Fragmente din romanul CULOAREA CERULUI

"... a pornit în salturi pe aleea de beton dintre blocuri. A cotit spre şosea, era o zi fără vânt, a rămas mult timp fumul alb-cenuşiu, urât mirositor, a plutit între ziduri, s-a agăţat de crengile salcâmilor. Mă rog, asta s-a întâmplat de mult; dar eu mă pregătesc pentru drum doar după ultima aterizare, nu numai eu, mai sunt, toţi cei care am trecut pe lângă maşina aceea lăsată pe amortizoare sub greutatea bagajelor de vacanţă." Pag 7

"Zgomotul a scăzut brusc, s-a târât alungit pe o curbă joasă, a izbucnit foarte puternic, în lungul orizontului se sfâşia o dungă de ceaţă neagră. Am văzut avionul zvâcnind, îi ghiceam mai mult silueta prin frunzele salcâmilor, frunze noi, vii,umede încă, MIG-ul a tăiat soarele; negru pe discul portocaliu, s-a desprins exact în discul portocaliu, adică am văzut raza tăioasă, prima, ţâşnită de sub roţile avionului." Pag. 15

"Camera nu era grozav de mare, mă mişcam într-un cub de lumină aurie, ferestrele dădeau spre răsărit, spre sud, spre apus, asta se întâmpla într-un foişor atârnat deasupra pieţei, acoperişuri ascuţite cu giruete de tablă se înfigeau în cer, curgeau în josul pantelor de ţiglă raze moi, simţeam încins mirosul prăfuit al lemnului de dedesupt." Pag 20

"Am înfundat faţa în pernă şi cred că am spus “tata”, dar aşa cum numim lucrurile de care ne dăm seama abia când nu le mai avem. De a căror lipsă fundamentală îmi dau seamaabia când nu le mai am etc. "Pag 21

"Asfinţitul se lungea nesfârşit, tăia camera în felii roşu-închis soarele coborât sub acoperişuri, l-am văzut între două case secţionat departe de un zid cu metereze, meterezele erau foarte negre şi se decupau foarte clar pe discul roşu care nici măcar nu mai lucea Nu mai dureau ochii de privitul în soare. Puteam să mă uit oricât la el." Pag. 27

"- Mai e ceva de admirat? Întrebam cu ochii în discul roşu, rămânea o bucăţică de soare, o calotă bombată între două din meterezele acelea precis reliefate, se făcea brusc întuneric, întunericul cald dinaintea nopţilor calde cu o mulţime de stele." Pag 27

"Între meri atârna un hamac marinăresc, nu se potrivea cu zidurile, cu frunzele merilor, m-am întins, cerul se legăna între crengi." Pag. 33

"Ce noapte muncită, plafonul jos atârna sub două sute de metri, se termina zece mii de metri mai sus, tăiat din orizont în orizont. Era o linie netă, despărţea bolta argintie de atâtea stele, o despărţea şi o ferea în faţa întunericului compact de jos. Zburam la rasul norilor, ţeapa argintie a tubului Pitot se înfigea exact în linia aceea de întuneric îngust, se lipeau văluri de nori subţiri, se destrămau pe cabină, pe fuselaj; fluturau scurt şi dispăreau într-o fâlfâire roşcată. Am ridicat ochii de pe aparate, prin vizorul căştii, prin plexicul cabinei, stele, Dumnezeule, ce vedeam acolo nu era de spus, nici nu încercam să gândesc în cuvinte, cuvintele, am râs, am închis ochii, imaginea rămânea săpată în retină, nu se uita, aşa îmi aminteam nopţile de zbor, îndărătul pleoapelor; dar asta se întâmpla întotdeauna mai târziu, nu în avion, nici după aterizare, atunci când plecam golit de luciditatea rece a profesiei, călcam pe valuri moi de întuneric de-a dreptul peste câmp, balizele pistei rămâneau în spate, nopţile cele mai negre au şi ele lumina lor. Păstram în dosul pleoapelor indicaţiile bordului, mă întindeam în pat, nu adormeam imediat, nu puteam." Pag 34-35

"Şi m-am întors într-un zbor din amurg, jos era aproape întuneric, întunericul prăfuit şi incert de după apus, am decolat, se lumina violet pâcla cenuşie în flacăra forţajului. Am băgat trenul, flapsurile, viram spre mare, s-a legănat, s-a rotit încet globul mohorât de sub noi, în mizeria tulbure a ţâşnit brusc, auriu, decupat foarte clar şi ondulându-se în volute largi, fluviul. Am privit bordul roşu, normal, am scos din viraj cu botul pe dunga vânătă, front de întuneric, creştea de la răsărit, se pierdea deasupra în benzi albastru închise, roşii, portocalii, la zenit cerul se topea într-un galben foarte palid şi foarte subţire, în adâncul galben clipea stins prima stea din noaptea aceea. Din noaptea care o să vină, mi-am spus, atunci am văzut marea, începea de nicăieri, continua valul acela vânăt care închidea cerul spre est, se deschidea spre litoral într-o tentă cenuşie cu umbre roşiatice fine de tot, astea erau culorile amurgului, se ţeseau pe cupolă, luceau scurt pe tabloul de bord, marea se desprindea foarte precis din cenuşiul ţărmului, mai mohorât, mai dens, punctat de lumini licăritoare." Pag. 42

… "în zebră era frig, noapte de februarie neagră cu stele mari, rotunde, incredibile. Au chelălăit pneurile avionului aterizat, norul de fum se ridica albastru-violet în raza proiectoarelor, astea erau culorile nopţilor de zbor: violet, alb, verde roşu. Şi liliachiul stins al balizelor de pe bretelă. " Pag. 51

… "logica firească se răsturna, se agăţa în crengile salcâmilor, clipea cu ochii mari, gălbui, ai stelelor incredibile. Era una din situaţiile în care refuzam net logica firească. Era şi logic, era şi firesc, părinţii… ei da, taţii mor, se duc într-o lume mai bună înaintea fiilor. Şi eu, dacă voi avea vreodată un băiat, o să închid ochii înaintea lui; îngrozitor este când copiii mor înaintea părinţilor. E firesc ca lucrurile să se întâmple aşa cum s-au întâmplat. Dar nu cu tata, am spus. Nu cu tatăl meu. Nu era de acceptat. "… pag. 52-53

… "Era o noapte clară, cu stele cât pumnul pe cerul oraşului, sora mea povestea ceva, copilăria noastră, am râs amândoi, mă rugam lui Dumnezeu ca a doua zi să fie înnourat şi să plouă. …A fost un senin nesperat, albastru adânc, şi soarele a scos o mulţime de oameni din case. Au fost foarte multe flori, coroane, jerbe, buchete, mama topită de plâns, vedeam prin ceaţă şi totul se întâmpla foarte repede, vedeam oameni pe care nu credeam că o să-i mai văd vreodată, oameni pe care tata nu-şi închipuise că o să-i mai vadă vreodată, îi vedea acum. " Pag. 54-55

"Casele vechi de pe celălalt mal îşi subţiau conturul puternic în lumina albastră şi cenuşie, erau ciudate casele acelea,mai mult fortăreţe, se deschideau ocrotitoare peste cei adăpostiţi între zidurile solide, se încontrau neprietenoase înspre afară. Spre tot ce nu ţinea de ele, ocroteau respingând. A trecut un băiat călare pe un cal negru, de sub copite se ridica, rămânea suspendat în aer, praful roşu din amurg." Pag. 62-63

…" spre dimineaţă avea să apară şi un ciob de lună. O seceră subţire cu concavitatea întoarsă ca o ţiglă spre pământ, luna în scădere, "… pag. 65

… "sala se lăbărţa imensă pe pajiştea cu mesteceni melancolici," … pag. 73

"- Nu ştii o groază de lucruri esenţiale.
- De exemplu.
- Cum se lasă noaptea pământul peste cabină.
- Cum se lasă?
Am ridicat din umeri. Negru, şi uriaş, şi compact. Ca atunci când Universul îşi adună lin jumătăţile, şi te prinde la mijloc. Nu era de povestit." Pag. 78

"Nu stăpânire de sine, nici nepăsare, luau cunoştinţă, introduceau un coeficient de corecţie în ce urma, soarele îşi vedea mai departe de drumul lui pe cer. Luciditatea ardelenească, egoism sănătos şi necesar de pisică obişnuită să vagabondeze numai cu perechea ei pe acoperişuri ascuţite." Pag. 137

"- Se pleacă.
- Se fuge.
- Nici măcar. Se pleacă liniştit, de fapt n-are importanţă, poţi să şi fugi, important e să nu priveşti înapoi. Să nu pleci pe veci miercuri, ca să te întorci joi.
- Supersonicul face poezie, a spus Irene, părea că o bucură grozav, atunci m-am lăsat în iarbă şi am răspuns, ei şi, ce e rău în asta, toată viaţa mea e un vers alb.
- Blond, a râs fata. Blond-cenuşiu. Vai de capul tău, pilot.
- Ani, am spus, timp scurs, asta înseamnă că a fost ceva sub părul blond-cenuşiu.
A dat din mână a renunţare, începea să clocotească apa, acele verzi s-au amestecat cu cele aurii, răşina s-a topit în apa fiartă. " Pag. 158

"Radu a sunat din corn, s-a stârnit agitaţie în brazii din jur, o veveriţă a coborât grăbită, câteva păsări de pădure s-au ridicat ţipând neliniştite, s-au lăsat la loc pe crengile groase; solzi de licheni uscaţi cădeau mărunt, mătreaţa brazilor. " Pag. 161

"Stăteam în ploaie, şi ploaia curăţa de pe faţă machiajul de lut gras, curăţa hainele, părul, mâinile, de pământul roşu – atât. Erau în mine lucruri puteau spăla toate apele pământului. În fiecare există, mi-am spus. Lucrurile acestea de necurăţat, şi care ne definesc, şi le cărăm peste tot, blazoane copleşitoare. Aşa suntem alcătuiţi, din fâşii de senin şi furtuni necontrolate, cu trăsnete şi furtuni violete. Cunoşteam fulgerele violete împletite dincolo de cupola cabinei. Eram dintre ce care cunosc fulgerele violete, şi se întorc între ele. Merită, mi-am spus." Pag. 206-207

"Stăteam ca un yoghin uitat în ploaie şi-mi spuneam că uite, apa curăţă pe dinafară şi gândurile spală pe dinăuntru." Pag. 207

"Nu-mi venea să cred, dâra albastră de fosfor s-a înălţat o flăcăruie rotundă, portocalie, a şovăit, s-a prelins în lungul băţului anemic, curgea o zeamă portocalie cu reflexe slabe, tot portocalii, din lemnul albicios. A şovăit flăcăruia rotundă, s-a desprins, a fâlfâit în aer, a cuprins dintr-odată tot băţul, mă frigea în vârful degetelor, am pus chibritul sub vreascurile aşezate pe vatră. Asta a fost totul, adică Radu aranjase, sau Irene aranjase, mai curând Irene, se amesteca mirosul fetei, stins, cu mirosul de răşină, Irene aranjase cetină uscată şi iască ţinută la soare sub lemnele subţiri care s-au aprins imediat, a bufnit o flacără pârâitoare galben-albastră, a trosnit cetina uscată, pe coş zburau scântei roşii care sfârâiau şi se stingeau scurt în ploaia de afară. Am pus lemne groase pe foc, s-au aprins, ardeau, cădeau pe marginea vetrei în bulgări mari de jar auriu, pâlpâiau flăcări albastre, scurte subţiri, deasupra acelor bulgări, se acopereau cu pojghiţe străvezii de cenuşă gri-alburie. Atunci am adormit, când tot mormanul de jar s-a prăvălit tăcut în visul de cenuşă, şi m-am sculat foarte târziu, era soare, o pată alungită de lumină se prelingea caldă peste duşumea, peste marginea vetrei stinse, peste gleznele mele… " Pag. 211-212

Câteva poezii scrise de Doru Davidovici

FII ATENT...
Fii atent
Fii atent cum te dai,
Niciodată de tot.
Păstrează ceva, de o parte pus bine
Doar pentru tine.
O carte, un crez, un cuvânt
Ca un borcan cu dulceaţă, ascuns de bunica-n cămară.
Locul unde revii fără să doară
Numai al tău, tăinuit,
În care poţi dormi liniştit, cu tine împăcat
Somn adânc, legănat
Şi unde poţi fi pe rând sau deodată
Pirat
Aviator
Pompier
Şi axa de roată dinţată.

Fii atent cui te dai,
Deschide ochii larg, priveşte în jur
S-a cam perimat noţiunea de "pur"
În secolul nostru motorizat...
Suntem alţii
De noi înşine puţin depăşiţi,
De noi înşine puţin înspăimântaţi şi siliţi
Să facem totdeauna ce-am vrea.
Oamenii nu sunt teribili de buni, nu sunt nici răi,
Oamenii-s oameni
Crede doar în ochii deschişi mai larg ca ai tăi.
Oricum ar fi...
E păcat pentru noi
Să risipim
Orzul pe gâşte
Şi pâinea albă pe oi
(Ultima fărâmă, ştii bine
Niciodată n-o păstrezi pentru tine
Totdeauna e altul care are nevoie mai mare
Face parte din a fi tare).
Fii atent cum te dai, fii atent cui te dai
Oamenii nu-s buni, nu sunt nici răi,
Oamenii-s oameni
Crede doar în ochii mai larg deschişi ca ai tăi.

PENTRU PISICA

Plecarea în care rămâi, cea mai tristă plecare -
Nu ajungi nicăieri înainte şi privind înapoi
Plecând pe veci miercuri şi întorcându-te joi
Ca un vapor uitându-şi parâma legată la chei
Lucrurile sunt aşa cum sunt ele, nu cum vrei să le iei.
Învaţă când se trânteşte o uşă, chiar dacă-ţi pierzi mâna în ea.

E mult mai bine aşa
Decât o uşă întredeschisă, prin care trece un curent de aer subţire
Înroşindu-ţi nasul
Lăcrimându-ţi ochii
Şi schimbând întreaga ta fire
(Neîmblânzită).
Răsuceşte-te brusc şi du-te călcând apăsat cu un zâmbet pe fată,
Chiar dacă fiece pas te costă un an ori doi ani de viaţă,
Învaţă să fii faţă de tine însuţi cinstit
Face parte din lucrurile de neclintit,
Chiar între munţii care se bat cap în cap.
Mâna întinsă nu se refuză, ştii bine,
Dar, înainte de a strânge o mână întinsă, întoarce-te-n tine,
Priveşte
Cântăreşte
Gândeşte
O legătură nicicând începută mai uşor se sfârşeşte,
Chiar dacă doare.
Orice mână întinsă şi strânsă e un pact încheiat.
Pentru mult timp.
(Uneori, pentru personala vecie.)
Totdeauna se ştie
Cum începe dragostea sau o prietenie,
Cum se termină - e mai greu de aflat.
Un lucru e sigur: să pleci atunci când e de plecat,
Fără să priveşti înapoi,
Din nou singur cu tine.

… Aţi fost doi.

PLECAREA BAIATULUI

Pe urmă, să ştii,
Nu toate lucrurile sunt ceea ce par ele a fi.
Nu tot ceea ce zboară e bun de gătit
Nici soarele în jurul pământului nu-i învârtit
Deşi aşa s-ar părea...
Ramele sunt doar o parte din ce vezi umblând în noroi,
Exista animale care veghează pe-un morman de gunoi
Ca pe un soclu firesc
De exemplu: falnicul vultur regesc.
Leul înghite cadavre, iar tigrul, pe-nnoptate,
Se ocupa de afaceri vărgate, nu tocmai curate.
Huiduită e hiena: că-i urâtă şi tristă
Că-i lăcrimează ochii;
Îşi şterge nasul fără batistă
Şi priveşte furiş.
Asta se potriveşte şi pentru mormanul de solzi din păpuriş
Vestitul Ale-Croco, din cântecul cu Drili.
Dar, să lăsăm hienele şi crocodilii
- Oficialii proscrişi -
Şi să venim mai aproape de noi:
După ce vei pricepe
Că lupul e bun pentru ai lui şi rău pentru oi,
După ce o să-ţi dai seama că sunt lucruri care se fac doar în doi
Pentru că - simplu - aşa suntem construiţi
Ori, dimpotrivă,
După ce o să ştii
Cât, unde şi când singur să fii
Uneori, doar singur răzbeşti sau te răzbeşti,
Doar singur afli
În ce să crezi, de ce să te-ndoieşti...
Şi încă
După ce o să vezi marea din tine cât e de adâncă
Muntele mândru cât e din lut şi cat e din stâncă,
După ce o să afli - poate plângând
(Sunt lucruri pe care le înveţi doar peste tine trecând) -
Ce medicament bun e strânsul din dinţi,
Datul capului de pereţi
Şi datul vinei pe părinţi,
După ce o să ştii cum se strâng pumnii în buzunare,
Doar atunci să te gândeşti la plecare.

PRÃBUSIREA LUI ICAR (Breugel, III)

Întâi, nimeni n-a observat nimic...
Plugarul întorcea brazdele gândind la pâinea cea de toate zilele,
Micul cioban privea atent la cer, încercând să vadă stelele,
Bătrânul câine dormita; îl adormise pacea zilei, fireşte,
Iar pescarul aştepta cu undiţa-n apă;
Pescarul dorea numai peşte.
Şi doar marinarii de pe corabia care trecea prin strâmtoare,
Întorcându-se dintr-o lungă călătorie pe mare,
Doar ei, obişnuiţi cu şoaptele undelor, numai lor
parcă...
li s-a părut...
câteva pene învârtejite
Câteva cercuri pe faţa apei, iute de valuri strivite,
Parcă cineva a strigat, parcă cerul sau marea
Şi ziua... cum i s-a întunecat lumina plină, strălucitoare
Aici, în tabloul ăsta liniştit şi curat e cineva care moare?
Nu se vorbeşte de moarte în culorile limpezi ce Bruegel pe pânza le-a-ntins.
......................................................
A fulgerat însă zarea, a clipit şi s-a stins.


CAII...

Când poţi să tai văzduhul în felii,
Cu trupul greu, chinuit de G-uri,
Când sufocat respiri din butelii
Un oxigen ce-ţi vine cu rateuri,
Cum poţi privi din vârful atmosferei,
Pământul drag pe care sunt cei dragi?
Iar când virajul pune punct vederii,
De manşă cum ştii cât mai poţi să tragi?
Când îţi alegi colegii dintre fiare,
Strângând din dinţi, cu dinţii clănţănind,
Când MORI CÂTE PUŢIN CU FIECARE,
Ca să învii din nou, din nou zburând,
Cum poţi rămâne singur în aprige vâltori,
Şi să te îmbeţi de spaţiu sorbind pe săturate,
Cum nu visezi aiurea să-ţi cumperi uneori
Papuci şi fes albastru cu ciucure pe spate?
Când cei care rămân sunt mai puternici,
Din moartea unui frate mai învăţând ceva,
Când încă pe Pământ mai sunt nemernici,
Şi diletanţii, veşnic, se bagă-n treaba ta,
Cum poţi să dai uitării jignirile aduse
Şi să te-arunci în focul răspunderii reale,
Iar când păşeşti cu stângul, pe căile apuse
Cum poţi, să nu schimbi totuşi, cadenţa vieţii tale?
Când alţii dorm acasă, alături de neveste,
Iar tu-ntr-o cămăruţă cu cei din echipaj,
Când sunetul sirenei te scoală fără veste
Şi te aruncă-n noapte cu sunet de forţaj,
Cum poţi să nu te-nfurii şi totuşi să-nţelegi
Pe cel ce nu-nţelege ESENŢA vieţii tale?
Când – ironia soartei – el, apărat de legi,
Cum ar putea-nţelege înfrângerile tale?
Înfrângeri? Da, înfrângeri... izbânzi neacordate
Pe care ţie însuţi furându-le, le dai...
Decât să arzi cometa în nopţi întunecate,
MAI BINE, FRATE DRAGĂ, DU-TE ŞI CREŞTE CAI!


Din volumul DEZMINŢIRE LA MIT

Zbor întrerupt

Zborul... Câţi dintre noi nu au visat să zboare?! Câţi dintre noi nu au citit literatură ştiinţifico-fantastică în tinereţe? Câţi dintre noi nu au fost impresionaţi de dialogul Micului prinţ cu pilotul care a aterizat forţat în deşert?

Românii au avut un pilot, ofiţer de aviaţie, îndrăgostit în egală măsură de zbor şi de literatură, un Antoine de Sainte-Exupéry românesc.( Ion Cernei, pentru TIMPUL ) El se numea Doru Davidovici.

Câteva cuvinte despre Doru Davidovici

S-a născut la 6 iulie 1945, într-o familie de învăţători dintr-un sătuc din Apuseni. La 13 ani, a plecat la Liceul militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza, după care a urmat Liceul „Ştefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc, unde a fost colegul de bancă al lui George Florin Cozma, şi Şcoala de aviaţie de la Bobocu.

Absolvent al Şcolii Superioare de Ofiţeri Activi de Aviaţie în anul 1967, cu gradul de locotenent, şi al Academiei Militare în perioada 1977 – 1979, pilot, comandant de patrulă şi de escadrilă în Regimentul 86 Aviaţie vânătoare, inspector pentru aviaţia de vânătoare în Comandamentul Aviaţiei Militare între 1981 - 1986 şi instructor cu întrebuinţarea în luptă a aviaţiei în Regimentul 86 Aviaţie vânătoare în perioada 1986 - 1989.

A scris:

- Caii de la Voroneţ, premiu I la concursul de debut la Editura Eminescu, Bucureşti, secţiunea proză, 1973,
- Ultima aventură a lui Nat Pinkerton, roman poliţist, Editura Eminescu, Bucureşti, 1975,
- Insula nevăzută, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1976
- Intrarea actorilor, Editura Militară, Bucureşti, 1977,
- Zeiţa de oricalc, Editura Albatros, Bucureşti, 1977,
- Celula de alarmă, Editura Eminescu, Bucureşti, 1979,
- Culoarea cerului, Editura Militară, Bucureşti, 1981,
- Aripi de argint, , Editura Militară, Bucureşti, 1983,
- Lumi galactice. Colegii mei din neştiut, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1986. Ediţia a II-a: Editura Rum-Irina, Bucureşti, 1992,
- V de la Victorie, Editura Militară, Bucureşti, 1987,
- Ridică-te şi mergi, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1991.

În după-amiaza zilei de 20 aprilie 1989, Doru Davidovici a zburat pentru ultima oară. Avionul s-a prăbuşit de la 1000 de metri, din motive necunoscute. Unii spun că întâlnise un OZN. El „trăia bucuria zborului, dar şi lumea eroilor săi, a fenomenelor paranormale, a OZN-urilor şi întâlnirilor de gradul trei cu extratereştrii, despre care a scris cu atâta patos şi convingere. De fapt, a fost pionierul cercetărilor fenomenelor paranormale în România. De aceea, lumea lui cuprinde şi aparenţe paradoxale.”

„Unii spun că Doru nu prea trăia cu picioarele pe pământ", protestează primul astronaut român, Dumitru Prunariu, în prefaţa celei de-a doua ediţii a volumului „Lumi galactice”. „Era un nonconformist, chiar şi atunci când părea că se încadrează în cele mai stricte rigori militare.”

Alt haiku remarcat

la lune se montre
parmi les branches sans feuilles-
un seul témoin, moi

"J'ai aimé cette observation dans la nuit, la lune est parfois capricieuse et les branches feuillues nous la cachent souvent quand elles sont là.

La poétesse s'est trouvée là au moment opportun et exprime très fort ses regrets d'être la seule à apprécier ce spectacle."

Amel Hamdi Samaoui

luna priveşte
printre crengile fără frunze –
un singur martor: eu

Îmi place această observare în noapte, luna este de obicei capricioasa şi crengile înfrunzite ne-o ascund deseori când ele sunt acolo.

Poeta se găseşte la momentul oportun şi exprimă cu forţă regretele sale de a fi singură la aprecierea acestui spectacol.

http://haiku-tanka.aceboard.fr/237749-11012-6326-0-Resultats-concours-haiku-mois-octobre-2007.htm

Un scriitor, un om

Când zilele sunt tot mai scurte, când nopţile sunt din ce în ce mai reci, când cade prima zăpadă, lângă aparatul de radio, ne amintim de cei care ne-au încântat cu ani în urmă...


În urmă cu 17 ani, am găsit numarul pe octombrie al revistei VIATA ARMATEI. Mi-a atras atenţia poza de pe copertă: un soldat şi un cal beau apa dintr-un pârâu. Am cumpărat revista şi am citit-o cu mare emoţie. Prin ochii mei se derulau fapte de vitejie ale soldaţilor români, cele povestite de tatăl meu se amestecau cu cele pe care le aflam din revistă. Am reţinut că de acel număr răspundea Vasile Preda.


După un timp, aveam să-l văd într-o ediţie a emisiunii PRO PATRIA şi să-l aud în emisiunea ORA ARMATEI. Aveam deja o imagine a scriitorului.





Din toamna anului 1991, a intrat în Radio, în Redacţia militară. Emisiunile pe care le realiza mă ţineau lângă aparatul de radio. Am citit aproape toate cărţile pe care le-a scris. L-am apreciat şi le spuneam prietenilor că seamană cu profesorul meu de limba română din ultimul meu an de liceu. Avea ceva din blândeţea omului de la ţară şi tactul omului de la catedră. Cele mai frumoase ediţii de care îmi amintesc sunt cele pe care Vasile Preda le-a realizat cu elevii de liceu.



Biografie



Vasile Preda s-a născut la 24 noiembrie 1951, în Lunguleţu, judeţul Dâmboviţa.
A absolvit Academia Tehnică Militară, iar din 1980 a lucrat în presa militară, ca redactor la Viaţa armatei şi Ora armatei. În 1996 a devenit redactor-şef al Redacţiei Militare de Radio.
Era membru al Societăţii Ziariştilor din România din 1990, iar în anul 2002, împreună cu un grup de scriitori şi jurnalişti, înfiinţează Societatea Scriitorilor Militari.

A debutat în anul 1974 cu versuri în revista Luceafărul. A publicat în Tribuna, Contemporanul, România literară ş.a.
În 1978, la Editura Militară îi apare volumul de poezii intitulat Paznic de vise.
În 1982, la Editura Dacia din Cluj-Napoca îi apare volumul de versuri Baladele locotenentului Sancho Panza.
A scris romanele:
Constelaţia de dincolo de ape, la Editura Militară, în 1980,
Gloria fără întoarcere, la Editura Militară, în 1985,
Acest trecut a fost cândva viitor, la Editura Militară, în 1988,
Mai jos de cerul albastru, la Editura Ion Creangă, în 1989,
Privind spre steaua iubirii, la Editura Albatros, în1989.

În 1995, la Editura Militară, apare volumul colectiv de versuri 101 poeme de dragoste (împreună cu Nicolae Boghian, George Florin Cozma, Eugen Pelin şi Valeriu Pricină).
În anul 2003, Editura Societatea Scriitorilor Militari editează volumul de sonete, cu CD, scrise (şi rostite) de Vasile Preda, intitulat Ultimele sonete închipuite ale lui Vasile Voiculescu.
În 31 mai 2003, s-a stins în urma unui atac de cord.


Din volumul 101 POEZII DE DRAGOSTE am ales:

CAZONĂ

Prin visul meu – atâta doar – mai vii,
O umbră nezărită de plantoane,
Cu zâmbetul furat din vechi icoane
Şi ochii din luceferii târzii.

Poate mi-ai dus la târg copilăria,
Cu treizeci de arginţi eşti mai bogată
Şi-ţi bat cu sârg în porţile de fată
Străini ce ispitesc cu veşnicia;

Poate nici gândul meu nu l-ai păstrat,
Poate nici raza ce ţi-am rupt din soare
Şi nici nu vei afla ce-adâncă mare,

Cu pisc de munte-n aştri ridicat
Şi ce câmpie pururi în floare
E o iubire tristă de soldat…

AUTMNALĂ

Ce foc pe dealuri, arde şi privirea,
Prin curţi muntence vedre de jar strâng,
Livezile cu mere grele plâng,
Călugări fug în munţi cu mănăstirea.

Ce foc pe dealuri, ce dogoare vie,
Cu glonţ de aur frunze împuşcate,
Şi umblă soarele rănit prin sate,
La strungă lupii luna o sfâşie.

Ce foc pe dealuri şi câtă tristeţe,
Ce toamnă-n flăcări, de sfârşit de lume,
Nimic în mine nu mai are nume,

Mi-e sufletul pribeag prin tinereţe,
Spre primăvara neştiutei mume,
În aşteptarea altei dimineţe.


Din volumul Ultimele sonete închipuite ale lui Vasile Voiculescu:


CCXLVI (246)

Mă iartă, dar, că-ţi adumbresc lumina
Cu pana mea surpată de nesomn,
Pe jilţul tău de preot şi de domn
Mă iartă că mi-am pus o clipă tina.

Dar poate vântul m-a adus prin zări,
Grăunte de nisip fără vedere,
Închis în scoica plină de mistere,
Sihastrul mănăstirii de sub mări.

Las toamnei ăsteia sufletul sub ploi
Să-l calce frunzele cu paşi de-aramă,
Sub pârjolirea brumei să dea seamă

Şi orb să-l ducă mamei înapoi;
Prin labirintul negru al Fiinţei
Să pipăi cu toiagul umilinţei.

Joi, 18 septembrie 1997

CCXLVII (247)
Te-am căutat şi nu erai acasă,
Erau doar nuci în nuci şi ciori pe cer,
Era doar un septembrie sever
Care-mi plângea cu vinul nou pe masă.

Mai stai, mi-a spus un înger, o să vină,
Şi-a risipit sub turlă calendare,
Sub uriaşa sala de-aşteptare
În care e doar sete de lumină.

Te-am căutat atunci pe sub cuvinte
Cu sângele curgându-mi către unghii,
Mi-am cercetat in graba şi rărunchii
Dar îngerul mai înainte minte
Cu vocea sa subţire şi frumoasă;
Te-am căutat şi nu erai acasă.

Luni, 22 septembrie 1997

CCXLVIII (248)

Mi-e frig şi mi-e-ntuneric şi mi-e vânt,
Prin tâmpla sură-şi vâră iarna lama,
Copilăria mea solară azi dă seama
Şi fuge-nfricoşată-n zăcământ.

Doar pietrele mai dau cumva scânteie
Când se mai răsucesc sub perna tare,
Sămânţa azvârlită pe altare,
Că poate zămisleşte vreo femeie.

Enorm în spate, nesfârşit în faţă,
Strivit adânc în clipa asta rece,
Doar gândul către Tine mă petrece

Şi orb, şi surd, îngiulgiat în ceaţă.
Mă scurg în disperare pic cu pic;
Mi-e frig şi mi-e-ntuneric şi nimic.

Miercuri, 10 decembrie 1997

CCXLIX (249)

De ce mă laşi sa scriu şi să greşesc,
Sub punctul meu să mai strivesc o rază,
Cu pana mea din plastic de vitează
Pe coala Facerii să mâzgălesc?

Loveşte-mă cu trăsnet ăi dambla,
Întoarce-mă între grăunţii humii
Şi mai arată înc-o dată lumii
Că nimenea nu este altceva.

Cu grase vorbe stau şi mă îmbuib,
Un monstru sunt la masa clipei fade
Şi iarna peste degete îmi cade

Când vreau să fur cuvintele din cuib.
De ce mă laşi să scriu şi să greşesc?
Mai bine şi-n silabe să postesc!

Miercuri, 14 ianuarie 1998

Gânduri de brumărel

Prima brumă, timidă, mă anunţă că timpul trece. Păşesc pe frunze moarte, printre picături de ploaie şi gândul îmi zboară la cei plecaţi într-o lume mai bună…


O voce deosebită îmi atrage atenţia. O voce care e când sfătoasă, când severă, când şoptită… După cum e subiectul pe care îl dezvoltă. O voce melodioasă, o voce inconfundabilă. Ascult emisiunea până la capăt. Şi aflu că la microfonul Orei armatei a fost locotenent-colonelul George Florin Cozma. De atunci, în fiecare zi de sâmbătă, îmi găsesc de lucru în preajma aparatului de radio. Prietenii îl ridicaseră la gradul de general. General de poezie. Singurul poet care ajunsese la această treaptă.

Într-o zi, îmi iau inima în dinţi şi-i scriu. Despre cine? Despre tatăl meu, veteran de război. Telefonul sună. O altă voce frumoasă mă anunţă că scrisoarea pe care am trimis-o va intra pe post. Din acel moment, liniştea mea s-a spulberat. Fragmente din scrisorile pe care le trimiteam vocilor frumoase erau citite în emisiune şi, de fiecare dată, primeam un cântec.


Într-o zi, George Florin Cozma spune că ediţia îi are ca invitaţi pe poeţii Florin Vasiliu şi Emil Burlacu. Era un semnal. Am luat o foaie şi un pix. Nu mai auzeam decât dezbaterea despre haiku. Am reuşit să notez numele cărţii pe care au prezentat-o: INTERFERENŢE LIRICE. CONSTELAŢIA HAIKU. Era în preajma Naşterii Maicii Domnului, în anul 1992.


După trei ani, îi trimit Generalului primele mele încercări de haiku. Într-o zi de octombrie, de la microfonul emisiunii, citeşte câteva poeme. Nu-mi venea să cred că e adevărat. Poemele sunau atât de frumos! Simţeam că zbor…


După un an, în prima sâmbătă din octombrie, aveam să aflu că generalul cu cea mai frumoasă voce din Radio, a lăsat emisiunea în grija celor mai tineri şi a plecat să facă emisiuni în Nebuloasa din Andromeda, împreuna cu George Derevlean, plecat cu patru ani înaintea lui, tot într-o zi de octombrie, şi fostul lui coleg de bancă din liceu, Doru Davidovici.


O nouă toamnă va aşterne frunze în culori calde peste cimitirul Ghencea… O nouă toamnă va aduce amintiri despre cei ce nu mai sunt…



Biografie George Florin Cozma



S-a născut la 17 decembrie 1945 la Câmpulung Moldovenesc.

- Liceul Militar „Ştefan cel Mare şi Sfânt” din Câmpulung Moldovenesc;

- Şcoala Superioară de Ofiţeri „Nicolae Bălcescu” din Sibiu ( 1963-1967);

- Premiu de poezie acordat de „Viaţa militară”;

- Premiu de debut al Editurii Eminescu (1973) concretizat în publicarea primului volum de versuri,”Oglinzi în rouă”;

- Absolvent al Facultăţii de Ziaristică;

- A lucrat la publicaţiile: „Înainte”, „La datorie”, „Viaţa militară” (devenită „Viaţa armatei”, din decembrie 1989) şi la emisiunea de radio „Ora armatei”;

- A scris cărţile:

„Oglinzi în rouă” Editura Eminescu (1974),

„Anotimp” la Editura Militară (1975),

„Pajiştea cu statui” la Editura Militară (1977),

„Pecete de etern” la Editura Militară (1982),

„Ostaşul de la microfon”,

„Cadenţe”,

„Apartamentul de la etajul 18” (împreună cu Ioan Chilom),

„Onor la drapel” (semnat cu numele fiului său pentru că i se retrăsese disciplinar dreptul la semnătură),

redactarea memoriilor generalului-locotenent (r) Emilian Ionescu,

„În uniformă pentru totdeauna”,

„Camarazi fără uniformă” ( împreună cu Andrei Ionescu, o carte pentru copii),

„ 101 poeme de dragoste”, volum colectiv 1996.

- s-a stins din viaţă la 4 octombrie 1996.

În semn de preţuire, revista „Viata armatei” a instituit premiul „George Florin Cozma” care s-a acordat, anual, pentru debut, pentru în volum, pentru proză, pentru instituţii de cultură din armată etc., până la dispariţia revistei, în 2001.



Sonet

Iubita mea, sunt însăşi aşteptarea
Cu porumbei – pridvor bucovinesc!
Se-aştern alături Muntele şi Marea,
Se-mbrăţişează şi se dezvelesc,

Îi spun că sunt şi (iată întristarea!)
Pe plaiul greu de doruri se iubesc;
Din jocul lor se naşte, pururi, sarea –
Veşmânt strălucitor, împărătesc…

Ce ştii, Slăvito, din acestea toate?
Ce ştii de Moarte, de Oprirea Ei?
Un clopot vechi îţi spune că se poate,

Dar tu arunci cu-ncredere în zei…
Acest sonet la poarta Ta se zbate,
Cum sufletul Saharei printre lei.

Vreme de armată

Vreme de nuntă şi de urgie,
Zgură albindă pe mânăstiri;
Pasul se-ndeasă către pustie –
Noi suntem, sigur! soarelui miri;

Noi, dinspre munte, noi dinspre roată,
Noi, cârcotaşii de ghiocei,
Noi care cerem vrerii să poată,
Noi, întâmpinaţii, puternicii Zei!

„Salt înainte!” Vină şi clipa
Când trupul însuşi, pal şi plăpând,
O să-şi găsească singur aripa –
Tainicul lui elixir de Curând…

Vină şi glonţul, poate chiar mie!
Carnea-i în flăcări: crini, trandafiri…
Vreme de nuntă şi de urgie,
Zgură albindă pe mânăstiri.

Toamna

Toamna se cugetă-n cuvinte
În vântul de-o potrivă
Cu bruma în privire
Şi străduieşte-ţi încă încântătorul cânt
Să-mi treacă lin colindul de fier
De dor prin fire!

Îndeamnă, doamnă toamnă, spre nedespreunare
Se-ntunecă de tunet prin cerul vechi
Şi-ţi cer nu spada grea a spaimei
Nici dura îndurare
Ci nemurirea morţii valahului oier!
Îndeamnă-mi, toamnă doamnă,
Temutul temnicer!


Vacanţă

Paşii-mi trec în memoria mării.
Pomenit rămâne în urmă şi umed nisipul.
Fugim înţelepţi în carapace de umbră,
Nepregătiţi de iubire ca apa.

Bunicul tău o se ridice în curând pleoapele farului...
Tu-mi dăinui şerpeşte în braţe...
Toamna respiră sub nori groaznic de singură
Bănuind ca un orb golful sub care
Suferă de înec steaua aceea...

Pastel

Pe dealul tandru al uitării stă un cireş fără de moarte.
Stă şi-şi vorbeşte sieşi cântec şi versuri fără căpătâi.
Deasupra dăinuie cocorii cei blânzi şi-n stare să ne poarte
În „te iubesc” şi-n „draga nenii” şi-n pământeanul „mai rămâi”.

O, mai rămâi, rămâi la mine ca sâmburele în culoare,
Ca dulcea aripă în zborul ce fără vină s-a născut!
Iubirea mea supusă lunii şi păsărilor migratoare,
Te-ascund prin iarba cea înaltă a visătorului sărut.

Şi te blestem la veşnicie şi la uitare de credinţă!
Să ştii şi tu cât duce floarea din greul bunului pământ.
O, mai rămâi, precum auzul menit a nu avea fiinţă,
Precum cămaşa iubitoare a fiului făr’de-nceput!

Oglinzi în rouă*

1
Cred c-am murit pe sânii de strugur
ce m-au vrut
în schimbul păsărilor derutate,
cred c-am să trec în arbori
şi celălalt ţinut
mă va conţine doar pe jumătate;
cred că sunt arcul ploii –
o splendida agată
zbătându-ţi-se domolit în coc...

Şi poate-s doar lumina prin parc,
neruşinată,
sfinţită evadare din Van Gogh...

2
Nu te grăbi, muritori suntem!, nu te grăbi:
sângele-apus în lumina de stele nu are,
beat de trăirea din zi,
conture de floare!...

Către pacea din lacrimă nu te grabi:
ne-ar trebui nenăscutul chilim
pe care alţii din noi s-ar iubi...;
şi până la ziua cât timp mai avem a muri!

8
Culorile de zi işi cer astâmpăr,
monedele au zimţii netociţi;
cu ce tribut de sânge să te cumpăr,
sau să te fur ursuzilor misiţi?...
Doar să apari la strigăt lung de lună
pe destrămarea asta de pământ...
Dar nu exişti; jur-împrejur se-adună,
să-mi frângă somnul, morile de vânt.

10
Amurg cu pietre scânteind tăcut,
Nu vreau încrederi, nu aştept orchestre;
doar să-mi îmbraci simţirile-n sărut
prin licărul chemărilor aceste...,
doar să mă strigi, cu vocea mea, în gol:
răspunsul va veni sub alte stele...

Abia atunci pământul, rostogol,
se va uimi de drumurile mele,
abia atunci mirificii păuni
vor clătina inelele solemne
şi vei putea la ţărmuri să-mi aduni
epavele cu bărbăteşti însemne.

De întristare

Azi dau din coadă – la ceai, la umbră –
sunt magazinul-de-căpătâi;
dragostea-mi umblă prin sânge, sumbră –
poate te-ndupleci să mai rămâi,
poate ţi-nfloare versul acela
de întristare şi dor-hai-hui:
a fi, iubito... a fi ca vela,
a tuturora şi-a nimănui;
a fi Curândul care se-ntoarce,
oul dogmatic din Ziua-ntâi,
frageda ceară toarsă de Parce,
dulce ecoul: "Poate rămâi!"...
Poate te-ndupleci la umbra deasă,
La ceai, iubito! – cozile cresc.
Lumea se-ndeasş la-"mpărăteasa".
La rotunjimea de fruct domnesc:
Somnul m-alungă din vers acasă
Şi ziua-nseară în "Te iubesc!"...

Să...

Cumplita dragoste! – a mea spre tine,
A noastră către timpul tuturor...
Să ne ferim acum de Viitor,
Să spargem clipa-n scânteieri puţine
Şi să durăm în Azi, cât se mai poate!
Etern fatidic de seninătate.

Am scanat două pagini din revista Viața armatei.

Din nr. 10/1994

Și din numărul 3/1994

O poezie 

Pentru a o citi, dați click pe imagine.