sâmbătă, 15 octombrie 2011
vineri, 9 septembrie 2011
Omagiu unei prietene de pe Facebook
Am cunoscut mulţi oameni pe Facebook, în special persoane preocupate de literatură, muzică, pictură, fotografie.
Cei mai mulţi prieteni scriu haiku. La recomandarea lui Francis Tugayé, am acceptat să fiu prietenă cu Juliette Clochelune. Avea probleme de sănătate, dar scria poezie. Într-o zi, am aflat că Juliette a plecat într-o lume mai bună. Prietenii, cei care i-au publicat poeziile, au stabilit ca următorul număr al revistei Francopolis să conţină un omagiu adus Juliettei. La adresele de mai jos, puteti citi revista şi acea pagină omagială.
Revue Francopolis SEPTEMBRE 2011 http://www.francopolis.net/
http://www.francopolis.net/salon/Clochelune-Salonseptembre11suite.html
Juliette scrie despre ea pe acest blog
http://haiku-senryu.over-blog.net/article-16351688.html
(Je suis Juliette, née un 3 mai 1973, une petite cardiaque congénitale de plus sur cette terre...)
Haiku-ul trimis de mine:
Soir d’été –
la lune me récite un vers
de Juliette
Seară de vară -
luna îmi recită un vers
al Juliettei
Cei mai mulţi prieteni scriu haiku. La recomandarea lui Francis Tugayé, am acceptat să fiu prietenă cu Juliette Clochelune. Avea probleme de sănătate, dar scria poezie. Într-o zi, am aflat că Juliette a plecat într-o lume mai bună. Prietenii, cei care i-au publicat poeziile, au stabilit ca următorul număr al revistei Francopolis să conţină un omagiu adus Juliettei. La adresele de mai jos, puteti citi revista şi acea pagină omagială.
Revue Francopolis SEPTEMBRE 2011 http://www.francopolis.net/
http://www.francopolis.net/salon/Clochelune-Salonseptembre11suite.html
Juliette scrie despre ea pe acest blog
http://haiku-senryu.over-blog.net/article-16351688.html
(Je suis Juliette, née un 3 mai 1973, une petite cardiaque congénitale de plus sur cette terre...)
Haiku-ul trimis de mine:
Soir d’été –
la lune me récite un vers
de Juliette
Seară de vară -
luna îmi recită un vers
al Juliettei
duminică, 3 iulie 2011
Ziua învăţătorului în veacul trecut
Îmi amintesc că înainte de anul 2000, Ziua învăţătorului se sărbătorea în 30 iunie. E drept că ea coincidea cu o sărbătoare creştină: Cei 12 Apostoli.
Aşteptam cu nerăbdare să mergem la „iarbă verde”. Dar asta se putea face numai dacă nu ploua. Amintirile mele sunt incomplete, dar emoţiile încă mă copleşesc.
Eram în clasa a doua. Tata ne adusese, într-o cutie de carton, pui de găină fără cloşcă şi ne-a spus că au fost clociţi de o maşină. Eram curioasă cum era posibil acest lucru şi m-am bucurat foarte mult când tata ne-a anunţat că Ziua învăţătorului se va sărbători la Ferma agro-zootehnică din oraş, aflată pe drumul spre Moisei, locul de provenienţă a puilor noştri.
Era o zi frumoasă. De dimineaţă, părinţii noştri au fost la o şedinţă cu toate cadrele didactice din raion. Noi am aşteptat cuminţi acasă. La amiază, am luat o pătură, o sacoşă cu câteva lucruri pe care mama le pusese de seara şi am plecat. În faţa şcolii ne aştepta un autobuz care ne-a dus la Fermă. Nu ne-a plăcut autobuzul, dar ne-am bucurat când am ajuns în livada de la marginea oraşului Vişeu de Sus.
Aproape de intrare, erau grătarele cu mititei şi lăzile cu bere sau suc. Lume multă, grupuri în jurul unor pături sau chiar pe iarbă. Tata a luat un carton cu mâncare, câteva sticle cu bere, două sucuri şi ne-am aşezat la umbra unui măr bătrân. Ne-a plăcut forma lui, coroana care atingea pământul. După ce am mâncat, am plecat la joacă. Erau şi alţi copii de cadre didactice cu care ne-am găsit imediat preocupări şi subiecte comune. Alergam prin livadă, admiram lucrurile ciudate, fructe sau forme mai puţin obişnuite.
La un moment dat, tata se apropie de noi:
- V-am promis că vă arăt „cloşca”. Am vorbit cu inginerul şi ne-a spus că ne primeşte. Dacă aveţi întrebări, el vă poate răspunde.
În câteva clipe, s-a adunat un grup destul de mare. Pe drum, le-am povestit celorlalţi copii despre puii noştri.
Am intrat într-o sală mare. Era cald acolo. Am văzut nişte mese cu sertare mari. Inginerul a tras un sertar şi am văzut ouăle puse la clocit. Ne-a spus că ouălor li se asigură temperatura şi umezeala ca sub o cloşcă, ne-a mai spus că, de două ori pe zi, ouăle sunt întoarse, că aşa face şi cloşca adevărată. După trei săptămâni, puii ies din găoace, sunt duşi la aprozar şi lumea îi cumpără.
Soarele a coborât după deal. Ne-am adunat lucrurile şi am plecat la autobuzul care ne-a dus acasă. Eram obosiţi, dar bucuroşi că am văzut livada, că ne-am cocoţat prin pomi, că am alergat şi am văzut clocitoarea. Fusese una dintre cele mai interesante zile de vacanţă.
***
În alt an, de Ziua învăţătorului, am fost pe Valea Vaserului.
Mocăniţa ne aştepta în gara Întreprinderii Forestiere de Exploatare şi Transport. Era un tren mai mic decât cele cu care mergeam la Constanţa, pe care îl vedeam uneori trecând pe linia ferată cu trei şine dintre râul Vaser şi gardul care mărginea curtea şcolii în care locuiam. (De ce trei şine? Pentru că una dintre şine era comună. Trenul normal, al C.F.R., folosea şinele din exterior. Mocăniţa, folosea şina din interior. Ecartamentul mocăniţei e de 76 cm.)
În vagonul de persoane în care eram noi, pe o parte erau cate două scaune, iar de partea cealaltă, era câte un scaun. Printre scaune se putea circula.
Pe platformă se aflau bărbaţii şi tinerii. Tot acolo era şi personalul de la restaurant, care aducea grătarele şi băutura. Aveam şi alte alimente: friptură, ouă fierte, brânză, prăjituri… Astea, în cazul în care grătarele nu sunt gata şi nouă, copiilor, ne e foame.
Ce ne-a plăcut la drum? Trenuleţul mergea încet. Acest lucru ne distra. Spuneam că putem să coborâm din tren, să culegem flori şi să ajungem trenul din urmă. De fapt, trenul urca pe o pantă destul de abruptă. Am tot auzit că vom opri la Novicior. Unii ar fi vrut să mergem la Făina, dar acolo nu era atât de mult spaţiu în apropierea liniei ferate. Pădurea coboară la Făina până lângă staţia C.F.F. (Căile Ferate Forestiere)
Locul în care am oprit ne-a plăcut mult. Era aproape de râul Vaser, într-o poiană cu puţine denivelări, cu pădurea destul de aproape. Era plăcut, nu prea cald, dar apa din râu era rece. Nu puteam face baie. Ne-am găsit alte activităţi. Am adunat flori, plante pentru ierbar şi ne-am jucat cu mingea. Şi am ascultat cântecul păsărilor.
Trenul cu care am urcat a mers până la Făina, a încărcat buşteni şi, după un timp, a coborât. Urma să ne ducă înapoi în oraş. Nu avea un orar strict cum au trenurile de la C.F.R.
Noi, copiii, eram obosiţi. Soarele abia se zărea printre brazi. Dar am văzut ce rol aveau roţile acelea mari de la capetele vagoanelor. Ni s-a spus că sunt frânele. Când trenul urcă, nu se folosesc, dar când trenul coboară, din când în când, trebuie să intervină muncitorii de la C.F.F. şi să acţioneze frânele. Altfel, trenul ar lua viteză prea mare şi ar putea sări de pe şine.
***
Când am absolvit clasa a şaptea, în 1963, am fost din nou la Fermă. De data asta, nu m-am mai urcat în pomi. Mi-au ajuns plimbarea, observaţiile pe care le-am făcut şi dezbaterile la care am participat. De atunci am câteva poze cu un grup de profesori. A fost ultima ocazie să văd Ferma.
După o zi frumoasă, încărcată cu emoţia întâlnirii cu dascălii din raionul Vişeu, am propus să ne întoarcem pe jos în oraş. Tata a fost de acord cu propunerea mea. Drumul era asfaltat şi cei 2-3 km nu depăşeau puterile noastre.
Am mers discutând, privind pomii din grădinile de la marginea şoselei, admirând culorile cerului, umbrele de pe asfalt, adunând flori de pe lângă garduri.
( O fotografie a oraşului Vişeu de Sus făcută din clădirea liceului, după 1960, anul dării în funcţiune.)
***
Acestea sunt cele mai frumoase amintiri legate de Ziua învăţătorului. Poate ar trebui să amintesc de momentele în care am participat la spectacole în cinstea evenimentului, la bucuria cu care am văzut Diploma care îi recunoştea tatălui meu calitatea de „învăţător fruntaş”.
După ce am absolvit facultatea, îmi amintesc de şedinţele festive la care nu ne criticau oficialităţile, de participarea la câteva întâlniri colegiale în cantina liceului sau la vreun restaurant din oraşul Cugir, eveniment pentru care, într-o vreme, li se reţinea de pe statul de plată 25 de lei, chiar şi celor care nu doreau să participe la întrunire.
Mai nou, nici nu mai ştim când se sărbătoreşte Ziua învăţătorului. S-a încercat înlocuirea ei cu Ziua educatorului, în 5 octombrie. Camera deputaţilor a adoptat proiectul de lege privind instituirea Zilei învăţătorului pe data de 5 iunie a fiecărui an. Cu toate acestea, aflu din presă, în multe judeţe dascălii îşi serbează ziua tot în 30 iunie.
Aşteptam cu nerăbdare să mergem la „iarbă verde”. Dar asta se putea face numai dacă nu ploua. Amintirile mele sunt incomplete, dar emoţiile încă mă copleşesc.
Eram în clasa a doua. Tata ne adusese, într-o cutie de carton, pui de găină fără cloşcă şi ne-a spus că au fost clociţi de o maşină. Eram curioasă cum era posibil acest lucru şi m-am bucurat foarte mult când tata ne-a anunţat că Ziua învăţătorului se va sărbători la Ferma agro-zootehnică din oraş, aflată pe drumul spre Moisei, locul de provenienţă a puilor noştri.
Era o zi frumoasă. De dimineaţă, părinţii noştri au fost la o şedinţă cu toate cadrele didactice din raion. Noi am aşteptat cuminţi acasă. La amiază, am luat o pătură, o sacoşă cu câteva lucruri pe care mama le pusese de seara şi am plecat. În faţa şcolii ne aştepta un autobuz care ne-a dus la Fermă. Nu ne-a plăcut autobuzul, dar ne-am bucurat când am ajuns în livada de la marginea oraşului Vişeu de Sus.
Aproape de intrare, erau grătarele cu mititei şi lăzile cu bere sau suc. Lume multă, grupuri în jurul unor pături sau chiar pe iarbă. Tata a luat un carton cu mâncare, câteva sticle cu bere, două sucuri şi ne-am aşezat la umbra unui măr bătrân. Ne-a plăcut forma lui, coroana care atingea pământul. După ce am mâncat, am plecat la joacă. Erau şi alţi copii de cadre didactice cu care ne-am găsit imediat preocupări şi subiecte comune. Alergam prin livadă, admiram lucrurile ciudate, fructe sau forme mai puţin obişnuite.
La un moment dat, tata se apropie de noi:
- V-am promis că vă arăt „cloşca”. Am vorbit cu inginerul şi ne-a spus că ne primeşte. Dacă aveţi întrebări, el vă poate răspunde.
În câteva clipe, s-a adunat un grup destul de mare. Pe drum, le-am povestit celorlalţi copii despre puii noştri.
Am intrat într-o sală mare. Era cald acolo. Am văzut nişte mese cu sertare mari. Inginerul a tras un sertar şi am văzut ouăle puse la clocit. Ne-a spus că ouălor li se asigură temperatura şi umezeala ca sub o cloşcă, ne-a mai spus că, de două ori pe zi, ouăle sunt întoarse, că aşa face şi cloşca adevărată. După trei săptămâni, puii ies din găoace, sunt duşi la aprozar şi lumea îi cumpără.
Soarele a coborât după deal. Ne-am adunat lucrurile şi am plecat la autobuzul care ne-a dus acasă. Eram obosiţi, dar bucuroşi că am văzut livada, că ne-am cocoţat prin pomi, că am alergat şi am văzut clocitoarea. Fusese una dintre cele mai interesante zile de vacanţă.
***
În alt an, de Ziua învăţătorului, am fost pe Valea Vaserului.
Mocăniţa ne aştepta în gara Întreprinderii Forestiere de Exploatare şi Transport. Era un tren mai mic decât cele cu care mergeam la Constanţa, pe care îl vedeam uneori trecând pe linia ferată cu trei şine dintre râul Vaser şi gardul care mărginea curtea şcolii în care locuiam. (De ce trei şine? Pentru că una dintre şine era comună. Trenul normal, al C.F.R., folosea şinele din exterior. Mocăniţa, folosea şina din interior. Ecartamentul mocăniţei e de 76 cm.)
În vagonul de persoane în care eram noi, pe o parte erau cate două scaune, iar de partea cealaltă, era câte un scaun. Printre scaune se putea circula.Pe platformă se aflau bărbaţii şi tinerii. Tot acolo era şi personalul de la restaurant, care aducea grătarele şi băutura. Aveam şi alte alimente: friptură, ouă fierte, brânză, prăjituri… Astea, în cazul în care grătarele nu sunt gata şi nouă, copiilor, ne e foame.
Ce ne-a plăcut la drum? Trenuleţul mergea încet. Acest lucru ne distra. Spuneam că putem să coborâm din tren, să culegem flori şi să ajungem trenul din urmă. De fapt, trenul urca pe o pantă destul de abruptă. Am tot auzit că vom opri la Novicior. Unii ar fi vrut să mergem la Făina, dar acolo nu era atât de mult spaţiu în apropierea liniei ferate. Pădurea coboară la Făina până lângă staţia C.F.F. (Căile Ferate Forestiere)
Locul în care am oprit ne-a plăcut mult. Era aproape de râul Vaser, într-o poiană cu puţine denivelări, cu pădurea destul de aproape. Era plăcut, nu prea cald, dar apa din râu era rece. Nu puteam face baie. Ne-am găsit alte activităţi. Am adunat flori, plante pentru ierbar şi ne-am jucat cu mingea. Şi am ascultat cântecul păsărilor.
Trenul cu care am urcat a mers până la Făina, a încărcat buşteni şi, după un timp, a coborât. Urma să ne ducă înapoi în oraş. Nu avea un orar strict cum au trenurile de la C.F.R.
Noi, copiii, eram obosiţi. Soarele abia se zărea printre brazi. Dar am văzut ce rol aveau roţile acelea mari de la capetele vagoanelor. Ni s-a spus că sunt frânele. Când trenul urcă, nu se folosesc, dar când trenul coboară, din când în când, trebuie să intervină muncitorii de la C.F.F. şi să acţioneze frânele. Altfel, trenul ar lua viteză prea mare şi ar putea sări de pe şine.
***
Când am absolvit clasa a şaptea, în 1963, am fost din nou la Fermă. De data asta, nu m-am mai urcat în pomi. Mi-au ajuns plimbarea, observaţiile pe care le-am făcut şi dezbaterile la care am participat. De atunci am câteva poze cu un grup de profesori. A fost ultima ocazie să văd Ferma.
După o zi frumoasă, încărcată cu emoţia întâlnirii cu dascălii din raionul Vişeu, am propus să ne întoarcem pe jos în oraş. Tata a fost de acord cu propunerea mea. Drumul era asfaltat şi cei 2-3 km nu depăşeau puterile noastre.
Am mers discutând, privind pomii din grădinile de la marginea şoselei, admirând culorile cerului, umbrele de pe asfalt, adunând flori de pe lângă garduri.
( O fotografie a oraşului Vişeu de Sus făcută din clădirea liceului, după 1960, anul dării în funcţiune.)
***
Acestea sunt cele mai frumoase amintiri legate de Ziua învăţătorului. Poate ar trebui să amintesc de momentele în care am participat la spectacole în cinstea evenimentului, la bucuria cu care am văzut Diploma care îi recunoştea tatălui meu calitatea de „învăţător fruntaş”.
După ce am absolvit facultatea, îmi amintesc de şedinţele festive la care nu ne criticau oficialităţile, de participarea la câteva întâlniri colegiale în cantina liceului sau la vreun restaurant din oraşul Cugir, eveniment pentru care, într-o vreme, li se reţinea de pe statul de plată 25 de lei, chiar şi celor care nu doreau să participe la întrunire.
Mai nou, nici nu mai ştim când se sărbătoreşte Ziua învăţătorului. S-a încercat înlocuirea ei cu Ziua educatorului, în 5 octombrie. Camera deputaţilor a adoptat proiectul de lege privind instituirea Zilei învăţătorului pe data de 5 iunie a fiecărui an. Cu toate acestea, aflu din presă, în multe judeţe dascălii îşi serbează ziua tot în 30 iunie.
miercuri, 1 iunie 2011
Legatură la un concus de haiku la fotografie
ea îi zâmbeşte
mângâindu-i obrazul –
banca din iarbă
http://haiku-io.blogspot.com/2011_05_29_archive.html
mângâindu-i obrazul –
banca din iarbă
http://haiku-io.blogspot.com/2011_05_29_archive.html
duminică, 8 mai 2011
Scrisoare deschisă şi trimisă
Domnule deputat Victor Socaciu,
Am citit despre iniţiativa dumneavoastră de dublare a filmelor străine. Vă admir în calitatea dv. de cantautor, sunt bucuroasă şi mulţumită de ceea ce faceţi în calitate de folkist, de om de cultură.
Sunt de acord cu protejarea identităţii naţionale, dar nu şi cu menţinerea românilor într-o stare de izolare, de lipsa posibilităţii de comunicare cu străinii, cu lenea de a învăţa şi alte limbi decât cea maternă.
De acea, nu pot să fiu de acord cu dublarea filmelor. De ce? În vremurile apuse, am văzut filme americane pe Rai 1. Nu înţelegeam mare lucru, pentru că vedeam că actorii dădeau din gura intr-un fel si auzeam altceva. Dacă aş fi auzit originalul, era bine. Dacă actorii ar fi vorbit în italiană, aş fi înţeles. Dar combinaţia îmi crea dificultăţi.
Un motiv foarte bun de a nu renunţa la subtitrare este acela ca eu, şi nu numai eu, am „prins” limba engleză din filme, mi-am perfecţionat cunoştinţele de franceza urmărind filme, multe documentare, am învăţat cuvinte şi expresii în limba italiană. Nu aş renunţa la acest mare avantaj pe care îl are orice trăitor într-un oraş mic de a auzi şi alte limbi decât limba română.
Dacă vă deranjează folosirea unor expresii nepotrivite limbii noastre, poate vă gândiţi la reguli de traducere, de subtitrare, de traducere făcută de specialişti şi nu de Google sau alte traduceri automate. Şi eu folosesc Google sau alt translator, apoi iau dicţionarul şi îmi folosesc mintea pentru a aduce textul la o formă corectă din punctul de vedere al limbii romane.
V-aţi gândit la persoanele care nu pot citi. La cele care nu aud v-aţi gândit? E o temă de meditaţie.
Aş fi profund dezamăgită dacă această iniţiativă ar fi aprobată în forma în care o propuneţi! Cu siguranţă, o lege plecând de la ideile dv. ar putea fi mult mai bună.
Sunt o pensionară care refuză să fie indiferentă la ceea ce ţine de limba română. De aceea, vă anunţ că tot conţinutul acestui mesaj va fi postat pe blogul meu şi pe site-urile de cultură la care am acces. Poate vor fi şi alţi români interesaţi de această problemă. De acolo, vă veţi putea inspira.
Vă urez succes în ceea ce faceţi!
Cu stimă, Maria Tirenescu
E o reacţie la
http://diacritica.files.wordpress.com/2011/05/2011-05-08-propunere-socaciu.pdf
Am dat, din întâmplare, peste un fragment din Concubina regelui, filmul difuzat de TVR1, pe un canal în limba maghiară. Să o fi văzut pe regina coreeană din secolul al XVII-lea vorbind în limba maghiară, imediat ce ai auzit-o în coreeană… Era aşa de ciudat!
Am citit despre iniţiativa dumneavoastră de dublare a filmelor străine. Vă admir în calitatea dv. de cantautor, sunt bucuroasă şi mulţumită de ceea ce faceţi în calitate de folkist, de om de cultură.
Sunt de acord cu protejarea identităţii naţionale, dar nu şi cu menţinerea românilor într-o stare de izolare, de lipsa posibilităţii de comunicare cu străinii, cu lenea de a învăţa şi alte limbi decât cea maternă.
De acea, nu pot să fiu de acord cu dublarea filmelor. De ce? În vremurile apuse, am văzut filme americane pe Rai 1. Nu înţelegeam mare lucru, pentru că vedeam că actorii dădeau din gura intr-un fel si auzeam altceva. Dacă aş fi auzit originalul, era bine. Dacă actorii ar fi vorbit în italiană, aş fi înţeles. Dar combinaţia îmi crea dificultăţi.
Un motiv foarte bun de a nu renunţa la subtitrare este acela ca eu, şi nu numai eu, am „prins” limba engleză din filme, mi-am perfecţionat cunoştinţele de franceza urmărind filme, multe documentare, am învăţat cuvinte şi expresii în limba italiană. Nu aş renunţa la acest mare avantaj pe care îl are orice trăitor într-un oraş mic de a auzi şi alte limbi decât limba română.
Dacă vă deranjează folosirea unor expresii nepotrivite limbii noastre, poate vă gândiţi la reguli de traducere, de subtitrare, de traducere făcută de specialişti şi nu de Google sau alte traduceri automate. Şi eu folosesc Google sau alt translator, apoi iau dicţionarul şi îmi folosesc mintea pentru a aduce textul la o formă corectă din punctul de vedere al limbii romane.
V-aţi gândit la persoanele care nu pot citi. La cele care nu aud v-aţi gândit? E o temă de meditaţie.
Aş fi profund dezamăgită dacă această iniţiativă ar fi aprobată în forma în care o propuneţi! Cu siguranţă, o lege plecând de la ideile dv. ar putea fi mult mai bună.
Sunt o pensionară care refuză să fie indiferentă la ceea ce ţine de limba română. De aceea, vă anunţ că tot conţinutul acestui mesaj va fi postat pe blogul meu şi pe site-urile de cultură la care am acces. Poate vor fi şi alţi români interesaţi de această problemă. De acolo, vă veţi putea inspira.
Vă urez succes în ceea ce faceţi!
Cu stimă, Maria Tirenescu
E o reacţie la
http://diacritica.files.wordpress.com/2011/05/2011-05-08-propunere-socaciu.pdf
Am dat, din întâmplare, peste un fragment din Concubina regelui, filmul difuzat de TVR1, pe un canal în limba maghiară. Să o fi văzut pe regina coreeană din secolul al XVII-lea vorbind în limba maghiară, imediat ce ai auzit-o în coreeană… Era aşa de ciudat!
luni, 25 aprilie 2011
Abonați-vă la:
Postări (Atom)