Cel mai tânăr membru al familiei noastre este o pisicuţă de 5-6 săptamâni. Când Kitty, pisica noastră, mânca prepeliţe japoneze, credeam că e grasă. Într-o zi, a dispărut.
A doua zi, de dimineaţă, era suplă. Auzeam gălăgie în podul casei. De câteva zile, pisicuţa ieşea pe acoperiş. Azi, Kitty trecea printre struguri. Nu a mai făcut acest lucru de când era mică şi, mai ales, de când am înlocuit bârnele de lemn ale şpalierului cu ţevi de metal. Astfel, am înţeles că e timpul să luăm puiul din pod.
Am pus mâncare la intrarea în pod. Am urcat pe scară fără să fac gălăgie. Pisicuţa mânca. De data asta, am reuşit să o prind. (Am mai încercat o dată, dar pisicuţa s-a strecurat între două scânduri.)
Am aşezat o cutie lângă peretele casei şi mama cu fiica ei au acceptat-o drept locuinţă.
2 comentarii:
Să vă trăiască ! E negru ca aşa se poartă acum... Cum se numeşte ?
Deocamdată, e Miţi. Am observat că pisicile sunt mai receptive la i.
Voi mai povesti despre Miţi şi ceilalţi...
Trimiteți un comentariu