Umoriştilor şi iubitorilor speciilor poetice de sorginte japoneză, numele Marian Nicolae Tomi le spune ceva. Elevilor şi profesorilor care au trecut prin Vişeu de Sus, de asemenea. Consider că e momentul să-i acordăm câteva minute memoriei acestui neobosit truditor pe tătâmul culturii române.
În urmă cu câteva
zile, am vorbit la telefon cu unul dintre profesorii mei din liceu, Petrache
Mureş, care locuieşte în
Cluj-Napoca. Printre altele, m-a
întrebat ce mai ştiu despre Marian Nicolae Tomi. Ştiam că e bolnav, după cum
îmi scrisese în mesajul pe care mi l-a
trimis în luna martie, grav bolnav. Eu
îl încurajam, dar ştia el mai bine ca mine cât de greu îi era. Domnul Mureş
mi-a dat trista veste. Participase la înmormântarea prietenului pe care l-a
admirat şi încurajat.
Mi-am amintit că
revista Radio România a publicat, în anul 2004,
un articol cu titlul “Japonezul
din Vişeu”. De atunci am urmărit, cu mai multă atenţie, activitatea
profesorului Marian Nicolae Tomi, cu care am luat legătura în anul în care a
publicat monografia Liceului Bogdan-Vodă. Mi-a cerut atunci un fragment din
notiţele tatălui meu.
De unde numele de
„Japonezul din Vişeu”? La concursul internaţonal de Haiku „
Kusamakura”, din oraşul japonez Kumamoto, în anul 2004, ediţia a noua, Marian
Nicolae Tomi, a primit Marele Premiu cu poemul:
zburând aiurea
păsări negre apar
din
pensula
pictorului
Din 2005, am
corespondat sporadic cu scriitorul Marian Nicolae Tomi, în special în urma
organizării concursului de poezie AD VISUM. Era un om care punea foarte mult
suflet in tot ce facea. Era singurul
profesor din Vişeu cu care mai ţineam legatura în scris, schimbând cărţi şi
corespondând pe internet. Imi răspundea de fiecare dată.
Marian Nicoae
Tomi a fost membru al comunităţii Agonia. Cred că nu a reuşit să se adapteze
modului de lucru de aici, dar pe pagina lui, începută în 2006, este scris:
„Născut la Braşov,
am urmat şcoala generală în com Hărman (Braşov), Braşov, Boiţa (Sibiu) şi
Sibiu, Liceul O. Goga din Sibiu şi facultatea de Filologie-Istorie, secţia
istorie, a Univ. Babeş-Bolyai din Cluj Napoca. De la absolvire sunt profesor la
Vişeu de Sus (Maramureş). Aici am funcţionat între 1973-1990 la şcoli generale,
iar din 1990 până astăzi la Liceul Teoretic Bogdan Vodă. Sunt căsătorit şi am
trei copii (unul decedat în 2005). Am scris încă din anii '70, când am şi
debutat în presa literară (Tribuna, Cronica, Transilvania), dar abia din 2001
m-am ocupat serios de literartură. Aşa am reuşit să public 7 volume de poezie,
2 volume de proză şi 2 cărţi de istorie, poeme de-ale mele regăsindu-se în mai
multe antologii şi reviste din ţară, Japonia, Serbia, SUA.”
Din alte surse,
ştiu că a fost redactor coordonator al
gazetei cultural ştiinţifice „Astra vişeuană”, care a apărut cu intermitenţe în
perioada 1996-1998.
Volume: Clipele,
cuvintele…, versuri, 2001; Tripticul mielului paşnic, versuri, 2002; Pe ţeava
puştii, proză scurtă, 2002; Dinspre Soare răsare, haiku şi tanka, 2003;
Nostalgii intermediare, haiku şi tanka, 2003; Despre supliciile perfecte,
versuri, 2003; Mereu se întâmplă ceva pe drumul spre rai, roman, 2004;
De-a-ndoaselea/De-a v-aţi ascunselea, 2004; Zburând spre Kumamoto, haiku şi
tanka, 2005; Maramureşul Istoric în date, 2005; Invitaţie otrăvită, versuri,
2006; Viaţa asta inventată, proza scurtă, Cluj-Napoca, 2007; În căutarea
celuilalt, proza scurtă, 2007; Jogging, versuri, 2008; Ghilgameş, teatru, 2008; Copilăria cea de toate zilele, proză
scurtă,2009; La margini de împărăţii, proză scurtă, 2010;Oameni sub vremi,proză
scurtă, 2010; Cartea de poveşti, basme, 2011; Impromptu, roman, 2011; Aceasta
este calea, haiku şi tanka, 2011; Ferestre deschise de vânt, antologie, vol. I
(proză scurtă), vol. II (poezie), 2011.
Prezent în: Cartea
mea fermecată, 2009; Apus de soare, antologie româno-franceză de haiku, 2010;
Când greierii tac…, antologie română de haiku, 2010; Antologia prozei scurte
transilvane actuale, 2010; Caietele de poezie Lucian Blaga, 2010; Varză à la
Cluj. Bucate felurite de scriitori povestite, 2010; Zi de chenzină, antologie
de senryu, 2012.
Poate mi-a scăpat
vreun titlu, dar nu e de mirare. Era foarte activ şi noi nu am fost la curent
cu tot ce a realizat.
A fost membru al
Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj.
Din scrisoarea pe
care am primit-o ieri de la domnul profesor Petrache Mureş, voi cita câteva
idei. Cuvintele sunt scrise cu sufletul unui prieten apropiat.
„13 Aprilie 2013.
E sâmbătă dimineaţa. La Vişeu de Sus se stinge din viaţă, după ce s-a zbătut
atâta timp în zadar să biruie necruţătoarea boală de cancer. Boală care i se
descoperise cu un an în urmă, a fost operat, lucrurile mergeau bine, dar se
vede că Marian a neglijat acele controale de rigoare postoperatorii, boala a
recidivat, i-a prins ficatul şi treptat aproape întregul organism, încât nici
citostaticele nu i-au mai folosit. A continuat, vai,
să-şi ducă suferinţa pe picioare, neabandonând munca la liceu... L-am vizitat
ades în timpul popasurilor obligatorii ce le făcea la clinicile clujene (Oncologie,
CFR).
Bunul meu coleg,
prieten de-o viaţă, Tomi, n-a împlinit 63 de ani. Tare mult am ţinut la el,
poate şi pentru că trăise şi el, precum eu, prin Casa de Copii. A fost profesor
de istorie la liceul Bogdan Vodă din Vişeu de Sus, dar ce PROFESOR! Dacă m-aş
rezuma în a aminti contribuţia uriaşă la Istoria Maramureşului, pentru care a
scormonit prin atâtea arhive, călăuzit de dorinţa de a face lumină în unele
aspecte, într-un spirit obiectiv, lucid, echidistant, şi-ar fi de ajuns.
Darămite să avem în faţă şi pe creatorul de literatură, autor de cărţi de
poezie, proză, eseuri ce i-au adus într-un final un binemeritat loc în Uniunea
Scriitorilor Români. Dar Anuarul liceului vişeuan cui le datorăm dacă nu lui
Tomi şi Vasile (Dăbală), doi truditori cu osârdie la Şcoala obştei vişeuane?
Doi cetăţeni de onoare! Probabil că nu toţi cei ce pleacă dintre noi merită
atâtea cuvinte de laudă, dar la prietenul nostru Tomi, nu le-aş număra.
Duminică, 14
aprilie am fost şi eu la Vişeu pentru a asista la slujba de înmormântare.
Sicriul i-a fost depus la Cimitirul Catolic, în mormântul comun al familiei,
unde a fost înhumat mai înainte fiul său.”
Cred că şi Marian
Tomi şi-ar fi dorit să rămână în amintirea noastră aşa cum ni l-au prezentat
umoriştii de pe Agonia. Priviţi fotografiile din cronica Festivalului „Zâmbete
în prier” din 2012! Tomi poate fi recunoscut după acea stufoasă barba albă în
fotografia făcută în faţa bisericii ortodoxe din oraş.
