CONCURSUL LITERAR „VISUL”
Ediţia a II-a
1 - 15 septembrie 2007
Concursul literar naţional „VISUL” a ajuns la cea de-a II-a ediţie. În acest an, va avea următoarele secţiuni:
- poezie
- proză scurtă
Textele pot fi trimise numai prin e-mail, la adresa : concurs@florema.ro
Subiect : concursul literar „VISUL”
Textele sosite după data limită de 15 septembrie, nu vor participa la concurs.
Numărul maxim de texte admis este:
- poezie: 5
- proză scurtă 2 ( fiecare text să fie de maxim 3 pagini)
Concurenţii care vor trimite mai multe texte decât numărul maxim admis, vor fi descalificaţi.
Pot concura persoane de orice vârstă şi pregătire profesională, cu sau fără apariţii editoriale.
Fiecare concurent are dreptul să participe la ambele secţiuni.
Paginile trimise pentru concurs NU VOR FI SEMNATE!
În locul semnăturii, concurentul va trece o parolă la alegere (un dicton, un vers, un cuvânt oarecare, un număr, etc)., pe TOATE paginile. Separat, la e-mailul: office@florema.ro, se va trimite în attach o pagină care să conţină NUMAI PAROLA ALEASĂ şi pe care se va menţiona: numele, prenumele, data naşterii, adresa de corespondenţă, numărul de telefon, adresa de e-mail şi o scurtă prezentare.
Orice întrebări legate de concurs pot fi trimise prin e-mail la adresa: office@florema.ro
Câştigătorii vor fi anunţaţi în data de 29 septembrie 2007, după ora 19:00, pe site-ul: http://visul.florema.ro ;
Se vor acorda câte trei premii pentru fiecare secţiune, constând din cărţi, o diplomă şi o siglă „Visul”.
Persoanei care va întruni cel mai mare punctaj, indiferent de secţiunea la care a participat i se va acorda TROFEUL „VISUL 2007”.
Textele premiate vor fi publicate în cursul anului 2008 într-un volum colectiv.
Succes tuturor!
duminică, 19 august 2007
vineri, 10 august 2007
Societatea Astronomică Română de Meteori
Societatea Astronomică Română de Meteori a dobândit personalitate juridică în anul 1993, ca societate naţională de astronomie şi organizaţie neguvernamentală de tineret, având ca fundament activitatea de autodidact a fondatorului acesteia, Valentin Grigore, începută în anul 1982. SARM este a doua societate naţională de astronomie din istoria României şi are ca principal scop dezvoltarea astronomiei şi a educaţiei prin astronomie pentru tineret prin promovarea simbiozei astronomie-cultură-artă-educaţie-societate.
Pe 27 ianuarie 2001, SARM a organizat, la Observatorul Municipal “Amiral Vasile Urseanu” din Bucureşti, prima gală de astropoezie a mileniului 3, în colaborare cu Asociaţia de Poezie Science Fiction din SUA.
În martie 2003, o etapă a Festivalului de Cosmopezie al SARM a fost înscrisă în programul “Dialog prin poezie 2003” al Societăţii Scriitorilor Naţiunilor Unite.
Despre Mişcarea astropoetică puteţi citi mai multe la adresa:
http://www.agonia.ro/index.php/article/103079/index.html
Pe 27 ianuarie 2001, SARM a organizat, la Observatorul Municipal “Amiral Vasile Urseanu” din Bucureşti, prima gală de astropoezie a mileniului 3, în colaborare cu Asociaţia de Poezie Science Fiction din SUA.
În martie 2003, o etapă a Festivalului de Cosmopezie al SARM a fost înscrisă în programul “Dialog prin poezie 2003” al Societăţii Scriitorilor Naţiunilor Unite.
Despre Mişcarea astropoetică puteţi citi mai multe la adresa:
http://www.agonia.ro/index.php/article/103079/index.html
şi puţină poezie...
în miez de noapte -
privind cum cade la nord
ploaia de stele
*
de pe faleză
privind perseidele –
noapte senină
privind cum cade la nord
ploaia de stele
*
de pe faleză
privind perseidele –
noapte senină
Despre Perseide
În luna august îşi face apariţia curentului de meteori Perseide. Se numesc astfel pentru că par să vină din constelaţia Perseus.
Dâra luminoasă de pe cer este lăsată de o particulă sub1 mm diametru ce arde în atmosfera Pământului, la frecarea cu aerul. Acest fenomen este numit popular stea căzătoare, iar astronomii îi spun meteor. Particula de praf cosmic care arde in atmosfera se numeşte meteoroid, iar pietroiul care cade pe Pământ se numeşte meteorit. (din articolul PERSEIDE 2007 scris de Adrian Şonka la 2 august 2007 )
Perioada de activitate a perseidelor este între 17 iulie şi 24 august. În această perioadă se pot observa, pe lângă meteorii ce nu aparţin nici unui curent, şi meteori ce par că vin din constelaţia Perseus.
Maximul curentului va veni pe 13 august, între orele 8 si 11, ora României. În această perioadă se vor observa cei mai mulţi meteori. Chiar dacă la noi va fi zi, în noaptea de 12-13 august vom putea vedea multe stele căzătoare. Cea mai bună perioadă de urmărire este după miezul nopţii până dimineaţa.
Nu nevoie de nici un instrument astronomic. Meteorii se văd cu ochiul liber. Dar trebuie să priviţi cerul aproximativ o oră, dintr-un loc liniştit şi fără lumina artificială. Se vor vedea printre stele ca nişte dâre luminoase, ce vor dura mai puţin de o secundă. Se vor vedea maxim 100 de meteori pe oră.
O hartă a cerului se găseşte la adresa următoare:
http://www.astro-urseanu.ro/perseide2005.html
Dâra luminoasă de pe cer este lăsată de o particulă sub1 mm diametru ce arde în atmosfera Pământului, la frecarea cu aerul. Acest fenomen este numit popular stea căzătoare, iar astronomii îi spun meteor. Particula de praf cosmic care arde in atmosfera se numeşte meteoroid, iar pietroiul care cade pe Pământ se numeşte meteorit. (din articolul PERSEIDE 2007 scris de Adrian Şonka la 2 august 2007 )
Perioada de activitate a perseidelor este între 17 iulie şi 24 august. În această perioadă se pot observa, pe lângă meteorii ce nu aparţin nici unui curent, şi meteori ce par că vin din constelaţia Perseus.
Maximul curentului va veni pe 13 august, între orele 8 si 11, ora României. În această perioadă se vor observa cei mai mulţi meteori. Chiar dacă la noi va fi zi, în noaptea de 12-13 august vom putea vedea multe stele căzătoare. Cea mai bună perioadă de urmărire este după miezul nopţii până dimineaţa.
Nu nevoie de nici un instrument astronomic. Meteorii se văd cu ochiul liber. Dar trebuie să priviţi cerul aproximativ o oră, dintr-un loc liniştit şi fără lumina artificială. Se vor vedea printre stele ca nişte dâre luminoase, ce vor dura mai puţin de o secundă. Se vor vedea maxim 100 de meteori pe oră.
O hartă a cerului se găseşte la adresa următoare:
http://www.astro-urseanu.ro/perseide2005.html
miercuri, 8 august 2007
Risipă de parfum
În zorii zilei,
un boboc de trandafir
se scaldă-n rouă.
Primăvară.
În joacă, două vrăbii
scutură flori de măr.
Linişte deplină.
Aud cum creşte frunza
plăpândului prun.
Margine de sat.
Plopii singuratici dorm.
Melancolie.
Lângă izvor.
Toate florile ascultă
susurul apei.
Sfioasă,
la marginea frunzei,
picătura de rouă.
Încărcat de flori,
măceşul de lângă râu…
stingheră, luna.
De dimineaţă,
risipindu-şi parfumul,
magnolia.
Cireş sălbatic
lângă o prăpastie -
albe petale.
O adiere…
şi albina a zburat
pe altă floare.
A nins…
sau e un cireş înflorit
în lumina lunii ?
Prieten fidel
ce mă-nsoţeşte mereu:
propria-mi umbră.
Noapte senină.
Calea Lactee
călăuzindu-mi drumul.
Caldă aversă.
De-a valma,din jgheaburi sar
sâmburi de cireş.
În liniştea verii,
norul alb a înghiţit
rândunica.
Nesfârşită zi.
Ochii mei au obosit
privind cerul.
Vară secetoasă.
Printre stânci golaşe,
o floare de colţ.
Unduind
apa liniştită a bălţii,
o libelulă.
Floarea soarelui
păzind lanul de porumb:
fidelitate.
Boabe de rouă
înşirate pe plasa
unui păianjen.
Noapte de vară.
Pe obrazul lacului
tremură luna.
Furtună pe mare.
Marinari şi pescăruşi,
pe faleză.
Vara, după ploaie.
Între două dealuri,
un curcubeu.
Efortul scoicii
nu e zadarnic:
a mai făcut o perlă.
Strecurându-se printre nori,
o rază de lună
mângâie marea.
În apa limpede,
spălându-şi verzile plete,
salcia.
O lumânare
proiectată pe lună.
Nu-i decât un plop!
Zi de vară.
De gard se caţără
rochiţa rândunicii.
Razele lunii
proiectându-mi pe creştet
vârful unui brad.
De dimineaţă
tălpile cosaşilor
mângâie roua.
Vântul lipeşte
miniafişe pe geamuri:
petale de prun.
Purtată de vânt,
o frunză-ngălbenită:
filă de jurnal.
O siluetă
pe stradă. Numai una.
Pustie seară.
Vântul şterge
lacrimile norilor.
Seară de toamnă.
De dimineaţă,
îndreptându-se spre sud
şiruri de cocori.
În castelul
amintirilor mele,
pânze de păianjen.
Doar o adiere…
şi câte frunze au căzut
din cireş!
Vântul a adus
o frunză palidă:
primul semn de la tine.
Ploaia de toamnă
spălând cu insistenţă
pietre funerare.
De ploaia toamnei,
greierele se ascunde
sub prima frunză.
Deschisă de vânt,
fereastra odăii.
Pe pervaz, o frunză.
Se înserează.
La marginea drumului,
o crizantemă.
Pe-acoperişul casei
se aud din nou
şoaptele ploii.
Împreună cad,
din aceeaşi floare de prun,
două petale.
Când le mângâie vântul,
frunzele cântă.
Taci şi-ascultă-le!
O crizantemă
pe proaspătul mormânt –
primii fulgi de nea.
Trecând printre păpădii,
vântul deşiră
gheme de puf.
Un cocor zboară.
Domol, umbra lui
se târăşte pe pământ.
Zdrenţele zilei
târându-se după soare.
Seară de toamnă.
Toamna în vie.
Flăcările soarelui
strânse în ciorchini.
Într-un pom,
îşi drege glasul o cucuvea.
Noaptea, pe ploaie.
Cade o frunză…
Apoi, o lacrimă…
Singurătate.
În cădere,
o picătură de ploaie
scrie pe-o frunză.
Risipind parfum,
sub cerul plin de stele,
regina-nopţii.
Vârful bradului
ce se-nalţă spre apus
sprijină luna.
Prima brumă.
Florile caprifoiului
cer îndurare.
Spre seară îmi scriu,
pe o petală de mac,
amintirile.
Pâlpâie stelele
ca lumânările
la rugăciune.
Vuietul mării
închis în cochilia
unui ghioc.
Sobrietate:
gardul e împodobit
cu o volbură.
În plină toamnă,
un original concert:
şoaptele ploii.
Se stinge încet
puzderia de stele:
începe o nouă zi…
Lună plină.
În pragul bordeiului
ţârâit de greier.
Mâine va ninge.
Nu te grăbi să înfloreşti,
caisule!
Priviţi!
O ninsă ramură de brad
aşteaptă colindători.
Zi de iarnă.
Înfăşurată în ceaţă,
turla bisericii.
Seară cu omăt.
Pe stradă se zăreşte
o siluetă.
Conturul unui brad
schiţat pe zăpadă.
Autor - luna.
Seară de iarnă.
Înconjurat de corbi,
schitul din vale.
Focul s-a stins…
Molcom, zăpada cade
pe înserate.
Guler de nori
la gâtul înaltului munte -
eleganţă.
Anunţând iarna,
pe creanga desfrunzită
un mic piţigoi.
Ţurţuri la streşini
şi luna îngheţată:
noapte de iarnă.
Prima ninsoare.
Crizanteme albe
ascunse privirilor.
Uşa-i deschisă…
Zăpada viscolită
intră în casă.
Dimineaţă cu brumă.
Făcând reverenţe,
o crizantemă.
Îngheţate,
luna şi stelele.
Mistuit de flăcări, un ciot.
Primii fulgi de nea
înainte de Crăciun.
Răzleţe gânduri…
Seară de iarnă.
Ca un clopot de argint,
muntele din zare.
Lumina lunii.
Fulgi de zăpadă lucind.
Singurătate.
Placheta de debut, apărută în colecţia Orfeu, Editura Ambasador, Târgu-Mureş, 2005
un boboc de trandafir
se scaldă-n rouă.
Primăvară.
În joacă, două vrăbii
scutură flori de măr.
Linişte deplină.
Aud cum creşte frunza
plăpândului prun.
Margine de sat.
Plopii singuratici dorm.
Melancolie.
Lângă izvor.
Toate florile ascultă
susurul apei.
Sfioasă,
la marginea frunzei,
picătura de rouă.
Încărcat de flori,
măceşul de lângă râu…
stingheră, luna.
De dimineaţă,
risipindu-şi parfumul,
magnolia.
Cireş sălbatic
lângă o prăpastie -
albe petale.
O adiere…
şi albina a zburat
pe altă floare.
A nins…
sau e un cireş înflorit
în lumina lunii ?
Prieten fidel
ce mă-nsoţeşte mereu:
propria-mi umbră.
Noapte senină.
Calea Lactee
călăuzindu-mi drumul.
Caldă aversă.
De-a valma,din jgheaburi sar
sâmburi de cireş.
În liniştea verii,
norul alb a înghiţit
rândunica.
Nesfârşită zi.
Ochii mei au obosit
privind cerul.
Vară secetoasă.
Printre stânci golaşe,
o floare de colţ.
Unduind
apa liniştită a bălţii,
o libelulă.
Floarea soarelui
păzind lanul de porumb:
fidelitate.
Boabe de rouă
înşirate pe plasa
unui păianjen.
Noapte de vară.
Pe obrazul lacului
tremură luna.
Furtună pe mare.
Marinari şi pescăruşi,
pe faleză.
Vara, după ploaie.
Între două dealuri,
un curcubeu.
Efortul scoicii
nu e zadarnic:
a mai făcut o perlă.
Strecurându-se printre nori,
o rază de lună
mângâie marea.
În apa limpede,
spălându-şi verzile plete,
salcia.
O lumânare
proiectată pe lună.
Nu-i decât un plop!
Zi de vară.
De gard se caţără
rochiţa rândunicii.
Razele lunii
proiectându-mi pe creştet
vârful unui brad.
De dimineaţă
tălpile cosaşilor
mângâie roua.
Vântul lipeşte
miniafişe pe geamuri:
petale de prun.
Purtată de vânt,
o frunză-ngălbenită:
filă de jurnal.
O siluetă
pe stradă. Numai una.
Pustie seară.
Vântul şterge
lacrimile norilor.
Seară de toamnă.
De dimineaţă,
îndreptându-se spre sud
şiruri de cocori.
În castelul
amintirilor mele,
pânze de păianjen.
Doar o adiere…
şi câte frunze au căzut
din cireş!
Vântul a adus
o frunză palidă:
primul semn de la tine.
Ploaia de toamnă
spălând cu insistenţă
pietre funerare.
De ploaia toamnei,
greierele se ascunde
sub prima frunză.
Deschisă de vânt,
fereastra odăii.
Pe pervaz, o frunză.
Se înserează.
La marginea drumului,
o crizantemă.
Pe-acoperişul casei
se aud din nou
şoaptele ploii.
Împreună cad,
din aceeaşi floare de prun,
două petale.
Când le mângâie vântul,
frunzele cântă.
Taci şi-ascultă-le!
O crizantemă
pe proaspătul mormânt –
primii fulgi de nea.
Trecând printre păpădii,
vântul deşiră
gheme de puf.
Un cocor zboară.
Domol, umbra lui
se târăşte pe pământ.
Zdrenţele zilei
târându-se după soare.
Seară de toamnă.
Toamna în vie.
Flăcările soarelui
strânse în ciorchini.
Într-un pom,
îşi drege glasul o cucuvea.
Noaptea, pe ploaie.
Cade o frunză…
Apoi, o lacrimă…
Singurătate.
În cădere,
o picătură de ploaie
scrie pe-o frunză.
Risipind parfum,
sub cerul plin de stele,
regina-nopţii.
Vârful bradului
ce se-nalţă spre apus
sprijină luna.
Prima brumă.
Florile caprifoiului
cer îndurare.
Spre seară îmi scriu,
pe o petală de mac,
amintirile.
Pâlpâie stelele
ca lumânările
la rugăciune.
Vuietul mării
închis în cochilia
unui ghioc.
Sobrietate:
gardul e împodobit
cu o volbură.
În plină toamnă,
un original concert:
şoaptele ploii.
Se stinge încet
puzderia de stele:
începe o nouă zi…
Lună plină.
În pragul bordeiului
ţârâit de greier.
Mâine va ninge.
Nu te grăbi să înfloreşti,
caisule!
Priviţi!
O ninsă ramură de brad
aşteaptă colindători.
Zi de iarnă.
Înfăşurată în ceaţă,
turla bisericii.
Seară cu omăt.
Pe stradă se zăreşte
o siluetă.
Conturul unui brad
schiţat pe zăpadă.
Autor - luna.
Seară de iarnă.
Înconjurat de corbi,
schitul din vale.
Focul s-a stins…
Molcom, zăpada cade
pe înserate.
Guler de nori
la gâtul înaltului munte -
eleganţă.
Anunţând iarna,
pe creanga desfrunzită
un mic piţigoi.
Ţurţuri la streşini
şi luna îngheţată:
noapte de iarnă.
Prima ninsoare.
Crizanteme albe
ascunse privirilor.
Uşa-i deschisă…
Zăpada viscolită
intră în casă.
Dimineaţă cu brumă.
Făcând reverenţe,
o crizantemă.
Îngheţate,
luna şi stelele.
Mistuit de flăcări, un ciot.
Primii fulgi de nea
înainte de Crăciun.
Răzleţe gânduri…
Seară de iarnă.
Ca un clopot de argint,
muntele din zare.
Lumina lunii.
Fulgi de zăpadă lucind.
Singurătate.
Placheta de debut, apărută în colecţia Orfeu, Editura Ambasador, Târgu-Mureş, 2005
marți, 7 august 2007
Cum am descoperit haiku-ul
În prima ediţie din luna septembrie a anului 1992 a emisiunii „Iţi scriu carte din armată”, realizatorul, George Florin Cozma, a prezentat cartea „Interferenţe lirice. Constelaţia Haiku”. Se aflau în studio Florin Vasiliu, unul dintre autorii cărţii prezentate, şi domnul Emil Burlacu. Am aflat atunci ce este un haiku şi am auzit primele exemple. După câteva zile, i-am povestit unei prietene despre emisiune. Ea m-a rugat să o aştept câteva minute pentru că dă fuga până acasă. Locuia lângă şcoală. În scurt timp, s-a întors. Mi-a dat cartea despre care îi vorbisem. Se sărbătorise Naşterea Maicii Domnului. Ea era convinsă că îmi va fi mai utilă decât i-a fost ei.
La scurt timp, am găsit în librărie „Carte însingurată” scrisă de Vasile Smărăndescu, editată de revista „Haiku”. Eram definitiv bolnavă de spiritul haiku. Am început să scriu, dar primele încercări le-am trimis abia în luna august a anului 1995, când George Florin Cozma era în spital, ca să se amuze. Nu s-a amuzat din moment ce a citit câteva dintre ele la aceeaşi emisiune despre care v-am scris mai sus. Nu mai puteam glumi când George Florin Cozma mă luase în serios. („Carte însingurată” este singura carte din toată colecţia Haiku pe care am găsit-o în Cugir.)
Am ascultat, pe Radio România Cultural, câteva ediţii ale emisiunii „Cafenea literar-artistică”, realizata de Mihaela Ioan, în care se vorbea despre cultura japoneză şi se citeau haiku-uri în japoneză şi în română. Şi, nu-mi mai amintesc cu ce prilej am auzit, dar am înregistrat pe o casetă, un interviu dat de Florin Vasiliu la o emisiune de seară.
După ce George Florin Cozma n-a mai putut citi, am trimis încercările mele la revista „Pentru patrie”. Unele au apărut la Poşta redacţiei.
A urmat o pauză până când am descoperit un concurs de debut organizat de revista „Examene”. În 1998, am trimis câteva încercări de haiku şi m-am numărat printre laureaţi. Domnul profesor doctor Tudor Opriş m-a îndemnat să scriu şi a publicat câteva dintre poemele pe care i le-am trimis.
Am trimis câteva încercări la „Ziua” şi domnul Marian Drăghici a spus că ceea ce scriu eu seamănă cu ce a citit în „Testamentul din strada Nisipuri” a poetului Şerban Codrin. I-am spus că „nu puteam să copiez un necunoscut”. Nu ştiam, atunci, cine e Şerban Codrin, dar i-am scris. El mi-a dat adresele Societăţii Române de Haiku, Societăţii de Haiku din Constanţa şi a Clubului de haiku “Bucurii efemere” din Târgu-Mureş. Dar mi-a spus că nu am scris nimic demn de a fi publicat.
Atunci când domnul Ioan Găbudean mi-a cerut să-i trimit material, i-am trimis doar copii de pe ceea ce apăruse în diferite reviste şi ceea ce a fost citit la radio. El m-a încurajat să scriu. Apoi, i-am scris doamnei Laura Văceanu, preşedinta Societăţii de Haiku din Constanţa. Între timp, am prins curaj şi m-am simţit mai bine scriind.
Am descoperit, mai târziu, site-ul www. poezie.ro. Mi s-a părut interesant şi m-am înscris. Oricum, legătura cu societăţile de haiku era sporadică, iar eu voiam să particip la un cenaclu.
Pe www.poezie.ro se publicau „haiku”-uri care respectau doar regula referitoare la numărul de silabe. Poate nici ceea ce scriam eu nu respecta toate cerinţele unui haiku, dar fusesem sensibilă la critica pe care mi-au făcut-o cei pe care i-am amintit şi am învăţat din mers. Pentru că voiam să-i ajut pe cei ce voiau să ştie mai multe despre genurile literare de sorginte niponă şi nu găseau informaţii, am început să scriu despre ele. Primul meu gând a fost acela că aş fi vrut să le găsesc atunci când făceam primii paşi.
Acum, scriu de plăcere şi nu ca un maestru. Dar, pentru sufletul meu şi bucuria prietenilor mei, merită să scriu. M-aş bucura dacă aş avea mai mulţi prieteni care să înţeleagă spiritul nipon, prieteni pasionaţi de literatură cu care să schimbăm opinii.
La scurt timp, am găsit în librărie „Carte însingurată” scrisă de Vasile Smărăndescu, editată de revista „Haiku”. Eram definitiv bolnavă de spiritul haiku. Am început să scriu, dar primele încercări le-am trimis abia în luna august a anului 1995, când George Florin Cozma era în spital, ca să se amuze. Nu s-a amuzat din moment ce a citit câteva dintre ele la aceeaşi emisiune despre care v-am scris mai sus. Nu mai puteam glumi când George Florin Cozma mă luase în serios. („Carte însingurată” este singura carte din toată colecţia Haiku pe care am găsit-o în Cugir.)
Am ascultat, pe Radio România Cultural, câteva ediţii ale emisiunii „Cafenea literar-artistică”, realizata de Mihaela Ioan, în care se vorbea despre cultura japoneză şi se citeau haiku-uri în japoneză şi în română. Şi, nu-mi mai amintesc cu ce prilej am auzit, dar am înregistrat pe o casetă, un interviu dat de Florin Vasiliu la o emisiune de seară.
După ce George Florin Cozma n-a mai putut citi, am trimis încercările mele la revista „Pentru patrie”. Unele au apărut la Poşta redacţiei.
A urmat o pauză până când am descoperit un concurs de debut organizat de revista „Examene”. În 1998, am trimis câteva încercări de haiku şi m-am numărat printre laureaţi. Domnul profesor doctor Tudor Opriş m-a îndemnat să scriu şi a publicat câteva dintre poemele pe care i le-am trimis.
Am trimis câteva încercări la „Ziua” şi domnul Marian Drăghici a spus că ceea ce scriu eu seamănă cu ce a citit în „Testamentul din strada Nisipuri” a poetului Şerban Codrin. I-am spus că „nu puteam să copiez un necunoscut”. Nu ştiam, atunci, cine e Şerban Codrin, dar i-am scris. El mi-a dat adresele Societăţii Române de Haiku, Societăţii de Haiku din Constanţa şi a Clubului de haiku “Bucurii efemere” din Târgu-Mureş. Dar mi-a spus că nu am scris nimic demn de a fi publicat.
Atunci când domnul Ioan Găbudean mi-a cerut să-i trimit material, i-am trimis doar copii de pe ceea ce apăruse în diferite reviste şi ceea ce a fost citit la radio. El m-a încurajat să scriu. Apoi, i-am scris doamnei Laura Văceanu, preşedinta Societăţii de Haiku din Constanţa. Între timp, am prins curaj şi m-am simţit mai bine scriind.
Am descoperit, mai târziu, site-ul www. poezie.ro. Mi s-a părut interesant şi m-am înscris. Oricum, legătura cu societăţile de haiku era sporadică, iar eu voiam să particip la un cenaclu.
Pe www.poezie.ro se publicau „haiku”-uri care respectau doar regula referitoare la numărul de silabe. Poate nici ceea ce scriam eu nu respecta toate cerinţele unui haiku, dar fusesem sensibilă la critica pe care mi-au făcut-o cei pe care i-am amintit şi am învăţat din mers. Pentru că voiam să-i ajut pe cei ce voiau să ştie mai multe despre genurile literare de sorginte niponă şi nu găseau informaţii, am început să scriu despre ele. Primul meu gând a fost acela că aş fi vrut să le găsesc atunci când făceam primii paşi.
Acum, scriu de plăcere şi nu ca un maestru. Dar, pentru sufletul meu şi bucuria prietenilor mei, merită să scriu. M-aş bucura dacă aş avea mai mulţi prieteni care să înţeleagă spiritul nipon, prieteni pasionaţi de literatură cu care să schimbăm opinii.
Despre eclipse
Ştiaţi că:
...eclipsele de soare se formează numai la lună nouă?
...eclipsele de lună se formează numai la lună plină?
...întotdeauna o eclipsă de soare este urmată la 14 zile de o eclipsă de lună?
În anul 2007, au loc:
3 – 4 martie 2007 - eclipsă totală de lună
19 martie 2007 - eclipsă parţială de soare
28 august 2007 - eclipsă totală de lună
11 septembrie 2007 - eclipsă parţială de soare
...eclipsele de soare se formează numai la lună nouă?
...eclipsele de lună se formează numai la lună plină?
...întotdeauna o eclipsă de soare este urmată la 14 zile de o eclipsă de lună?
În anul 2007, au loc:
3 – 4 martie 2007 - eclipsă totală de lună
19 martie 2007 - eclipsă parţială de soare
28 august 2007 - eclipsă totală de lună
11 septembrie 2007 - eclipsă parţială de soare
Observaţii:
Durata totală a eclipsei de lună din 28 august este de o oră şi 30 de minute. Din păcate, nu vom putea admira acest eveniment astronomic, deoarece fenomenul va începe la ora 10.52 dimineaţa, ora României.
Luna va intra în penumbră la ora 10.52 şi în umbră la 11.51, iar faza maximă va fi atinsă la ora 13.37, au precizat reprezentanţii Observatorului Astronomic al Municipiului Bucureşti, "Amiral Vasile Urseanu".
Pe 11 septembrie va avea loc a doua eclipsă parţială de soare a anului, care va fi vizibilă în America de Sud, Antartica şi în sudul Atlanticului.
Un monument al naturii
Nufărul termal sau floarea de lotus, Nymphaea lotus var. termalis, este o specie de nufăr specifică României. Această specie trăieşte în apele pârâului Peţea, din apropierea băilor 1 Mai de lângă Oradea. Apa acestui pârâu este caldă.
Este un relict terţiar. Specia descoperită în anul 1789 a primit numele în 1908 de J. Tuzson. El îi dă numele pentru că seamănă cu nufărul de Nil.
Singurul loc în care se întâlneşte această varietate este Băile Felix. Nymphaea lotus var. termalis a fost declarată, încă din 1931, monument al naturii.
Noaptea, floarea se închide.
Despre Doru Davidovici
S-a născut în 6 iulie 1945, într-o familie de învăţători dintr-un sătuc din Apuseni. Dorea să zboare, nu numai în vise. La 13 ani, a plecat la Liceul militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza, după care a urmat Liceul „Ştefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc şi Şcoala de aviaţie de la Bobocu.
În 26 octombrie 1963, după primul zbor, îi scrie tatălui său:
„Chingile paraşutei mă stânjenesc puţin - mi-am strâns-o prea tare când am urcat în avion - iar curelele scaunului mă sudează în concavitatea spetezei. În cabina din faţă văd umerii largi şi casca instructorului de zbor. Apăs pe butonul de intercomunicare. Ţârâitul manipulatoarelor încetează, aud doar vocea instructorului fredonând: „Marina, Marina, Marina”.
- Tovarăşe căpitan! Vocea îmi sună aspru, răguşit, din cauza căştilor aud neobişnuit de tare. Permiteţi ca după virajul doi să preiau comanda avionului!
Dincolo de parbriz, în cabina din faţă, instructorul mormăie ceva. Aparatul se înclină brusc pe aripa stângă, apoi se redresează - am făcut virajul. Şi apoi mâinile instructorului se ridică deasupra capului, invitându-mă într-un gest să acţionez. Avionul e sensibil, simte cea mai mică mişcare.
- Hei, ce faci! Bila, adu bila la mijloc! Aşa, mai mult picior! Nu vezi că picăm? Variometrul, uită-te la variometru când îţi spun. Aşa, ţine aşa la 0. Bine, dă-i înainte!
Virajul trei, sub planul drept Buzăul, gara, şcoala, aerodromul.
- Comanda la instructor!
- Aurora, aici 6-8-3. Permiteţi aterizarea!
O zguduitură - am scos trenul. Ne angajăm în panta de aterizare. Scoatem flapsul, tăiem contactul şi, brusc, liniştea mă învăluie. A trecut ca un fulger alb T-ul şi aparatul saltă acum pe pământ.
- Ai văzut, mă, Davidovici! Aşa să-l pui întotdeauna.
Ies pe aripă, sar greoi jos (ce mult atârnă afurisita asta de paraşută), îmi desfac chinghile în grabă...
Ion Cernei scrie în TIMPUL:
E socotit un Antoine de Sainte-Exupery românesc. Romanele sale despre viaţa de aviator - povestite la persoana I şi dedicate acelor oameni care veghează pacea din înălţimi ca nişte îngeri păzitori - întăresc această convingere. A trăit 44 de ani, exact ca şi omologul său francez. În august 1944, maiorul Antoine de Sainte-Exupery nu s-a întors din misiunea de recunoaştere deasupra Patriei sale. În după-amiaza zilei de 20 aprilie 1989, maiorul Doru Davidovici şi elevul său, aflaţi la bordul MiG-ului-21, dubla comandă* nr. de bord 6946, au dispărut de pe ecranul radarului la înălţimea 1000 metri, la 6 km de aerodromul Borcea-Feteşti. Nu se ştie dacă a fost vorba de o presimţire, dar în cartea sa „V de la Victorie”, Doru Davidovici şi-a descris momentul trecerii în eternitate: „...au venit, frângând lumina în cupole de plex largate prea târziu, o zecime de secundă prea târziu, întotdeauna mai întâi avionul, chiar dacă avionul, e clar, nu mai scapă - dar dacă, totuşi? N-a mai fost nici un totuşi. Cum nici în alte dăţi nu mai era nici un totuşi, dar dacă de data asta?... Dacă numai de data asta, aici era cifra, sufletul de pilot lupta zadarnic cu o matematică lucidă, neiertătoare, a fi sau a nu fi. Ce se prăbuşeşte întâi în universul acela pilot-avion care, oricum, se surpă ireversibil şi, atât de limpede, pentru totdeauna, avionul sau pilotul? Au vorbit între ei, s-au gândit în acele clipe de cădere haotică pentru că altfel săreau? Ştiu şi ce s-a vorbit. “Nu sări, lasă, auzi! Laaasă. Nu sări!! S-au strigat clipe de viaţă în cabina avionului prăbuşit în cercuri frânte (...) sărim . Lasă-l la mine! Acum iese! N-a mai ieşit”.
Zece ani mai târziu, după trecerea în nefiinţă a redutabilului pilot şi scriitor, MApN al României, a modernizat întreaga flotă aeriană de supersonice MiG-21, atât de adorate de scriitorul-pilot. Înzestrate cu electronică şi armament modern se numesc MiG-21 Lancer şi pot concura cu supersonicele din generaţia a patra. Programul care a permis aducerea caracteristicelor tehnice ale acestor maşini la performanţele NATO s-a numit „Proiectul DD” (“Doru Davidovici”), ca omagiu adus scriitorului rămas să săgeteze cu aripi de argint eternitatea literelor româneşti.
Notă: MiG-21 dublă comandă - avion cu două locuri de model respectiv destinat zborurilor de instrucţie.
În 26 octombrie 1963, după primul zbor, îi scrie tatălui său:
„Chingile paraşutei mă stânjenesc puţin - mi-am strâns-o prea tare când am urcat în avion - iar curelele scaunului mă sudează în concavitatea spetezei. În cabina din faţă văd umerii largi şi casca instructorului de zbor. Apăs pe butonul de intercomunicare. Ţârâitul manipulatoarelor încetează, aud doar vocea instructorului fredonând: „Marina, Marina, Marina”.
- Tovarăşe căpitan! Vocea îmi sună aspru, răguşit, din cauza căştilor aud neobişnuit de tare. Permiteţi ca după virajul doi să preiau comanda avionului!
Dincolo de parbriz, în cabina din faţă, instructorul mormăie ceva. Aparatul se înclină brusc pe aripa stângă, apoi se redresează - am făcut virajul. Şi apoi mâinile instructorului se ridică deasupra capului, invitându-mă într-un gest să acţionez. Avionul e sensibil, simte cea mai mică mişcare.
- Hei, ce faci! Bila, adu bila la mijloc! Aşa, mai mult picior! Nu vezi că picăm? Variometrul, uită-te la variometru când îţi spun. Aşa, ţine aşa la 0. Bine, dă-i înainte!
Virajul trei, sub planul drept Buzăul, gara, şcoala, aerodromul.
- Comanda la instructor!
- Aurora, aici 6-8-3. Permiteţi aterizarea!
O zguduitură - am scos trenul. Ne angajăm în panta de aterizare. Scoatem flapsul, tăiem contactul şi, brusc, liniştea mă învăluie. A trecut ca un fulger alb T-ul şi aparatul saltă acum pe pământ.
- Ai văzut, mă, Davidovici! Aşa să-l pui întotdeauna.
Ies pe aripă, sar greoi jos (ce mult atârnă afurisita asta de paraşută), îmi desfac chinghile în grabă...
Ion Cernei scrie în TIMPUL:
E socotit un Antoine de Sainte-Exupery românesc. Romanele sale despre viaţa de aviator - povestite la persoana I şi dedicate acelor oameni care veghează pacea din înălţimi ca nişte îngeri păzitori - întăresc această convingere. A trăit 44 de ani, exact ca şi omologul său francez. În august 1944, maiorul Antoine de Sainte-Exupery nu s-a întors din misiunea de recunoaştere deasupra Patriei sale. În după-amiaza zilei de 20 aprilie 1989, maiorul Doru Davidovici şi elevul său, aflaţi la bordul MiG-ului-21, dubla comandă* nr. de bord 6946, au dispărut de pe ecranul radarului la înălţimea 1000 metri, la 6 km de aerodromul Borcea-Feteşti. Nu se ştie dacă a fost vorba de o presimţire, dar în cartea sa „V de la Victorie”, Doru Davidovici şi-a descris momentul trecerii în eternitate: „...au venit, frângând lumina în cupole de plex largate prea târziu, o zecime de secundă prea târziu, întotdeauna mai întâi avionul, chiar dacă avionul, e clar, nu mai scapă - dar dacă, totuşi? N-a mai fost nici un totuşi. Cum nici în alte dăţi nu mai era nici un totuşi, dar dacă de data asta?... Dacă numai de data asta, aici era cifra, sufletul de pilot lupta zadarnic cu o matematică lucidă, neiertătoare, a fi sau a nu fi. Ce se prăbuşeşte întâi în universul acela pilot-avion care, oricum, se surpă ireversibil şi, atât de limpede, pentru totdeauna, avionul sau pilotul? Au vorbit între ei, s-au gândit în acele clipe de cădere haotică pentru că altfel săreau? Ştiu şi ce s-a vorbit. “Nu sări, lasă, auzi! Laaasă. Nu sări!! S-au strigat clipe de viaţă în cabina avionului prăbuşit în cercuri frânte (...) sărim . Lasă-l la mine! Acum iese! N-a mai ieşit”.
Zece ani mai târziu, după trecerea în nefiinţă a redutabilului pilot şi scriitor, MApN al României, a modernizat întreaga flotă aeriană de supersonice MiG-21, atât de adorate de scriitorul-pilot. Înzestrate cu electronică şi armament modern se numesc MiG-21 Lancer şi pot concura cu supersonicele din generaţia a patra. Programul care a permis aducerea caracteristicelor tehnice ale acestor maşini la performanţele NATO s-a numit „Proiectul DD” (“Doru Davidovici”), ca omagiu adus scriitorului rămas să săgeteze cu aripi de argint eternitatea literelor româneşti.
Notă: MiG-21 dublă comandă - avion cu două locuri de model respectiv destinat zborurilor de instrucţie.
Viaţă pe Marte!
Există fiinţe vii pe Marte. Numărul lor? În jur de un miliard. Deocamdată.
Sunt organisme microscopice: bacterii, bacili în cea mai mare parte, toţi alcătuiţi dintr-un înveliş permeabil pentru moleculele pe care le secretă sau le absorb. Duc cu sine patrimoniul lor genetic şi proteinele necesare metabolismului şi reproducţiei prin diviziune. Ei pot forma spori foarte rezistenţi.
Existenţa „terro-marţienilor” nu este pusă la îndoială, în ciuda decontaminărilor sondelor spaţiale şi ale roboţilor care au atins solul Planetei Roşii. Pur şi simplu, microorganismele respective rezistă unor condiţii exterioare asupra cărora niciodată omul nu va putea acţiona eficace şi în scop pozitiv. Ele au fost transportate prin spaţiul interplanetar, nu ca fiinţe macromoleculare. Totuşi, acestea au călătorit circa 300 milioane de kilometri prin vidul glacial, pentru a ajunge într-un mediu deosebit de ostil: pe Marte, temperatura medie este de -60ºC, nu există oxigen, iar expunerea la ultravioletele solare este aproape totală.
Mai multe, la adresa:
http://www.revistamagazin.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=95&Itemid=20
Sunt organisme microscopice: bacterii, bacili în cea mai mare parte, toţi alcătuiţi dintr-un înveliş permeabil pentru moleculele pe care le secretă sau le absorb. Duc cu sine patrimoniul lor genetic şi proteinele necesare metabolismului şi reproducţiei prin diviziune. Ei pot forma spori foarte rezistenţi.
Existenţa „terro-marţienilor” nu este pusă la îndoială, în ciuda decontaminărilor sondelor spaţiale şi ale roboţilor care au atins solul Planetei Roşii. Pur şi simplu, microorganismele respective rezistă unor condiţii exterioare asupra cărora niciodată omul nu va putea acţiona eficace şi în scop pozitiv. Ele au fost transportate prin spaţiul interplanetar, nu ca fiinţe macromoleculare. Totuşi, acestea au călătorit circa 300 milioane de kilometri prin vidul glacial, pentru a ajunge într-un mediu deosebit de ostil: pe Marte, temperatura medie este de -60ºC, nu există oxigen, iar expunerea la ultravioletele solare este aproape totală.
Mai multe, la adresa:
http://www.revistamagazin.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=95&Itemid=20
sâmbătă, 4 august 2007
Câteva cuvinte despre o sărbătoare importantă
La Cugir, este obiceiul ca, la Marea sărbătoare a Învierii Domnului, să participe toţi cei care în anul respectiv împlinesc 60 de ani. În acest an, soţul meu a fost păştean, împreună cu toţi foştii lui colegi de şcoală. Un număr mare. Peste o sută. Aceştia s-au întâlnit la casa parohială şi au făcut un plan, sub directa îndrumare a preoţilor din oraş. Voi descrie, pe scurt, care sunt etapele acestei sărbători. Miercuri, la amiază, femeile împodobesc vasele în care se vor duce pâinea şi vinul pentru a fi sfinţite. La ora 14 şi jumătate, coloana pleacă de la casa parohială.
În Joia Mare, slujba celor douăsprezece denii. Pâinea este sfinţită şi, după această slujba, paştenii participă la petrecerea cu plăcinte, în casa parohială. Acolo se gustă vinul cu care se vor face paştile. Câteva mici retuşuri ale programului şi ne despărţim. La înconjorul bisericii şi la celelalte momente, nu particip. Au venit copiii noştri şi sunt gazdă. La biserică merge doar soacra mea. Aduce paştile în zori. Din bucata de pâine sfinţită, împărţim şi vecinilor care nu au putut să meargă la biserică. În Duminica Tomii, eliberaţi de emoţii, cei care au fost păşteni, împreună cu preoţii, participă la o petrecere. Se rememorează etapă cu etapă, se fac planuri pentru următorul an. Pozele ajung la noi după Paşti, dar sunt un bun prilej pentru a ne aminti cum am sărbătorit în acest an Învierea Domnului.
Însoţită de preoţi, coloana este formată din bărbaţii care duc ciuberele cu pâine şi apoi vin femeile cu găleţile împodobite, pregătite pentru a duce vinul.
În jurul alaiului se adună mulţi copii, bătrâni, curioşi, aproape toată suflarea oraşului. Lipsesc doar cei care lucrează şi cei care nu se pot deplasa. Aparate de filmat, fotografiat, ziarişti, fotografi amatori … Rudele păştenilor fac poze, copiii îmbrăcaţi în frumosul port popular sunt asaltaţi de cei care pozează. Avem noroc de o zi frumoasă, nu prea rece, de început de aprilie. Pe munţi, mai stăruie zăpada. Dar cui îi pasă? E o atmosferă foarte plăcută.
Filmat, fotografiat şi condus de sute de oameni, alaiul ajunge la catedrala a cărei construcţie nu e încheiată. Acolo, pe treptele de marmură, oficialităţile, preoţii şi păştenii se pozează. Zeci de aparate clipesc, peste o sută de persoane sunt în atenţia privitorilor. „ Să rămână numai bărbaţii!”, „Acum, pozăm numai femeile…” , acum… prietenii.
Un elev, cu camera digitală, îmi cere voie să mă pozeze în timp ce şi soţul meu face fotografii. Sunt de acord, chiar dacă nu eu trebuie să fiu în atenţia lor. Am îmbrăcat portul popular pentru frumuseţea lui, de dragul evenimentului.
În Joia Mare, slujba celor douăsprezece denii. Pâinea este sfinţită şi, după această slujba, paştenii participă la petrecerea cu plăcinte, în casa parohială. Acolo se gustă vinul cu care se vor face paştile. Câteva mici retuşuri ale programului şi ne despărţim. La înconjorul bisericii şi la celelalte momente, nu particip. Au venit copiii noştri şi sunt gazdă. La biserică merge doar soacra mea. Aduce paştile în zori. Din bucata de pâine sfinţită, împărţim şi vecinilor care nu au putut să meargă la biserică. În Duminica Tomii, eliberaţi de emoţii, cei care au fost păşteni, împreună cu preoţii, participă la o petrecere. Se rememorează etapă cu etapă, se fac planuri pentru următorul an. Pozele ajung la noi după Paşti, dar sunt un bun prilej pentru a ne aminti cum am sărbătorit în acest an Învierea Domnului.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)