare,
Ca dulcea aripă în zborul ce fără vină s-a născut!
Iubirea mea supusă lunii şi păsărilor migratoare,
Te-ascund prin iarba cea înaltă a visătorului sărut.

Şi te blestem la veşnicie şi la uitare de credinţă!
Să ştii şi tu cât duce floarea din greul bunului pământ.
O, mai rămâi, precum auzul menit a nu avea fiinţă,
Precum cămaşa iubitoare a fiului făr’de-nceput!

Oglinzi în rouă*

1
Cred c-am murit pe sânii de strugur
ce m-au vrut
în schimbul păsărilor derutate,
cred c-am să trec în arbori
şi celălalt ţinut
mă va conţine doar pe jumătate;
cred că sunt arcul ploii –
o splendida agată
zbătându-ţi-se domolit în coc...



Şi poate-s doar lumina prin parc,
neruşinată,
sfinţită evadare din Van Gogh...

2
Nu te grăbi, muritori suntem!, nu te grăbi:
sângele-apus în lumina de stele nu are,
beat de trăirea din zi,
conture de floare!...



Către pacea din lacrimă nu te grabi:
ne-ar trebui nenăscutul chilim
pe care alţii din noi s-ar iubi...;
şi până la ziua cât timp mai avem a muri!

8
Culorile de zi işi cer astâmpăr,
monedele au zimţii netociţi;
cu ce tribut de sânge să te cumpăr,
sau să te fur ursuzilor misiţi?...
Doar să apari la strigăt lung de lună
pe destrămarea asta de pământ...
Dar nu exişti; jur-împrejur se-adună,
să-mi frângă somnul, morile de vânt.

10
Amurg cu pietre scânteind tăcut,
Nu vreau încrederi, nu aştept orchestre;
doar să-mi îmbraci simţirile-n sărut
prin licărul chemărilor aceste...,
doar să mă strigi, cu vocea mea, în gol:
răspunsul va veni sub alte stele...

Abia atunci pământul, rostogol,
se va uimi de drumurile mele,
abia atunci mirificii păuni
vor clătina inelele solemne
şi vei putea la ţărmuri să-mi aduni
epavele cu bărbăteşti însemne.

De întristare

Azi dau din coadă – la ceai, la umbră –
sunt magazinul-de-căpătâi;
dragostea-mi umblă prin sânge, sumbră –
poate te-ndupleci să mai rămâi,
poate ţi-nfloare versul acela
de întristare şi dor-hai-hui:
a fi, iubito... a fi ca vela,
a tuturora şi-a nimănui;
a fi Curândul care se-ntoarce,
oul dogmatic din Ziua-ntâi,
frageda ceară toarsă de Parce,
dulce ecoul: "Poate rămâi!"...
Poate te-ndupleci la umbra deasă,
La ceai, iubito! – cozile cresc.
Lumea se-ndeasş la-"mpărăteasa".
La rotunjimea de fruct domnesc:
Somnul m-alungă din vers acasă
Şi ziua-nseară în "Te iubesc!"...

Să...

Cumplita dragoste! – a mea spre tine,
A noastră către timpul tuturor...
Să ne ferim acum de Viitor,
Să spargem clipa-n scânteieri puţine
Şi să durăm în Azi, cât se mai poate!
Etern fatidic de seninătate.

marți, 30 octombrie 2007

Un haiku premiat



Amurg de toamnă -
luna plină privind
în arţar

Este unul dintre haiku-urile cu care m-am prezentat la concursul internaţional cu tema "Autumn Trees". Cele 9 haiku-uri alese de David McMurray, au fost citite la festivalul "Poems for Mother Earth" din 14 octombrie 2007 la International Village Center din Kita-premia Mother Earth, Seinan Jo Gakuin University. Rezultatele au aparut în International Herald Tribune/Asahi Shimbun ţi pot fi citite la adresa http://www.asahi.com/english/haiku/


De acolo am transcris:

The fifth prize was selected because of the word "in." The personification of the moon and the placing of the moon with us on Earth was a unique viewpoint offered by Romanian Maria Tirenescu.

Autumn dusk--

the full moon watching
in the maple
Au sosit diploma şi cartea. Am adăugat pozele.

duminică, 30 septembrie 2007

Cicada

Poemele cu care am participat la 2007 Chicago Cicada Haiku Contest şi am obţinut o menţiune de onoare:

song of cicada –
everybody listening
under the full moon

cântecul cicadei -
toată lumea ascultă
sub luna plină

late cicada –
the row of ants indifferently
going over it

cicada moartă -
nepăsător, şirul de furnici
trece peste ea

at daybreak –
a perch snatching cicada
from the ready angle

de dimineaţă -
un biban înhaţă cicada
de pe firul întins

Aştept versiunea electronică a cărţii Chicago Cicada Chapbook, promisă de organizatori celor care au fost menţionaţi.

SĂRBĂTOARE PE VALEA IZEI

Când eram copil, de Sfânta Maria Mare, mergeam la Săcel, la bunica din partea tatălui meu. Era ziua ei onomastică. Dar şi a mamei, naşei mele şi a unor verişoare. Aproape că nu era familie care să nu aibă o sărbătorită.

De obicei, mergeam cu trenul, pe care îl luam din Vişeu de Jos, dar, într-o vară, am plecat cu autobuzul. Când urcam Dealul Moiseiului, întâlneam grupuri de tineri, dar şi persoane în vârstă, care cântau. Eram curioasă. Întrebam, voiam să ştiu.

Tata mi-a făcut semn să ascult. Una dintre verişoare era printre cei care se întorceau de la Moisei. O puteam întreba când venea la bunica.

Am ascultat şi am reţinut câteva cuvinte din ceea ce auzeam. Dar melodia m-a urmărit ani la rând. (E cântecul pe care Marcela Saftiuc l-a adaptat şi cântat în anii următori.)

„O, Măicuţă Sfântă,
Te rugăm fierbinte
Să ne-asculţi de-a pururi
Marea rugăminte!

Refren:
Nu lăsa, Măicuţă,
Să pierim pe cale,
Căci noi suntem fiii
Lacrimilor tale!”

Ultima parte a drumului am mers pe jos. Aşteptam cu nerăbdare să ajungem la bunica. Pe drum, întâlneam ţărani care se bucurau că-l revedeau pe tata. Nu cred că am trecut pe lângă cineva fără să-l salutăm măcar. Cu mulţi cetăţeni, tata se oprea să schimbe câteva cuvinte.

Am ajuns la podul de peste Iza. O moară veche şi o casă în paragină. Apoi, o altă moară şi o şură mare. Acolo am aflat că se va face horă. Voiam să văd şi eu cum e la horă. Dar, am înţeles că eram prea mică.

De la sfatul popular, am luat-o pe o ulicioară. Pentru a ajunge în curtea bunicilor, trebuia să trecem pe la un vecin.

Bunica ne aştepta în faţa casei. Pusese porumb la fiert. Doar veneau nepoatele de la oraş… După un schimb protocolar de cuvinte, am primit permisiunea de a merge la râu. Iza trecea la câţiva metri de casă.

Pe malul Izei erau topile de cânepă. În apropiere, o moară. Am aflat de la mătuşa care ne-a însoţit, că morarul e neam cu noi. Am vrut să vedem şi moara, dar nu prea era timp. A sosit Maria care fusese la Moisei.

Ea ne-a spus că Adormirea Maicii Domnului este cea mai de seamă sărbătoare din apropierea toamnei. Cu o zi înainte, grupuri de pelerini de pe toată Valea Izei, mergând pe jos, trec spre Moisei. Ei sunt îmbrăcaţi cu haine albe. Două fete duc icoana Maicii Domnului. Împreună cu icoana, pelerinii duc 4-6 prapori cu chipul lui Cristos şi al Sfintei Maria cusute pe pânză sau pictate. Aceşti pelerini care merg în „prosesie”(procesiune) rămân toată noaptea în curtea mânăstirii. Ei participă la slujbă, iar a doua zi, şi la slujba dedicată Sfintei Maria.

Când ajung la mânăstire, pelerinii o înconjoară de trei ori, apoi intră şi se închină cu pioşenie Icoanei Prea Sfintei Maria, cu praporii înclinaţi.



Cei din Săcel pleacă numai în dimineaţa zilei de 15 august, deoarece ajung până la începerea slujbei. Grupul de săceleni care merg la mânăstire cântă:

„O, Măicuţă Sfântă,
Te rugăm fierbinte
Să ne-asculţi de-a pururi
Marea rugăminte!

Refren:
Nu lăsa, Măicuţă,
Să pierim pe cale,
Căci noi suntem fiii
Lacrimilor tale!

Când plângeai pe cruce
Maică-ndurerată,
Te-am primit de mamă
Noi şi lumea toată.

Refren:
Vino, Maică iară!
Nu lăsa să piară
Ţara şi poporul,
Turma şi păstorul!

…”


Şi Maria ne-a cântat tot cântecul, dar nu am reţinut decât prima strofă.


După slujba oficiată de un sobor de preoţi, cu participarea episcopului, fiecare grup se întoarce acasă, tot pe jos, cântând. În autobuz au urcat câţiva oameni mai în vârstă care mergeau în fiecare an la mănăstire.

Ne părea rău că noi nu aveam voie să mergem unde puteau să meargă verii noştri. Nu pentru că eram mai mici, ci pentru că eram fiice de director de şcoală.

Ca să ne înveselească puţin, tata ne-a dus la moară. Morarul ne-a explicat cum funcţionează moara. Ne-a arătat şi piua. Apoi, mergând pe malul Izei, am ajuns lângă biserica nouă, ortodoxă. Slujba se terminase şi n-am intrat în biserică.


* * *

După mulţi ani, am avut ocazia să văd mănăstirea Moisei. În anul 1995… Dar am rămas cu părerea de rău că prietenii mei au avut şansa de a participa la sărbători care nouă, copiilor de dascăli, ne erau refuzate.

joi, 13 septembrie 2007

SCRISOARE

lui Doru Davidovici

Dorule, ieri, am terminat de citit
şi ultima ta carte.
De atunci,
te întreb
şi mă întreb:
i-ai întâlnit pe
extratereştri?

Noaptea, când văd
un avion ce zboară
de ce mă gândesc la
“Culoarea cerului”?

Când apar în ziare ştiri
cu turişti rătăciţi în munţi,
de ce mă gândesc la
“Ridică-te şi mergi”?

Când cade câte un MiG,
de ce mă gândesc la
“Celula de alarmă”?

Când văd tinere balerine
dansând cu graţie,
de ce mă gândesc la
“Intrarea actorilor”?

Când văd aviatori,
de ce mă gândesc la
“Aripi de argint”?

Aştept răspunsul tău.
Sper să fie:
„Am umblat prin «Lumi galactice»
şi am vorbit cu «Colegii mei din neştiut».”

( 30 septembrie 2003 )

Prima zi de şcoală

Numeroase sunt ocaziile în care ne amintim de zilele în care începem o activitate. Poate că, în memoria noastră, cel mai bine rămâne prima zi de şcoală a fiecăruia dintre noi. Imaginea primei învă-ţătoare ne urmăreşte toată viaţa. Apoi, prima dirigintă. Cu trecerea timpului, aceste amintiri devin din ce în ce mai frumoase. Rămâne proaspătă în memoria multora dintre noi ziua în care „începe şcoala“.

Mă văd în prima zi a lunii septembrie a anului 1972, păşind cu emoţie şi încredere pe poarta Grupului Şcolar U.M.C. Am găsit un colectiv unit, colegi dispuşi să schimbe idei cu noii veniţi. Am aflat atunci, cu puţină uimire, că lucrăm în „Şcoala cu 5 directori“.

Primele zile ale lunii au fost rezervate cunoaşterii colectivului de profesori din şcoală, examenelor de corigenţă, organizării şcolii şi întocmirii planificărilor.

A venit şi ziua de 15 septembrie - prima zi de şcoală. Elevii erau adunaţi pe platou. Toţi purtau uniforme, lucru care le dădea un aer de „oameni mari“. Cei din anul I erau tunşi la zero. Am aflat că era un obicei (mi se părea puţin ciudat) util. De altfel, am aflat că, de câte ori cineva făcea câte o boacănă, se aştepta să rămână fără podoaba capilară.

După festivitatea de deschidere, la care au participat reprezentanţi ai oficialităţilor, ai părinţilor şi ai Inspectoratului Şcolar, elevii din anul I au fost împărţiţi pe clase.

Primisem lista cu elevii anului I M, clasă de sculer-matriţeri. (Aflasem că, în urma unui concurs serios, în care vizita medicală era foarte importantă, cu concurenţă de trei pe un loc, la această meserie erau repartizaţi candidaţii care au obţinut cele mai bune rezultate. )

I-am încolonat pe elevi şi i-am condus în sala de clasă în care urma să participe la lecţiile teoretice. Îmi era greu să le reţin figurile. Mă gândeam, cu puţină îngrijorare, că n-am să-i recunosc printre ceilalţi elevi. Speram să mă cunoască ei.

Aşa s-a întâmplat. Când mă vedeau, se adunau cu toţii în jurul meu. Poate că, dacă prima clasă nu ar fi fost aşa, eu n-aş mai fi rămas în învăţământ. Dar elevii, despărţiţi pentru prima dată de părinţi (cei mai mulţi locuiau în internat), de fraţi şi prieteni, se apropiau de cei care le dădea atenţie.

Am aflat, de la prima oră de dirigenţie, că elevii sunt din jurul Blajului, al Orăştiei şi din Cugir. Le-am spus că nici eu nu sunt din Cugir, dar că, atunci când au probleme, să-mi spună şi vom încerca să le rezolvăm împreună. Vă imaginaţi o clasă cu 36 de băieţi. Cei care locuiau în internat nu erau obişnuiţi cu programul, cu mâncarea de la cantină. Ba nu le ajungea, ba nu le plăcea. Nu era ca la mama acasă. Câteva lacrimi, câteva izbucniri… Apoi, acomodarea.

Pe lângă înviorarea din pauza mare (care se făcea pe platou ), era obiceiul ca lunea, la ora 17, toţi elevii şi profesorii şcolii să participe la careu. Aceste întâlniri aveau o tematică adecvată elevilor, dar, atunci când situaţia o impunea, pe lângă anunţuri legate de programul şcolii, erau popularizate cazuri pozitive şi negative din şcoală.

La revederea de 10 ani de la absolvirea şcolii profesionale, am apărut când nu se aştepta nimeni. Lucram la altă şcoală şi directorul de atunci afirmase într-o şedinţă că nu mai învoieşte pe nimeni, pentru că unii profesori nu au ajuns la timp lunea la ore. După ce şi-au manifestat zgomotos bucuria revederii, fiecare a revenit la activitatea pe care o avea înainte de sosirea mea. Atunci, Luca Voinea, fostul şef al clasei, a început să-mi povestească unele întâmplări din viaţa lui de ucenic. La un moment dat, spune: „Nu v-aţi schimbat deloc!“. Am început să râd. „Aşa am plecat de la Cugir.“, am încercat să glumesc, dar nu mi-a dat voie. Mi-a spus cum stăteau ei şi mă ascultau când le povesteam sau când le dădeam exemple din viaţa de zi cu zi, în orele de fizică, cum se adunau în jurul căruciorului când mergeam la careu cu fiică-mea, mi-a povestit şi alte întâmplări din timpul şcolii.

Dacă ar fi să vă spun acum ce ştiu despre primii mei elevi, n-aş putea să vă spun prea multe. Dar pot să vă spun că erau politicoşi şi atenţi faţă de toţi profesorii, chiar dacă nu-i cunoşteau de la clasă, că erau grijulii cu colegii lor. Că învăţau pentru că îi preocupa soarta lor.

Poate că una dintre cele mai mari bucurii pe care le mai poate avea un profesor astăzi este aceea de a întâlni în clasă copii ai foştilor elevi. Ne bucurăm ori de câte ori ne opreşte un fost elev şi ne spune: „Fiul meu este student“, „Fiica mea reuşit la liceu !“, „Copiii mei au absolvit şcoala profesională.“ Înseamnă că nu ne-am irosit forţele în zadar.

În această toamnă, voi începe ultimul an şcolar din viaţă. Nu mă aştept să fie ca primul. Condiţiile s-au schimbat. Şcoala are de trei ori mai puţini elevi ca în urmă cu 35 de ani. A devenit Colegiu Tehnic. Elevii nu mai sunt ca părinţii lor când învăţau în această şcoală. Unii au prea multe lucruri. Alţii sunt foarte săraci. Cei care au din plin de toate, nu ştiu să se poarte. Alţii speră să aibă mai multe. Mulţi elevi au părinţii în Spania, în Italia… De ei se ocupă bunicii, în cel mai fericit caz. Unii, singuri acasă, îşi pierd vremea cu prietenii. Nu ne mai mirăm că sunt blazaţi, nervoşi, obosiţi.

Dar, cum noi, dascălii, suntem obişnuiţi să începem, în fiecare toamnă, un nou an, vom face acest lucru cu optimismul ce ne caracterizează.

sâmbătă, 8 septembrie 2007

BEBE

Aveam în minte foarte multe idei… şi schiţe… Dar astăzi voi renunţa la ele pentru a scrie despre colegii mei, cei pe care i-am găsit în şcoală, şi care acum nu mai vin nici măcar în vizită la noi…

În această noapte, ne-a părăsit Bebe, prietenul nostru de o viaţă.

Îmi amintesc, eram în al doilea an de activitate. Doamna Maria Rob ţinuse o lecţie deschisă în cadrul cercurilor pedagogice. Un domn pe care nu-l cunoşteam a luat cuvântul. A analizat lecţia: „ după mine, era mai bine dacă…, poate eu aş fi schimbat aici…” Îl priveam cum vorbea cu siguranţă despre lecţia de „jeometrie” (aşa pronunţa) şi vedeam că seamănă cu Kirk Douglas. Am aflat că e profesor la liceul teoretic şi se numeşte Simion Mumătă.

În anul şcolar 1974/1975, am lucrat pe catedra lui Bebe. El plecase în Maroc. Să-i înveţe pe copiii marocanilor.

Când a revenit din Maroc, am descoperit că fiica lor, Cristina, e de o vârstă cu Cristina noastră.

După mai mulţi ani, au renovat casa moştenită de soţia sa, Veronica, o casă foarte aproape de casa noastră. Îmi amintesc câtă veselie era la claca pe care a făcut-o cu vecinii. Treptat, au adăugat un etaj vechii case, au făcut o locuinţă frumoasă, cu grădină, cu flori, coacăze şi viţă de vie… Mai mare dragul să petreci câteva ore în preajma familiei Mumătă.

În urma cu doi ani, Bebe a fost operat la plămâni. Au urmat: regim, tratamente, internări… Vizitele erau mai rare…

Între timp, Bebe şi-a dat seama că nu poate învinge boala. Nu-i dorea altceva decât să-şi vadă nepoata care urma să vină pe lume. A fost foarte fericit când a avut grijă de Margot. Acum, nepoţica are şase luni.

O vecină ne-a adus vestea tristă că Bebe nu mai este. Şi atunci, am revăzut un film care prezenta 35 de ani.

Mi-am amintit de Simi Ivaşcu, pensionat de boală în urma unui atac de cord survenit la revederea colegilor de şcoală. Nu a avut parte de o pensie lungă. Mi-am amintit de Sandu Miheş, omul de bază al şcolii. Cel care făcea orarele. (În anii aceia, şcoala noastră avea aproape 2000 de elevi, se lucra pe trei schimburi. Miheş făcea patru variante de orar, în funcţie de planificarea elevilor la practică. ) După ce a descărcat, ajutat de vecini, remorcă de lemne, a rămas la poveşti, bucuros că băieţii lui vor avea o surioară, a pus capul pe masă… Vecinii au crezut că a adormit fiindcă era obosit. Salvarea chemată de soţia lui a constatat că somnul va dura mai mult. Îmi mai amintesc de Virgil Olariu, tot profesor de matematică, cel pe care elevii l-au poreclit Cobra. Şi inima lui a cedat tot ca urmare a muncii pasionate şi obositoare pe care a avut-o. Nici unul dintre cei trei nu au ajuns la pensia pentru limita de vârstă. Nici unul din ei nu a depăşit 50 de ani.

După ce aceşti colegi au demonstrat că inima este unul dintre cele mai sensibile organe ale omului, vine rândul lui Bebe, care ne arată că profesorii de matematică au şi plămâni…

Şi mă gândesc acum: profesorii sunt optimişti prin meseria pe care o au, dar nu sunt insensibili, cum par uneori. Sunt doar categorici în multe situaţii.

Bebe a luat pensie pentru limită de vârstă, dar nu avea stare. Ar mai fi lucrat, ar mai fi făcut ceva. S-a ocupat de grădină, a crescut animale, se întâlnea cu vecinii, se plimba prin oraş pentru a vedea ce mai e nou.

De acum, vom vorbi la trecut despre el. A fost un profesor iubit de elevii lui şi un coleg care inspira încredere prin modul puţin flegmatic cu care aborda orice problemă. Nu numai pe cele de matematică.

duminică, 19 august 2007

Un concurs literar

CONCURSUL LITERAR „VISUL”
Ediţia a II-a
1 - 15 septembrie 2007
Concursul literar naţional „VISUL” a ajuns la cea de-a II-a ediţie. În acest an, va avea următoarele secţiuni:
- poezie
- proză scurtă
Textele pot fi trimise numai prin e-mail, la adresa : concurs@florema.ro
Subiect : concursul literar „VISUL”
Textele sosite după data limită de 15 septembrie, nu vor participa la concurs.
Numărul maxim de texte admis este:
- poezie: 5
- proză scurtă 2 ( fiecare text să fie de maxim 3 pagini)
Concurenţii care vor trimite mai multe texte decât numărul maxim admis, vor fi descalificaţi.

Pot concura persoane de orice vârstă şi pregătire profesională, cu sau fără apariţii editoriale.

Fiecare concurent are dreptul să participe la ambele secţiuni.
Paginile trimise pentru concurs NU VOR FI SEMNATE!
În locul semnăturii, concurentul va trece o parolă la alegere (un dicton, un vers, un cuvânt oarecare, un număr, etc)., pe TOATE paginile. Separat, la e-mailul: office@florema.ro, se va trimite în attach o pagină care să conţină NUMAI PAROLA ALEASĂ şi pe care se va menţiona: numele, prenumele, data naşterii, adresa de corespondenţă, numărul de telefon, adresa de e-mail şi o scurtă prezentare.

Orice întrebări legate de concurs pot fi trimise prin e-mail la adresa: office@florema.ro

Câştigătorii vor fi anunţaţi în data de 29 septembrie 2007, după ora 19:00, pe site-ul: http://visul.florema.ro ;

Se vor acorda câte trei premii pentru fiecare secţiune, constând din cărţi, o diplomă şi o siglă „Visul”.
Persoanei care va întruni cel mai mare punctaj, indiferent de secţiunea la care a participat i se va acorda TROFEUL „VISUL 2007”.

Textele premiate vor fi publicate în cursul anului 2008 într-un volum colectiv.

Succes tuturor!

vineri, 10 august 2007

Societatea Astronomică Română de Meteori

Societatea Astronomică Română de Meteori a dobândit personalitate juridică în anul 1993, ca societate naţională de astronomie şi organizaţie neguvernamentală de tineret, având ca fundament activitatea de autodidact a fondatorului acesteia, Valentin Grigore, începută în anul 1982. SARM este a doua societate naţională de astronomie din istoria României şi are ca principal scop dezvoltarea astronomiei şi a educaţiei prin astronomie pentru tineret prin promovarea simbiozei astronomie-cultură-artă-educaţie-societate.

Pe 27 ianuarie 2001, SARM a organizat, la Observatorul Municipal “Amiral Vasile Urseanu” din Bucureşti, prima gală de astropoezie a mileniului 3, în colaborare cu Asociaţia de Poezie Science Fiction din SUA.

În martie 2003, o etapă a Festivalului de Cosmopezie al SARM a fost înscrisă în programul “Dialog prin poezie 2003” al Societăţii Scriitorilor Naţiunilor Unite.

Despre Mişcarea astropoetică puteţi citi mai multe la adresa:

http://www.agonia.ro/index.php/article/103079/index.html

şi puţină poezie...

în miez de noapte -
privind cum cade la nord
ploaia de stele

*

de pe faleză
privind perseidele –
noapte senină

Despre Perseide

În luna august îşi face apariţia curentului de meteori Perseide. Se numesc astfel pentru că par să vină din constelaţia Perseus.

Dâra luminoasă de pe cer este lăsată de o particulă sub1 mm diametru ce arde în atmosfera Pământului, la frecarea cu aerul. Acest fenomen este numit popular stea căzătoare, iar astronomii îi spun meteor. Particula de praf cosmic care arde in atmosfera se numeşte meteoroid, iar pietroiul care cade pe Pământ se numeşte meteorit. (din articolul PERSEIDE 2007 scris de Adrian Şonka la 2 august 2007 )

Perioada de activitate a perseidelor este între 17 iulie şi 24 august. În această perioadă se pot observa, pe lângă meteorii ce nu aparţin nici unui curent, şi meteori ce par că vin din constelaţia Perseus.

Maximul curentului va veni pe 13 august, între orele 8 si 11, ora României. În această perioadă se vor observa cei mai mulţi meteori. Chiar dacă la noi va fi zi, în noaptea de 12-13 august vom putea vedea multe stele căzătoare. Cea mai bună perioadă de urmărire este după miezul nopţii până dimineaţa.

Nu nevoie de nici un instrument astronomic. Meteorii se văd cu ochiul liber. Dar trebuie să priviţi cerul aproximativ o oră, dintr-un loc liniştit şi fără lumina artificială. Se vor vedea printre stele ca nişte dâre luminoase, ce vor dura mai puţin de o secundă. Se vor vedea maxim 100 de meteori pe oră.


O hartă a cerului se găseşte la adresa următoare:

http://www.astro-urseanu.ro/perseide2005.html


miercuri, 8 august 2007

Risipă de parfum

În zorii zilei,
un boboc de trandafir
se scaldă-n rouă.

Primăvară.
În joacă, două vrăbii
scutură flori de măr.

Linişte deplină.
Aud cum creşte frunza
plăpândului prun.

Margine de sat.
Plopii singuratici dorm.
Melancolie.

Lângă izvor.
Toate florile ascultă
susurul apei.

Sfioasă,
la marginea frunzei,
picătura de rouă.

Încărcat de flori,
măceşul de lângă râu…
stingheră, luna.

De dimineaţă,
risipindu-şi parfumul,
magnolia.

Cireş sălbatic
lângă o prăpastie -
albe petale.

O adiere…
şi albina a zburat
pe altă floare.

A nins…
sau e un cireş înflorit
în lumina lunii ?

Prieten fidel
ce mă-nsoţeşte mereu:
propria-mi umbră.

Noapte senină.
Calea Lactee
călăuzindu-mi drumul.

Caldă aversă.
De-a valma,din jgheaburi sar
sâmburi de cireş.

În liniştea verii,
norul alb a înghiţit
rândunica.

Nesfârşită zi.
Ochii mei au obosit
privind cerul.

Vară secetoasă.
Printre stânci golaşe,
o floare de colţ.

Unduind
apa liniştită a bălţii,
o libelulă.

Floarea soarelui
păzind lanul de porumb:
fidelitate.

Boabe de rouă
înşirate pe plasa
unui păianjen.

Noapte de vară.
Pe obrazul lacului
tremură luna.

Furtună pe mare.
Marinari şi pescăruşi,
pe faleză.

Vara, după ploaie.
Între două dealuri,
un curcubeu.

Efortul scoicii
nu e zadarnic:
a mai făcut o perlă.

Strecurându-se printre nori,
o rază de lună
mângâie marea.

În apa limpede,
spălându-şi verzile plete,
salcia.

O lumânare
proiectată pe lună.
Nu-i decât un plop!

Zi de vară.
De gard se caţără
rochiţa rândunicii.

Razele lunii
proiectându-mi pe creştet
vârful unui brad.

De dimineaţă
tălpile cosaşilor
mângâie roua.

Vântul lipeşte
miniafişe pe geamuri:
petale de prun.

Purtată de vânt,
o frunză-ngălbenită:
filă de jurnal.

O siluetă
pe stradă. Numai una.
Pustie seară.

Vântul şterge
lacrimile norilor.
Seară de toamnă.

De dimineaţă,
îndreptându-se spre sud
şiruri de cocori.

În castelul
amintirilor mele,
pânze de păianjen.

Doar o adiere…
şi câte frunze au căzut
din cireş!

Vântul a adus
o frunză palidă:
primul semn de la tine.

Ploaia de toamnă
spălând cu insistenţă
pietre funerare.

De ploaia toamnei,
greierele se ascunde
sub prima frunză.

Deschisă de vânt,
fereastra odăii.
Pe pervaz, o frunză.

Se înserează.
La marginea drumului,
o crizantemă.

Pe-acoperişul casei
se aud din nou
şoaptele ploii.

Împreună cad,
din aceeaşi floare de prun,
două petale.

Când le mângâie vântul,
frunzele cântă.
Taci şi-ascultă-le!

O crizantemă
pe proaspătul mormânt –
primii fulgi de nea.

Trecând printre păpădii,
vântul deşiră
gheme de puf.

Un cocor zboară.
Domol, umbra lui
se târăşte pe pământ.

Zdrenţele zilei
târându-se după soare.
Seară de toamnă.

Toamna în vie.
Flăcările soarelui
strânse în ciorchini.

Într-un pom,
îşi drege glasul o cucuvea.
Noaptea, pe ploaie.

Cade o frunză…
Apoi, o lacrimă…
Singurătate.

În cădere,
o picătură de ploaie
scrie pe-o frunză.

Risipind parfum,
sub cerul plin de stele,
regina-nopţii.

Vârful bradului
ce se-nalţă spre apus
sprijină luna.

Prima brumă.
Florile caprifoiului
cer îndurare.

Spre seară îmi scriu,
pe o petală de mac,
amintirile.

Pâlpâie stelele
ca lumânările
la rugăciune.

Vuietul mării
închis în cochilia
unui ghioc.

Sobrietate:
gardul e împodobit
cu o volbură.

În plină toamnă,
un original concert:
şoaptele ploii.

Se stinge încet
puzderia de stele:
începe o nouă zi…

Lună plină.
În pragul bordeiului
ţârâit de greier.

Mâine va ninge.
Nu te grăbi să înfloreşti,
caisule!

Priviţi!
O ninsă ramură de brad
aşteaptă colindători.

Zi de iarnă.
Înfăşurată în ceaţă,
turla bisericii.

Seară cu omăt.
Pe stradă se zăreşte
o siluetă.

Conturul unui brad
schiţat pe zăpadă.
Autor - luna.

Seară de iarnă.
Înconjurat de corbi,
schitul din vale.

Focul s-a stins…
Molcom, zăpada cade
pe înserate.

Guler de nori
la gâtul înaltului munte -
eleganţă.

Anunţând iarna,
pe creanga desfrunzită
un mic piţigoi.

Ţurţuri la streşini
şi luna îngheţată:
noapte de iarnă.

Prima ninsoare.
Crizanteme albe
ascunse privirilor.

Uşa-i deschisă…
Zăpada viscolită
intră în casă.

Dimineaţă cu brumă.
Făcând reverenţe,
o crizantemă.

Îngheţate,
luna şi stelele.
Mistuit de flăcări, un ciot.

Primii fulgi de nea
înainte de Crăciun.
Răzleţe gânduri…

Seară de iarnă.
Ca un clopot de argint,
muntele din zare.

Lumina lunii.
Fulgi de zăpadă lucind.
Singurătate.

Placheta de debut, apărută în colecţia Orfeu, Editura Ambasador, Târgu-Mureş, 2005

marți, 7 august 2007

Cum am descoperit haiku-ul

În prima ediţie din luna septembrie a anului 1992 a emisiunii „Iţi scriu carte din armată”, realizatorul, George Florin Cozma, a prezentat cartea „Interferenţe lirice. Constelaţia Haiku”. Se aflau în studio Florin Vasiliu, unul dintre autorii cărţii prezentate, şi domnul Emil Burlacu. Am aflat atunci ce este un haiku şi am auzit primele exemple. După câteva zile, i-am povestit unei prietene despre emisiune. Ea m-a rugat să o aştept câteva minute pentru că dă fuga până acasă. Locuia lângă şcoală. În scurt timp, s-a întors. Mi-a dat cartea despre care îi vorbisem. Se sărbătorise Naşterea Maicii Domnului. Ea era convinsă că îmi va fi mai utilă decât i-a fost ei.

La scurt timp, am găsit în librărie „Carte însingurată” scrisă de Vasile Smărăndescu, editată de revista „Haiku”. Eram definitiv bolnavă de spiritul haiku. Am început să scriu, dar primele încercări le-am trimis abia în luna august a anului 1995, când George Florin Cozma era în spital, ca să se amuze. Nu s-a amuzat din moment ce a citit câteva dintre ele la aceeaşi emisiune despre care v-am scris mai sus. Nu mai puteam glumi când George Florin Cozma mă luase în serios. („Carte însingurată” este singura carte din toată colecţia Haiku pe care am găsit-o în Cugir.)

Am ascultat, pe Radio România Cultural, câteva ediţii ale emisiunii „Cafenea literar-artistică”, realizata de Mihaela Ioan, în care se vorbea despre cultura japoneză şi se citeau haiku-uri în japoneză şi în română. Şi, nu-mi mai amintesc cu ce prilej am auzit, dar am înregistrat pe o casetă, un interviu dat de Florin Vasiliu la o emisiune de seară.

După ce George Florin Cozma n-a mai putut citi, am trimis încercările mele la revista „Pentru patrie”. Unele au apărut la Poşta redacţiei.

A urmat o pauză până când am descoperit un concurs de debut organizat de revista „Examene”. În 1998, am trimis câteva încercări de haiku şi m-am numărat printre laureaţi. Domnul profesor doctor Tudor Opriş m-a îndemnat să scriu şi a publicat câteva dintre poemele pe care i le-am trimis.

Am trimis câteva încercări la „Ziua” şi domnul Marian Drăghici a spus că ceea ce scriu eu seamănă cu ce a citit în „Testamentul din strada Nisipuri” a poetului Şerban Codrin. I-am spus că „nu puteam să copiez un necunoscut”. Nu ştiam, atunci, cine e Şerban Codrin, dar i-am scris. El mi-a dat adresele Societăţii Române de Haiku, Societăţii de Haiku din Constanţa şi a Clubului de haiku “Bucurii efemere” din Târgu-Mureş. Dar mi-a spus că nu am scris nimic demn de a fi publicat.

Atunci când domnul Ioan Găbudean mi-a cerut să-i trimit material, i-am trimis doar copii de pe ceea ce apăruse în diferite reviste şi ceea ce a fost citit la radio. El m-a încurajat să scriu. Apoi, i-am scris doamnei Laura Văceanu, preşedinta Societăţii de Haiku din Constanţa. Între timp, am prins curaj şi m-am simţit mai bine scriind.

Am descoperit, mai târziu, site-ul www. poezie.ro. Mi s-a părut interesant şi m-am înscris. Oricum, legătura cu societăţile de haiku era sporadică, iar eu voiam să particip la un cenaclu.

Pe www.poezie.ro se publicau „haiku”-uri care respectau doar regula referitoare la numărul de silabe. Poate nici ceea ce scriam eu nu respecta toate cerinţele unui haiku, dar fusesem sensibilă la critica pe care mi-au făcut-o cei pe care i-am amintit şi am învăţat din mers. Pentru că voiam să-i ajut pe cei ce voiau să ştie mai multe despre genurile literare de sorginte niponă şi nu găseau informaţii, am început să scriu despre ele. Primul meu gând a fost acela că aş fi vrut să le găsesc atunci când făceam primii paşi.

Acum, scriu de plăcere şi nu ca un maestru. Dar, pentru sufletul meu şi bucuria prietenilor mei, merită să scriu. M-aş bucura dacă aş avea mai mulţi prieteni care să înţeleagă spiritul nipon, prieteni pasionaţi de literatură cu care să schimbăm opinii.

Despre eclipse


Ştiaţi că:
...eclipsele de soare se formează numai la lună nouă?
...eclipsele de lună se formează numai la lună plină?
...întotdeauna o eclipsă de soare este urmată la 14 zile de o eclipsă de lună?

În anul 2007, au loc:
3 – 4 martie 2007 - eclipsă totală de lună
19 martie 2007 - eclipsă parţială de soare
28 august 2007 - eclipsă totală de lună
11 septembrie 2007 - eclipsă parţială de soare
Observaţii:
Durata totală a eclipsei de lună din 28 august este de o oră şi 30 de minute. Din păcate, nu vom putea admira acest eveniment astronomic, deoarece fenomenul va începe la ora 10.52 dimineaţa, ora României.
Luna va intra în penumbră la ora 10.52 şi în umbră la 11.51, iar faza maximă va fi atinsă la ora 13.37, au precizat reprezentanţii Observatorului Astronomic al Municipiului Bucureşti, "Amiral Vasile Urseanu".
Pe 11 septembrie va avea loc a doua eclipsă parţială de soare a anului, care va fi vizibilă în America de Sud, Antartica şi în sudul Atlanticului.

Un monument al naturii



Nufărul termal sau floarea de lotus, Nymphaea lotus var. termalis, este o specie de nufăr specifică României. Această specie trăieşte în apele pârâului Peţea, din apropierea băilor 1 Mai de lângă Oradea. Apa acestui pârâu este caldă.




Este un relict terţiar. Specia descoperită în anul 1789 a primit numele în 1908 de J. Tuzson. El îi dă numele pentru că seamănă cu nufărul de Nil.




Singurul loc în care se întâlneşte această varietate este Băile Felix. Nymphaea lotus var. termalis a fost declarată, încă din 1931, monument al naturii.






Noaptea, floarea se închide.

Despre Doru Davidovici

S-a născut în 6 iulie 1945, într-o familie de învăţători dintr-un sătuc din Apuseni. Dorea să zboare, nu numai în vise. La 13 ani, a plecat la Liceul militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza, după care a urmat Liceul „Ştefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc şi Şcoala de aviaţie de la Bobocu.

În 26 octombrie 1963, după primul zbor, îi scrie tatălui său:
„Chingile paraşutei mă stânjenesc puţin - mi-am strâns-o prea tare când am urcat în avion - iar curelele scaunului mă sudează în concavitatea spetezei. În cabina din faţă văd umerii largi şi casca instructorului de zbor. Apăs pe butonul de intercomunicare. Ţârâitul manipulatoarelor încetează, aud doar vocea instructorului fredonând: „Marina, Marina, Marina”.
- Tovarăşe căpitan! Vocea îmi sună aspru, răguşit, din cauza căştilor aud neobişnuit de tare. Permiteţi ca după virajul doi să preiau comanda avionului!
Dincolo de parbriz, în cabina din faţă, instructorul mormăie ceva. Aparatul se înclină brusc pe aripa stângă, apoi se redresează - am făcut virajul. Şi apoi mâinile instructorului se ridică deasupra capului, invitându-mă într-un gest să acţionez. Avionul e sensibil, simte cea mai mică mişcare.
- Hei, ce faci! Bila, adu bila la mijloc! Aşa, mai mult picior! Nu vezi că picăm? Variometrul, uită-te la variometru când îţi spun. Aşa, ţine aşa la 0. Bine, dă-i înainte!
Virajul trei, sub planul drept Buzăul, gara, şcoala, aerodromul.
- Comanda la instructor!
- Aurora, aici 6-8-3. Permiteţi aterizarea!
O zguduitură - am scos trenul. Ne angajăm în panta de aterizare. Scoatem flapsul, tăiem contactul şi, brusc, liniştea mă învăluie. A trecut ca un fulger alb T-ul şi aparatul saltă acum pe pământ.
- Ai văzut, mă, Davidovici! Aşa să-l pui întotdeauna.
Ies pe aripă, sar greoi jos (ce mult atârnă afurisita asta de paraşută), îmi desfac chinghile în grabă...

Ion Cernei scrie în TIMPUL:

E socotit un Antoine de Sainte-Exupery românesc. Romanele sale despre viaţa de aviator - povestite la persoana I şi dedicate acelor oameni care veghează pacea din înălţimi ca nişte îngeri păzitori - întăresc această convingere. A trăit 44 de ani, exact ca şi omologul său francez. În august 1944, maiorul Antoine de Sainte-Exupery nu s-a întors din misiunea de recunoaştere deasupra Patriei sale. În după-amiaza zilei de 20 aprilie 1989, maiorul Doru Davidovici şi elevul său, aflaţi la bordul MiG-ului-21, dubla comandă* nr. de bord 6946, au dispărut de pe ecranul radarului la înălţimea 1000 metri, la 6 km de aerodromul Borcea-Feteşti. Nu se ştie dacă a fost vorba de o presimţire, dar în cartea sa „V de la Victorie”, Doru Davidovici şi-a descris momentul trecerii în eternitate: „...au venit, frângând lumina în cupole de plex largate prea târziu, o zecime de secundă prea târziu, întotdeauna mai întâi avionul, chiar dacă avionul, e clar, nu mai scapă - dar dacă, totuşi? N-a mai fost nici un totuşi. Cum nici în alte dăţi nu mai era nici un totuşi, dar dacă de data asta?... Dacă numai de data asta, aici era cifra, sufletul de pilot lupta zadarnic cu o matematică lucidă, neiertătoare, a fi sau a nu fi. Ce se prăbuşeşte întâi în universul acela pilot-avion care, oricum, se surpă ireversibil şi, atât de limpede, pentru totdeauna, avionul sau pilotul? Au vorbit între ei, s-au gândit în acele clipe de cădere haotică pentru că altfel săreau? Ştiu şi ce s-a vorbit. “Nu sări, lasă, auzi! Laaasă. Nu sări!! S-au strigat clipe de viaţă în cabina avionului prăbuşit în cercuri frânte (...) sărim . Lasă-l la mine! Acum iese! N-a mai ieşit”.

Zece ani mai târziu, după trecerea în nefiinţă a redutabilului pilot şi scriitor, MApN al României, a modernizat întreaga flotă aeriană de supersonice MiG-21, atât de adorate de scriitorul-pilot. Înzestrate cu electronică şi armament modern se numesc MiG-21 Lancer şi pot concura cu supersonicele din generaţia a patra. Programul care a permis aducerea caracteristicelor tehnice ale acestor maşini la performanţele NATO s-a numit „Proiectul DD” (“Doru Davidovici”), ca omagiu adus scriitorului rămas să săgeteze cu aripi de argint eternitatea literelor româneşti.

Notă: MiG-21 dublă comandă - avion cu două locuri de model respectiv destinat zborurilor de instrucţie.

Viaţă pe Marte!

Există fiinţe vii pe Marte. Numărul lor? În jur de un miliard. Deocamdată.

Sunt organisme microscopice: bacterii, bacili în cea mai mare parte, toţi alcătuiţi dintr-un înveliş permeabil pentru moleculele pe care le secretă sau le absorb. Duc cu sine patrimoniul lor genetic şi proteinele necesare metabolismului şi reproducţiei prin diviziune. Ei pot forma spori foarte rezistenţi.

Existenţa „terro-marţienilor” nu este pusă la îndoială, în ciuda decontaminărilor sondelor spaţiale şi ale roboţilor care au atins solul Planetei Roşii. Pur şi simplu, microorganismele respective rezistă unor condiţii exterioare asupra cărora niciodată omul nu va putea acţiona eficace şi în scop pozitiv. Ele au fost transportate prin spaţiul interplanetar, nu ca fiinţe macromoleculare. Totuşi, acestea au călătorit circa 300 milioane de kilometri prin vidul glacial, pentru a ajunge într-un mediu deosebit de ostil: pe Marte, temperatura medie este de -60ºC, nu există oxigen, iar expunerea la ultravioletele solare este aproape totală.

Mai multe, la adresa:

http://www.revistamagazin.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=95&Itemid=20

sâmbătă, 4 august 2007

Câteva cuvinte despre o sărbătoare importantă

La Cugir, este obiceiul ca, la Marea sărbătoare a Învierii Domnului, să participe toţi cei care în anul respectiv împlinesc 60 de ani. În acest an, soţul meu a fost păştean, împreună cu toţi foştii lui colegi de şcoală. Un număr mare. Peste o sută. Aceştia s-au întâlnit la casa parohială şi au făcut un plan, sub directa îndrumare a preoţilor din oraş. Voi descrie, pe scurt, care sunt etapele acestei sărbători. Miercuri, la amiază, femeile împodobesc vasele în care se vor duce pâinea şi vinul pentru a fi sfinţite. La ora 14 şi jumătate, coloana pleacă de la casa parohială.


Însoţită de preoţi, coloana este formată din bărbaţii care duc ciuberele cu pâine şi apoi vin femeile cu găleţile împodobite, pregătite pentru a duce vinul.


În jurul alaiului se adună mulţi copii, bătrâni, curioşi, aproape toată suflarea oraşului. Lipsesc doar cei care lucrează şi cei care nu se pot deplasa. Aparate de filmat, fotografiat, ziarişti, fotografi amatori … Rudele păştenilor fac poze, copiii îmbrăcaţi în frumosul port popular sunt asaltaţi de cei care pozează. Avem noroc de o zi frumoasă, nu prea rece, de început de aprilie. Pe munţi, mai stăruie zăpada. Dar cui îi pasă? E o atmosferă foarte plăcută.


Filmat, fotografiat şi condus de sute de oameni, alaiul ajunge la catedrala a cărei construcţie nu e încheiată. Acolo, pe treptele de marmură, oficialităţile, preoţii şi păştenii se pozează. Zeci de aparate clipesc, peste o sută de persoane sunt în atenţia privitorilor. „ Să rămână numai bărbaţii!”, „Acum, pozăm numai femeile…” , acum… prietenii.



Un elev, cu camera digitală, îmi cere voie să mă pozeze în timp ce şi soţul meu face fotografii. Sunt de acord, chiar dacă nu eu trebuie să fiu în atenţia lor. Am îmbrăcat portul popular pentru frumuseţea lui, de dragul evenimentului.




În Joia Mare, slujba celor douăsprezece denii. Pâinea este sfinţită şi, după această slujba, paştenii participă la petrecerea cu plăcinte, în casa parohială. Acolo se gustă vinul cu care se vor face paştile. Câteva mici retuşuri ale programului şi ne despărţim. La înconjorul bisericii şi la celelalte momente, nu particip. Au venit copiii noştri şi sunt gazdă. La biserică merge doar soacra mea. Aduce paştile în zori. Din bucata de pâine sfinţită, împărţim şi vecinilor care nu au putut să meargă la biserică. În Duminica Tomii, eliberaţi de emoţii, cei care au fost păşteni, împreună cu preoţii, participă la o petrecere. Se rememorează etapă cu etapă, se fac planuri pentru următorul an. Pozele ajung la noi după Paşti, dar sunt un bun prilej pentru a ne aminti cum am sărbătorit în acest an Învierea Domnului.

luni, 30 iulie 2007

Păcăleală de iulie

Am primit prin poşta electronică acest mesaj:

"Incepand cu luna August, noptile, planeta Marte va fi cel mai luminos punct pe cer. Chiar si cu ochiul liber, Marte se va vedea cat o luna plina in aceasta perioada. Pe 27 August, planeta Marte se va afla la 34.65 milioane de mile de Pamant si va fi ziua in care Marte se va vedea cel mai bine. In noaptea de 27 August, la ora 00:30 urmariti cerul. Pe cer se va vedea ca si cum Terra are doua luni. Urmatoarea data cand planeta Marte va trece atat de aproape de Terra va fi in anul 2287. Spune si altora, merita! Toti cei care sunt acum in viata nu vor mai avea ocazia sa vada acest lucru. "

Nu pot să cred acest lucru. Am găsit şi negarea celor de mai sus. Unde? La adresa:

http://www.astro-urseanu.ro/pacaleala_martiana.html

duminică, 29 iulie 2007

Bine aţi venit!

Conform DEX:
CALEIDOSCÓP, caleidoscoape, s.n. Aparat optic format dintr-un cilindru opac în interiorul căruia se găsesc mai multe oglinzi, dispuse astfel încât mici piese viu colorate, aflate la capătul opus celui prin care se priveşte, să formeze, prin rotirea cilindrului, diferite imagini simetrice. * Rubrică într-o publicaţie periodică, emisiune la radio sau la televiziune etc. cu un conţinut extrem de variat. – Din fr. kaléidoscope.

De ce acest nume? Pentru că intenţionez să adun informaţii din cât mai multe domenii. Şi cât mai interesante.