Marian Nicolae Tomi a plecat dintre noi

Umoriştilor şi iubitorilor speciilor poetice de sorginte japoneză, numele Marian Nicolae Tomi le spune ceva. Elevilor şi profesorilor care au trecut prin Vişeu de Sus, de asemenea.  Consider că e momentul să-i acordăm câteva minute memoriei acestui neobosit truditor pe tătâmul culturii române.

În urmă cu câteva zile, am vorbit la telefon cu unul dintre profesorii mei din liceu, Petrache Mureş,  care locuieşte în Cluj-Napoca.  Printre altele, m-a întrebat ce mai ştiu despre Marian Nicolae Tomi. Ştiam că e bolnav, după cum îmi scrisese  în mesajul pe care mi l-a trimis în luna martie, grav bolnav.  Eu îl încurajam, dar ştia el mai bine ca mine cât de greu îi era. Domnul Mureş mi-a dat trista veste. Participase la înmormântarea prietenului pe care l-a admirat şi încurajat. 

Mi-am amintit că revista Radio România a publicat, în anul 2004,  un articol cu titlul  “Japonezul din Vişeu”. De atunci am urmărit, cu mai multă atenţie, activitatea profesorului Marian Nicolae Tomi, cu care am luat legătura în anul în care a publicat monografia Liceului Bogdan-Vodă. Mi-a cerut atunci un fragment din notiţele tatălui meu.

De unde numele de „Japonezul din Vişeu”? La concursul internaţonal de Haiku „ Kusamakura”, din oraşul japonez Kumamoto, în anul 2004, ediţia a noua, Marian Nicolae Tomi, a primit Marele Premiu cu poemul:

zburând aiurea

păsări negre apar din

pensula pictorului

Din 2005, am corespondat sporadic cu scriitorul Marian Nicolae Tomi, în special în urma organizării concursului de poezie AD VISUM. Era un om care punea foarte mult suflet in tot ce facea.  Era singurul profesor din Vişeu cu care mai ţineam legatura în scris, schimbând cărţi şi corespondând pe internet. Imi răspundea de fiecare dată.

Marian Nicoae Tomi a fost membru al comunităţii Agonia. Cred că nu a reuşit să se adapteze modului de lucru de aici, dar pe pagina lui, începută în 2006, este scris: 

„Născut la Braşov, am urmat şcoala generală în com Hărman (Braşov), Braşov, Boiţa (Sibiu) şi Sibiu, Liceul O. Goga din Sibiu şi facultatea de Filologie-Istorie, secţia istorie, a Univ. Babeş-Bolyai din Cluj Napoca. De la absolvire sunt profesor la Vişeu de Sus (Maramureş). Aici am funcţionat între 1973-1990 la şcoli generale, iar din 1990 până astăzi la Liceul Teoretic Bogdan Vodă. Sunt căsătorit şi am trei copii (unul decedat în 2005). Am scris încă din anii '70, când am şi debutat în presa literară (Tribuna, Cronica, Transilvania), dar abia din 2001 m-am ocupat serios de literartură. Aşa am reuşit să public 7 volume de poezie, 2 volume de proză şi 2 cărţi de istorie, poeme de-ale mele regăsindu-se în mai multe antologii şi reviste din ţară, Japonia, Serbia, SUA.”

Din alte surse, ştiu că a  fost redactor coordonator al gazetei cultural ştiinţifice „Astra vişeuană”, care a apărut cu intermitenţe în perioada 1996-1998.

Volume: Clipele, cuvintele…, versuri, 2001; Tripticul mielului paşnic, versuri, 2002; Pe ţeava puştii, proză scurtă, 2002; Dinspre Soare răsare, haiku şi tanka, 2003; Nostalgii intermediare, haiku şi tanka, 2003; Despre supliciile perfecte, versuri, 2003; Mereu se întâmplă ceva pe drumul spre rai, roman, 2004; De-a-ndoaselea/De-a v-aţi ascunselea, 2004; Zburând spre Kumamoto, haiku şi tanka, 2005; Maramureşul Istoric în date, 2005; Invitaţie otrăvită, versuri, 2006; Viaţa asta inventată, proza scurtă, Cluj-Napoca, 2007; În căutarea celuilalt, proza scurtă, 2007; Jogging, versuri, 2008; Ghilgameş, teatru,  2008; Copilăria cea de toate zilele, proză scurtă,2009; La margini de împărăţii, proză scurtă, 2010;Oameni sub vremi,proză scurtă, 2010; Cartea de poveşti, basme, 2011; Impromptu, roman, 2011; Aceasta este calea, haiku şi tanka, 2011; Ferestre deschise de vânt, antologie, vol. I (proză scurtă), vol. II (poezie), 2011.

Prezent în: Cartea mea fermecată, 2009; Apus de soare, antologie româno-franceză de haiku, 2010; Când greierii tac…, antologie română de haiku, 2010; Antologia prozei scurte transilvane actuale, 2010; Caietele de poezie Lucian Blaga, 2010; Varză à la Cluj. Bucate felurite de scriitori povestite, 2010; Zi de chenzină, antologie de senryu, 2012.

Poate mi-a scăpat vreun titlu, dar nu e de mirare. Era foarte activ şi noi nu am fost la curent cu tot ce a realizat.

A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj.

Din scrisoarea pe care am primit-o ieri de la domnul profesor Petrache Mureş, voi cita câteva idei. Cuvintele sunt scrise cu sufletul unui prieten apropiat. 

„13 Aprilie 2013. E sâmbătă dimineaţa. La Vişeu de Sus se stinge din viaţă, după ce s-a zbătut atâta timp în zadar să biruie necruţătoarea boală de cancer. Boală care i se descoperise cu un an în urmă, a fost operat, lucrurile mergeau bine, dar se vede că Marian a neglijat acele controale de rigoare postoperatorii, boala a recidivat, i-a prins ficatul şi treptat aproape întregul organism, încât nici citostaticele nu i-au mai folosit. A continuat, vai, să-şi ducă suferinţa pe picioare, neabandonând munca la liceu... L-am vizitat ades în timpul popasurilor obligatorii ce le făcea la clinicile clujene (Oncologie, CFR).

Bunul meu coleg, prieten de-o viaţă, Tomi, n-a împlinit 63 de ani. Tare mult am ţinut la el, poate şi pentru că trăise şi el, precum eu, prin Casa de Copii. A fost profesor de istorie la liceul Bogdan Vodă din Vişeu de Sus, dar ce PROFESOR! Dacă m-aş rezuma în a aminti contribuţia uriaşă la Istoria Maramureşului, pentru care a scormonit prin atâtea arhive, călăuzit de dorinţa de a face lumină în unele aspecte, într-un spirit obiectiv, lucid, echidistant, şi-ar fi de ajuns. Darămite să avem în faţă şi pe creatorul de literatură, autor de cărţi de poezie, proză, eseuri ce i-au adus într-un final un binemeritat loc în Uniunea Scriitorilor Români. Dar Anuarul liceului vişeuan cui le datorăm dacă nu lui Tomi şi Vasile (Dăbală), doi truditori cu osârdie la Şcoala obştei vişeuane? Doi cetăţeni de onoare! Probabil că nu toţi cei ce pleacă dintre noi merită atâtea cuvinte de laudă, dar la prietenul nostru Tomi, nu le-aş număra.

Duminică, 14 aprilie am fost şi eu la Vişeu pentru a asista la slujba de înmormântare. Sicriul i-a fost depus la Cimitirul Catolic, în mormântul comun al familiei, unde a fost înhumat mai înainte fiul său.”

Cred că şi Marian Tomi şi-ar fi dorit să rămână în amintirea noastră aşa cum ni l-au prezentat umoriştii de pe Agonia. Priviţi fotografiile din cronica Festivalului „Zâmbete în prier” din 2012! Tomi poate fi recunoscut după acea stufoasă barba albă în fotografia făcută în faţa bisericii ortodoxe din oraş.