miercuri, 2 decembrie 2009

Ziua Naţională a României în Thailanda

Aşa cum e firesc, cei care scriu haiku se întâlnesc. Măcar în lumea virtuală.
Unii, mai norocoşi, reuşesc să se vadă faţă în faţă.


















Pe Marian Ghilea îl ştiu de pe Agonia. Ne-am comentat textele, apoi am vorbit şi despre locurile natale, despre S.U.A., unde era la doctorat... Despre Mihnea Voicu Şimăndan am aflat de la Corneliu Traian Atanasiu, când povesteam despre românii care scriu haiku şi sunt în Asia.









Le-am citit blogurile şi recent am luat legătura cu Mihnea. (Blogul lui este înscris pe acest blog la link-uri, cu numele Thailanda)



Ziua României a fost ocazia de a-i determina pe Marian şi pe Mihnea să se cunoască. Au luat legatura prin internet, neavând numere de telefon. Marian mi-a scris un mesaj şi mi-a trimis poze de la sărbătorirea acestei zile importante în Bangkok. Voi cita o parte din lungul mesaj şi voi ataşa poze.



„...am aflat că Ambasada României dă o recepţie la hotelul Shangri-La pe 1 Decembrie, între 18:30 şi 20:30. M-am hotarat ieri după-amiază să încerc să ajung şi eu la petrecere. Noroc de internet, aşa am reuşit ... să mă lămuresc unde trebuie să ajung.” ... „Am pornit spre cea mai apropiată staţie de tren suspendat («sky train»), Rathatewi, şi, plătind 30 de baht (vreo 2 lei 80), am pornit spre Saphan Taksin, aflat pe malul râului Chao Praya, unde se afla hotelul.”

”E amuzant că atât la intersecţia de la semafor, cât şi în tren m-am nimerit tot lângă japonezi (primul era un grup de trei bărbaţi, iar în tren erau două femei). Japonezele au coborât într-o staţie înaintea mea, m-am dat deoparte să le fac loc şi am zis «hai dozo» («poftiţi, vă rog»), primind replica «sumimasen, arigato» («mă scuzaţi, mulţumesc») cu o expresie puţin surprinsă... Încep să cred că inconştient atrag şi sunt atras de anumite naţionalităţi şi anumite tipuri de persoane.














A trebuit să schimb linia, din fericire n-a fost complicat (de fapt există în prezent doar două linii funcţionale din ultramodernul tren, cu a treia în construcţie), şi am ajuns la destinaţie pe la ora 7 şi ceva (plecasem la 6:30). Am găsit repede hotelul, a fost mai complicat să nimeresc intrarea potrivită şi să găsesc locul recepţiei. Câteva minute a fost o senzaţie cam ciudată, pentru că oamenii discutau între ei, iar eu nu cunoşteam absolut pe nimeni. Încet-încet însă am intrat în vorbă cu lumea şi am luat câteva adrese şi numere de telefon. Mihnea, cel cu blogul, era şi el acolo şi la fel era şi un prieten de-al lui, Ion (de o seamă cu mine), care a stat 12 ani în China şi e practicant de Kung Fu şi Muay Thai la nivel de instructor.

Am avut ocazia să vorbesc în engleză (cu alţi thailandezi, cu un australian), română, spaniolă (cu un argentinian) şi franceză (cu Dominique, angajat al ambasadei Franţei şi care a fost în România trei zile pe timpul lui Ceauşescu, ca student). Numai în rusă şi Esperanto n-am avut ocazia să vorbesc. Nici în japoneză...

Din când în când am încercat să folosesc şi bruma de thailandeză pe care o ştiu ca să mulţumesc ospătarilor (kop kun krap) sau să cer un suc de portocale (nam som). Foarte mulţi din cei prezenţi acolo (români şi prieteni de-ai lor) trăiesc în Bangkok predând limba engleză în şcoli. După Japonia, China şi Coreea, se pare că şi în Thailanda predarea limbii engleze a devenit o afacere lucrativă.

Prietena australianului cu care am vorbit (Steve) e româncă şi e din Suceava (o cheama Isabela). Am mai vorbit cu o doamna Mihaela (evreică) şi cu Marius, unul din ataşaţii ambasadei. Doamna Mihaela mi-a spus că cine apucă să stea cateva luni în Bangkok nu mai vrea să plece, mai ales că pune şi o thailandeză mâna pe el («sunt foarte pricepute la asta») şi acolo rămâne. Sper să nu păţesc aşa ceva... Se pare că în total sunt în jur de 30 de români care locuiesc în Bangkok.

Mancarea a fost bună (inclusiv sarmale) şi am profitat de ocazie să gust şi puţin vin roşu.

În final, pe la 9:40 am pornit şi eu spre casă, însă am ieşit prin pacarea de maşini şi m-am trezit că o iau perpendicular şi nu paralel cu râul.

M-am hotărât să mă întorc pe o străduţă paralelă şi am avut surpriza să văd că nu mai pot ajunge înapoi la hotel pe acolo (voiam să îl iau ca punct de referinţă). Unul din lucrurile foarte bune legate de Bangkok e că siguranţa persoanei în oraş e atât de mare încât poţi să te plimbi pe oriunde la orice oră fără să ai emoţiile vreunei întalniri cu persoane cu intenţii ostile.”
...

”În final, am reuşit să intru în hotel, am făcut de pe terasă câteva poze cu râul şi am pornit spre staţia de tren. După ce nu reuşisem să intru în hotel, acum nu mai reuşeam să ies. Tot mergeam paralel cu râul şi nu se mai termina... În final, am ajuns fără probleme la staţia de tren şi am ajuns acasă fără nici o problemă (şi plătind alţi 30 de baat).

Pozele nu sunt prea reuşite, va trebui să vin special şi să iau nişte unghiuri mai bune pentru fotografii.”

Un comentariu:

Gebeleizis spunea...

Acum abia am gasit textele. M-a distrat sa-mi recitesc propriile randuri scrise.