Ultimul cerc pedagogic...

A venit vremea să particip la ultima şedinţă de cerc pedagogic, cel din 22 aprilie 2008. Tema era legată de comunicare. Locul de desfăşurare: Şcoala "Iosif Pervain".

După ce s-a făcut prezenţa(ca de obicei, fiecare cadru didactic prezent a semnat în caietul de procese verbale), Sanda Mitea a propus o schimbare în ordinea de zi. O colegă se pensionează şi acest lucru este un eveniment căruia i se acordă atenţie.

Nu mă aşteptam să fiu în centrul atenţiei. Nu-mi mai amintesc tot ce am spus, dar ştiu că am comentat expresia "o viaţă la catedră". Am spus atunci că m-am născut în clădirea şcolii, dar încă mai am destule idei în legătură cu şcoala. Încă mai am planuri legate de şcoală.

După ce s-au terminat dezbaterile la tema anunţată, atmosfera s-a destins. Am putut să le spun colegilor care nu ştiau (oare câţi?) că am început să mă gândesc serios la activitatea cu care să înlocuiesc mersul zilnic la şcoală. Aveam la mine câteva pălachete, făcute aproape de mână. Am aranjat aşa cum m-am priceput, câteva haiku-uri de primăvară, le-am copiat şi le-am prins cu capsatorul, aşa, ca să semene cu o cărţulie.

Dezbaterea a avut loc în legătură cu haiku-ul şi cu modul de lucru in timpul meu liber. Colegilor care au dorit, le-am împărţit plachete, unele cu varianta româno-engleză, altora, şi cu varianta franceză. Într-un fel, erau autografe.


Janeta Crăciun a facut poze. Pe unele, le postez pentru că amintesc de surpriză.
































Mi-am depus dosarul de pensionare la 1 februarie, dar am lucrat până la sfârşitul anului şcolar.


Despre alte evenimente, mai încolo...

Despre cateva evenimente din noiembrie

În 14 noiembrie 2007, colegul nostru Ioan Găulea, a intrat vesel în cancelarie, ne-a salutat, a dat mâna cu toţi (eram toţi profesorii de matematică, discutasem despre cercul pedagogic din săptămâna care urma), ne-a întrebat unde e doamna directoare şi ce facem. Ne-am bucurat că ne-am văzut şi ne-am spus ce probleme de şcoală avem. El ne-a încurajat: "Le dăm noi de capăt la toate!".

Şi a ieşit zâmbind.

În 19 aveam şedinţa de cerc pedagogic în care trebuia să facem propuneri de descongestionarea materiei. Sanda Mitea ne-a anunţat că Găulea e la Timişoara la spital, că a avut un atac cerebral şi a fost operat.

Mai târziu, colega care preda şi la Cerul Băcăinţi, unde era director Găulea, ne-a povestit toate etapele suferinţei colegului nostru.

Într-o zi, după ce fusese la noi la şcoală, s-a plâns de durere de cap. A fost la spital la Orăştie, dar, după ce i s-au dat medicamente, l-au trimis acasă. Cum durerea de cap nu înceta, Găulea a cerut să meargă din nou la spital. Medicii de la Orăştie l-au trimis de urgenţă la Timişoara, unde a fost operat.

Au urmat zile de aşteptare. Când părea că răspunde la tratament, inima lui Ioan a încetat să bată.

Nu am fost la înmormântare, aveam de rezolvat ceva la Cluj, dar am discutat cu colegii. Cum se poate ca tocmai un om atât de optimist să se sfârşească atât de repede? Tocmai cel care, cu puţin timp în urmă, ne încuraja. Asta e soarta celor care se consumă, fără să se menajeze.

Ne-am amintit că în anul 1992, şedinţa cercului pedagogic s-a ţinut la Ceru-Băcăinţi. Am văzut atunci şcala, am discutat referatele susţinute de colegi şi, în coridorul şcolii, am participat la o masă festivă, la care au participat toate personalităţile comunei. Preotul a fost cel care a dat tonul la muzică. Am fost ospătaţi cu multe bunătăţi, dar de cea mai mare trecere s-a bucurat frişca. Am băut cafeaua cu frişcă, o colegă a mâncat gogoşi cu frişcă. A doua zi, fiecare se lăuda cât de tare şi-a deranjat stomacul.

Am mai fost la Ceru-Băcăinţi încă într-un an, cred că în 2005. La început de iunie. Era ziua de naştere a lui Ioan Găulea. Am făcut poze în faţa şcolii, am vizitat şcoala, ne-am informat şi ne-am relaxat. Eram într-un cadru pitoresc, în mijlocul naturii, am admirat florile de măceş şi socul care tocmai înflorea. Avem amintiri frumoase.

Culorile viselor

În urmă cu un an, mi-a apărut cartea de poezie intitulată Culorile viselor, la Editura Emma, din Orăştie. Despre carte au scris: Corneliu Traian Atanasiu, Ioan Găbudean şi locotenent-colonelul Dan Gîju. Prefaţa cărţii e semnată de Ionuţ Iancu.

***

Maria este profesoară de matematică, o înclinare care, se ştie, cel puţin din cazul lui Dan Barbillian, are legături secrete dar extrem de fructuoase cu poezia. Pînă să afle de poezia niponă - lucru întîmplat după mărturisirea sa aproape miraculos în 1992, de Naşterea Maicii Domnului, cînd, după ce a ascultat o emisiune radiofonică, o prietenă i-a dăruit tocmai cartea referitoare la haiku despre care se vorbea la radio - a scris, doar cu obşteasca pornirea a românului, poezie. După acest moment de revelaţie, după spusele ei, s-a îmbolnăvit de spiritul haiku-ului.

A publicat în numeroase reviste de la contribuţii de specialitate la poezie şi enigmistică şi activează pe mai multe site-uri literare. Este laureată a mai multor concursuri de poezie, dar cele mai valoroase distincţii sînt locurile I la concursurile de haiku din 2006 ale revistei SRH şi AD VISUM.

În volum, a figurat în mai multe apariţii colective şi antologii de haiku, ultima fiind Flori de tei, apărută la Constanţa. În 2005, i s-a tipărit în colecţia Orfeu de la Tîrgul Mureş prima plachetă de haiku intitulată Risipa de parfum.

Astăzi, Maria ne oferă al doilea volum personal, Culorile viselor, în carea a grupat în prima parte poeme de factură europeană şi în a doua haiku-uri în formă liberă. Poemele din prima parte manifestă deja gustul, mărturisit făţiş, canonic şi programatic în cea finală, pentru scriitura simplă, lipsită de podoabe inutile şi parazitare.

Maria se surprinde în rezonanţă şi în consonanţă cu lumea celor care nu cuvîntă, gîndurile ei sînt aidoma înfloririi unei tufe de crizanteme, asemenea vîntului toamnei care se strecoară alinător printre regrete. Interlocutorii ei sînt bobocul de trandafir, frunza de salcîm, ramura de brad. Erosul care-i străbate versurile, surdinizat şi transfigurat, este unul care, pe drumul către partener, se topeşte în natură. Nutrindu-se din nopţi cu brumă, din linişti şi din stele, el se mulţumeşte cu mireasma florilor şi susurul izvoarelor.

Acest exerciţiu liric vital transpune comunicarea erotică într-un registru al resimţirii şi împletirii cu vibraţia cosmică: totul se spune de fapt necontenit şi este adresat mereu fiinţei dragi. Gestul de a-i scrie celui drag devine astfel aproape superfluu: „Cum să-ţi scriu cînd prin ochii / mei / trec nori după nori / şi plouă uneori?”. Scrisoarea de dragoste e evident redundantă. Cînd „ramura de cireş, / grea de floare, / se leagănă / la adierea / vîntului” şi „simfonia albinelor / pornite în căutarea / nectarului / îmi mîngîie / timpanele”, e suficientă o simplă chemare, o chemare imperioasă însă la ordinea firească a lucrurilor:

„Iau stiloul şi scriu:

Vino să vezi

spectacolulprimăverii!

Şi semnez.”

Erosul a sublimat de mult în „steaua / pe care o priveam amîndoi” şi prin urmare e mai mult decît firesc că orice imagine „răscoleşte / aceleaşi amintiri”. Veştile vin pe fereastră, scrise pe frunze tremurătoare de cireş, şi se imprimă singure pe filele jurnalului. Toată natura e plină de mesaje şi semne. Şi ele trec lesne prin vămile visului aidoma mărului mare şi galben, primit în vis, în grădina tatălui, şi preschimbat la trezire în lună. Dar nu cumva toată viaţa e doar o perpetuă trezire dintr-un vis în mereu altul?

Pare firesc ca atmosfera să se păstreze glisînd pe nebăgate de seamă înspre poemul de factură niponă. Orice minuscul eveniment este o ciudată şi delicată conexiune cu cel de departe, o ipostază brusc revelată a dorului ca împlinire: „Pe geam, luna îmi scrie / o poezie. / Tu i-ai dictat-o?” Şi, aşa cum „vîntul piaptănă / pletele cîmpiei”, poate repeta alinător şi cuvintele lui. „Mîngîie-mă, vîntule!” – cum faci de veacuri cu lanurile de grîu.

Privirea empatică, plină de nostalgie, este mereu în preajma efemerului vibrînd lalolaltă cu virtualitatea petalelor fragile: „Mîine va ninge. / Nu te grăbi să înfloreşti / caisule!” Dar şi cu jocul neaşteptat şi sprinţar al întîmplării pe care-l celebrează cu o spontană bucurie: „Caldă aversă. / De-a valma, din jgheaburi sar / sîmburi de cireş.”

Aproape stihial, „Pe cîmpul pustiu, / un suspin rătăceşte / plimbat de vînt.” Lucrurile, vremea în sine au ceva de spovedit, o poezie intrinsecă pe care Maria o ajută discret să se mărturisească:

„Zdrenţele zilei

tîrîndu-se după soare.

Seară de toamnă.”

Corneliu Traian Atanasiu

***

Omul-prezenţă statornică pe acest pământ ce ţine să arate tuturor că există!

Nu doar natura se va face simţită în această fortăreaţă a simţurilor, ci mai ales lumina, gândul şi zâmbetul, ce se vor a fi percepute în viaţa omului prin flori, frunze şi copaci.
Dintotdeauna copacul a fost un simbol al forţei, al puterii şi al înţelepciunii, al fertilităţii şi al vieţii, însă astăzi, el desemnează tot ceea ce exista, măsoară timpul în poezie şi mai presus de toate, mută omul în infinit.
Cine se apleacă asupra artei poetice (Autoportret) va constata un suflet ce refuză să îmbătrânească, o fiinţă ce doreşte să devină tânără prin amintire, un suflet cald unde tristeţea nu-şi găseşte locul întrucât o floare, o frunză sau un sunet, va poposi mereu lângă cel părăsit. Tema poemelor ar putea fi omul singur în mijlocul lumii, o temă ce deschide diverse dimensiuni ale interpretării, de la nuanţa filosofică până la cea ştiinţifică, ştiut fiind faptul că matematica (ştiinţa) a mers întotdeauna la pas cu filosofia (marii matematicieni fiind renumiţi în filosofie).
Această prezenţă permanentă se face simţită întotdeauna discret, fie ca muză lângă cel ce scrie, fie ca receptor al mesajului. Lumina, ca şi în cazul lui Blaga, este cea care revelează taina, misterul. În momentele de cumpănă, lumina rămâne semnul suprem al legământului, al neuitării; astfel, între cei doi îndrăgostiţi certaţi, separaţi, apare curcubeul ca punte de suflet, pod peste mizeriile inimii.
Cireşul şi floarea de cireş apar ca imagini arhetipale (Cireşul , Sakura - simbol al familiei şi sursa puterii sale) ale dorului („Primăvara, dorul are culoarea florilor de cireş”) ale apusului de soare sau ale permanenţei: „Din cireş cade o frunză galbenă. O iau şi citesc: te mai gândeşti la mine?”. Anotimpul primăverii este propice comunicării, un dialog suprem ce nu poate fi înţeles decât de limbajul florilor (trimiterea spre fragilitate şi frumuseţe, spre gingăşie şi puritate este netă): „Gândurile mele, mângâiate de petale de cais, ţi le trimit să-ţi ţină de urât”. Chemarea este adresată cu trimitere spre bucuria în armonia naturii „Vino să vezi spectacolul primăverii!”, unde doar vântul aduce schimbarea. Personificarea sa este atât de evidentă încât în acest volum vântul devine personaj. El „piaptănă pletele câmpiei” sau dansează în pom până când frunzele cântă.
Comunicarea şi nevoia de comunicare devine o problemă acută. Poeziile dezvoltă un monolog ce deschide porţile spre un univers al luminii. Aceste poeme pot fi suprapuse tablourilor pictate de Monet. Natura nu-i înfrumuseţată, ci transfigurată, apare peste tot triumful luminii îndrăgostite de pământ. Când distanţa dintre oameni (purtători de lumină) devine de nesuportat, nici ochiul nu mai percepe lumina („Cum să-ţi scriu când prin ochii mei trec nori?”) rămânând în urma doar lacrima, „Lacrima de cireş”. Dar „Vântul a adus/ o frunză palidă: /primul semn de la tine”…
Scăpând de această înspăimântătoare dimensiune a nemărginirii – singurătatea – Maria Tirenescu devine poeta ce aduce în faţa auditoriului un coş cu flori de bucurie ce se lasă purtat peste tot. Unii admiră, alţii invidiază, vorbesc, însă cititorii iubitori de frumos se apleacă asupra textului sorbind mireasma poeziilor sale: „Când vreau să-ţi vorbesc închid ochii”…

prof. Ionuţ Iancu

***

Cromatica amintirilor

Maria Tirenescu, Culorile viselor, prefaţă de Ionuţ Iancu, Editura Emma, Orăştie, 2007, 92 p.

Cândva, autoarea acestei delicate plachete de versuri, profesoară de matematică la un colegiu
din Cugir, câştiga un concurs literar anunţat prin suplimentul Desant XXI. Ca atare, ne place să credem că acum, aflată la a doua apariţie editorială, deja, nu face decât să confirme ceea ce pentru unii, atunci, a părut o simplă întâmplare.

Versurile ei sunt de factură elegiacă aici, uneori expeditive, alteori mai ample, profunde şi parfumate ca florile de câmp, multe tratate în manieră tipică haiku-ului, inspirate de natură, de viaţă, de diversele stări emotive. Inima mea/ înflorise/ de dragul tău.// Tu ai luat/ alba floare/ şi ai plecat.// Eu am rămas/ şi săracă/ şi urâtă. (Bilanţ).

Dan Gîju

Din Observatorul militar nr. 30/2007, pag. 18.

***

Cu volumul „Culorile viselor”, Editura EMMa, Orăştie, 2007, M. Tirenescu îşi lărgeşte aria lirică trecând de la haiku la poezia europeană, poeta având un timbru grav, meditativ, melancolic, unde natura este decorul pentru trăiri autentice, pline de mister şi de gingăşie. Găsim în această carte şi o secţiune intitulată „Haiku în formă liberă”, cu realizări notabile.

Prof. Ioan Găbudean

 https://en.calameo.com/read/000003524a72fb84c0c0b

O iniţiativă a unui prieten

Miercuri, 6 februarie, am fost la Cluj-Napoca. Vărul meu, Ştefan Moţ, mi-a arătat o plachetă realizată, cu mijloace financiare modeste. Apariţia plachetei este rodul efortului domnului Profesor Universitar Doctor George Petrescu, cetăţean de onoare a comunei noastre natale, Săcel. Pentru că am o datorie de suflet faţă de Maramureş şi oamenii lui, dar şi pentru că surpriza pe care am avut-o merită să fie împărtăşită prietenilor din lumea virtuală, consider că aici e locul în care trebuie să fie semnalată iniţiativa.

Menţionând că ilustraţiile îi aparţin domnului doctor. Le voi înscrie, după ce le voi scana.

Titlul plachetei este POEZII, a fost editatã cu sprijinul ASOCIAŢIEI MARAMUREŞENILOR DIN CLUJ-NAPOCA şi conţine poeziile scrise de Ştefan Grad - Toderaş.

Evocare

Mi-a fost coleg de şcoală şi prieten din copilărie. Între noi, când apărea, sprijinindu-se în bastonaş, săream să-l ajutăm să urce treptele spre clasă. Dar niciodată nu ne-a permis să-l sprijinim, urca, mai încetişor, şi singur, - victimă a unei poliomelite contactată la 4 ani. La fiecare serbare şcolară era laureatul unei coroniţe, premiul I, acordat constant.

Părinţii, ţărani modeşti din Săcel – Maramureş, l-au înscris la liceul „Dragoş Vodă” din Sighet, unde, câştigându-şi o bursă, i-a scutit de alte sacrificii. Refugiul i-a ocazionat o intempestivă cunoaştere a vieţii şi a bibliotecilor din Deva şi alte localităţi, apărând între primii pe lista bacalaureaţilor.

Eforturile legate de studii superioare nu le-a putut face, pe vremea aceea nepracticându-se învăţământul la distanţă. A îmbrăţişat cariera de bugetar în administraţia comunei sale natale, căreia i-a fost fidel întreaga viaţă.

Dar, din păcate, după pubertate, cuprins de grijile obligaţiilor profesionale, muza sa atât de prolifică, nu a mai invocat-o, creaţia poetică anterioară rămânându-i cea mai frumoasă amintire:

„Un vis cu liliac în floare
Crescut pe alb de căpătâi…”

Adolescentul, dispărut octogenar, ar tresări în mormânt, dacă semenii posterităţii i-ar atinge paginile pline de o fantastică creaţie.

Al său prieten, Prof. Dr. George Petrescu

Cluj-Napoca, 20 VII 2007









1.Maramureş

Maramureşule drag
Te duci tot înapoi cu anii
La Sighet înfloresc castanii
Iar eu te voi dori pribeag

Când rândunelele îţi vor da
Zglobii concerte pe răcoare
Tu-i tremura cu jalea ta,
În ochi lumina-ţi va înnopta
Şi-i plânge singur în pridvoare.

Când frunze galbene or pleca
Tu-i tremura cu ele-n valuri
Cercând spre tăinuite maluri
Ce nu le ştie nimenea.

Dacă te vor troieni
Nămeţi învolburaţi de gheaţă
Vei apărea la nouă viaţă
Cu primăveri ce vor veni.

Vei învia cu seva ierbii,
Vei fi cât zările de mare
S-or şterge strâmbele hotare
Şi vei zburda-n păduri cu cerbii.

Hunedoara, iunie 1941

2.S-a rupt din liliac o frunză

S-a rupt din liliac o frunză
Şi-a dus-o vântul în pridvor.
Era în ea regret de toamnă
Şi visurile tuturor.

Am plâns când am văzut cum zboară
În primăvara ce-nflorea.
Când totul îşi cerea viaţa
Numai ea singură murea.

Am întrebat atunci zefirul.
Cu şoapta lui de-ndrăgostit
El mi-a răspuns că legea sorţii
E scrisă-n frunza ce-a murit,
Că totu-i trecător pe lume
Ca şi fiinţa ce-a iubit.

Lipova, iunie 1941

3.Dimineaţa

Cornul lunii secera
Stelele din calea ta
Şi-ai sosit cu zâmbet dulce
Dimineaţă la răscruce.

Te-au primit lacrimi de rouă
În potir de floare nouă
Şi ţi-au zis un bun venit
Pomii numai ciripit.

Singur te-am privit cum vii
Şi-am tăcut să nu mă ştii
c-am vegheat noaptea pustie.
Dânsa când o să revie?

Lipova, iunie 1941

4.Pastel

Pe altarul nopţii reci
Luna-şi varsă jertfele:
Raze albe, raze seci
Prinse-n ramuri pe poteci,
Poleind castelele.

Poleind castelele
Raze albe, raze seci
Te opresc pe unde treci
Şi dansează ielele
În văzduh cu stelele.

În văzduh cu stelele
Pricolici şi duhuri hâde
Sfarmă curcubeiele
Şi în hohote stupide
Cum priveşte dracul, râde.

Deva, septembrie 1941

5. Bahică

Hei, cum geme noaptea căscând hidos la lună
Cum urlă câinii morţii hlizind a voie bună
Şi cum se prinde bolta cu stelele la joc!
Să bem copii, să bem, noroc!

Se-ncheagă fumul cercuri, ca gânduri de nebun
Hei, cine va şti oare c-ai fost un rău sau bun
Căci ticălos se-ascunde al vieţilor soroc.
Aicea-i fericirea, să bem copii, noroc!

Să bem din plin paharul pe care ni l-a întins
Femeia, căci mâine vom fi cu părul nins.
Nu va mai fi femeia de marmură şi foc
Să-i proslăvim iubirea, şi-apoi să bem, noroc!

Să bem acum căci mâine va fi tirana vreme
Când viaţa noastră scurtă poate cumplit va geme
Şi-n faţa sorţii hâde ce-o fi să aibă loc
Să bem copii şi-atunci, noroc!








Deva, februarie 1942

6.Fulg de nea

Fulg de nea, fulg de nea
Ai căzut din cer o stea.
Tu eşti oare steaua mea?
Nu te-ntreb de unde vii
Nici pe ce cărări pustii
Pribegit-ai fluturând
Semnul iernii, vis şi gând.

Ştiu că şi cărarea ta
Se aseamănă cu a mea.
Şi tu eşti rătăcitor
Ars de setea unui dor,
Coborât din ceruri nalte
Numai cu pustiul frate.

Fulg de nea, fulg de nea
Te-a suflat din calea mea
Nebunatic primăvara
Şi-am rămas să duc povara
Iernii ce se zbate-n mine.
Cine va-nţelege, cine?











Deva, martie 1942

7.N-am iubită

Azi n-am iubită să-i număr stelele pe cer
Când pe a lui boltă luna plină
Ironică, un bulz de taină
Zâmbeşte viselor ce pier.

Sunt singur, n-am cui scrie madrigaluri
Cerşind a nu mă uita.
În săli cu luxul lor de baluri
Eu n-am ce căuta.

Nu-mi pasă. Ei ducă-şi viaţa lor „înaltă”
Şi fustele cochet „delirul”.
Nu voi gusta apa de baltă
Crezând că-ntrânsa-i „elixirul”.

Iubirea mea e-n poezie
Ţesută-n rozele de vis.
Cu dânsa cern melancolie
Şi râd de al timpului abis.

Deva, iulie 1943

8.Iarna

Peste drum, pe-acoperiş
O pisică şi-a zgâit ochii mari.
Încremenit
Râul cursul şi-a oprit.
Trecători întorc privirea
Ochii lor le spun uimirea
Căci la poarta zăvorâtă
O bătrână îndoită
Mică, mică
S-a oprit tremurătoare
Ca un semn de întrebare.
Cine e? Vreo cerşetoare?
O, dar nu, priviţi-o bine
Nu ştiţi voi de unde vine?
Ea soseşte de departe.
E un sol ce poartă carte
Şi-a îmbătrânit pe cale.
N-are coifuri, n-are zale
Dar din haina peticită
Şi-a scos cartea învechită
Şi din păru-ncărunţit
Trei fulgi mari s-au rătăcit.
Căci scrisoarea
E ninsoarea
Care spune c-a sosit… iarna.

Orăştie, octombrie 1943

9.***
Dimineaţa
Ceaţa
Sură,
Zgură
De arsură
Rece
Mă petrece.
Cântă
Frântă
Peste
Creste
Doina, doina
Care
n-are
leac
nici veac.
Suflet
În neştire.
Chin,
Suspin,
Dezamăgire
Mai trăieşte
Sau unde eşti?

Geoagiu, august 1944

10.Destin

Când ursitoare au însemnat
În zodiacele bătrâne
Şi cârd întreg de suferinţi
L-au întrupat doar într-un nume
Ce ură le-a cuprins?

Cine ar putea din timpi să scoată
Un semn de proorociri amare
Ca să-mi arate mie steaua,
S-o ştiu şi eu pe aceea care
Cu mine a răsărit?

De ce ascunsă şi vicleană
Îşi bate joc de drumul meu?
În ceaţa care mă-nconjoară
De când am apărut mereu
Lumini nu vor pătrunde?

O crudă stea rămâi mereu ascunsă
Căci mult mai dulce-i căutarea
Decât aflarea fără zbucium.
Când arde-n mine disperarea
Îmi pare că trăiesc.

Rămâi, rămâi mereu ascunsă
Şi-n vremea când truditul suflet
Se va înfrăţi cu veşnicia
Apari cu clipa care moare.

Şi-n fulgerarea acelei clipe
Când pământescul se va stinge
Aureola ta va spune
Prin dârele de foc şi sânge
Că am fost şi eu.. odată.

Geoagiu, iulie 1944

11.Streinul

Murea şi ziua-n raza frântă
Pe luciul lacului albastru
Şi se-nfrăţea cu noaptea viaţa.
Tăcerile tronau sihastru

Trudit, slăbit de lungă cale
Streinul s-a oprit la mal
Să-şi răcorească-n înserare
Picioarele scăldate-n val.

Târziu când noaptea înflorise
Cu farmecul de lună plină
Şi-au apărut puzderii stele
Pe bolta cerului senină.

Cu un suspin s-a rupt tăcerea
Şi-a prins viaţă amintirea.
Streinului i-a plâns în suflet
Din începutul ei iubirea.

Şi-a ascultat din urmă anii
Cu vraja dorului dintâi:
„Un vis cu liliac în floare
Crescut pe alb de căpătâi”

Albastru giulgiu-n care luna
Se oglindea ca şi acum
Era acelaşi: malul, lacul
Doar visurile-s azi pe drum.

Şi noaptea cu iubirea scrisă
În şoapta valurilor sure
Se cobora şi-atunci cuminte
Din dealuri verzi, dinspre pădure.

Acum el singur se întoarce:
O cruce pe mormântul lumii
Şi nimeni poate nu-l cunoaşte
Decât pe boltă, raza lunii.

Geoagiu, septembrie 1944

12.???

Înnebunită omenire spre ce liman te-ndrepţi acum?

Înnebunită omenire pe ce cărări, pe care drum

Vei rătăci mereu nebună

Zvârlită-n propria-ţi furtună?

Orăştie, octombrie 1944

13.Post scriptum

Glasul frunzelor de toamnă
Cine-l înţelege oare?
Cine n-a simţit o taină
Scrisă –n frunza călătoare
Care zboară de pe ramul
Verilor îmbelşugate
Răscolind adânc noianul
Amintirilor uitate?

Cine n-a simţit zborul
Frunzelor îngălbenite
Retrezindu-se fiorul
Dorurilor tăinuite
Legănate nopţi la rând
Peste ani şi primăveri?

Azi le-auzi râzând, plângând:
Oare au fost sau sunt păreri?

Vatra Dornei, septembrie 1970

Dondonel

Într-o dimineaţă, bunica intră în camera în care dormeam şi ne „porunceşte”:

- Deşteptarea! Mergem în vizită la tanti Iulia.

Ne trezim, ne frecăm somnoroase la ochi. Apoi, ne ridicăm fără să comentăm şi mergem în curte, la cişmea, să ne spălăm. Găsim pe masă ceaiul, brânza telemea şi pâine proaspătă.

- Mai repede, somnoroaselor! Nu prindem nici cursa de 10.

„De n-am prinde-o…”, îmi spuneam în gând. Nu-mi plăcea să merg cu autobuzul, mai ales dimineaţa. Dar, ca orice nepoată cuminte, n-am comentat.

Ne-am îmbrăcat cum ne-a sfătuit mama şi, cu inima strânsă, am plecat la autobuz.
În zilele noroase, autobuzele circulau pline. Turiştii, sezoniştii - cum le spuneau localnicii, nu mergeau la plajă. Vizitau litoralul.

Drumul a durat aproape o oră. Numai noi ştiam cât de rău ne era! Dar am fost cuminţi. Tata ne spunea să cântăm, că ne vom simţi mai bine. Şi aşa am făcut. Dar cântam încetişor.

Cine se bucura mai tare când am coborât din autobusul ticsit? Am luat-o la goană. Voiam să recuperăm timpul pierdut. Bunica ne striga, noi ne prefăceam că nu o auzim. După ce am dat câteva ture unui rond de flori, am revenit cuminţi lângă ea.

- De aici, mergem pe jos!, spun, pe un ton plângăreţ. E mai bine decât în autobuz.

Am mers pe jos. Nu ne-am plâns că e departe. Şi de la vechea gară a Constanţei până în centru era ceva drum…

Am ajuns la o poarta de lemn pe care scria CÂINE RĂU. M-au trecut fiorii. Mama ne-a liniştit.

- E bine să ştie lumea că aici e un câine. Altfel, intră oricine.

Bunica a apăsat butonul soneriei. Un lătrat scurt a anunţat intenţia noastră. Auzim:

- Imediat, imediat!

Tanti Iulia ne deschide poarta. Un cocker se strecoară printre noi. Noi ne retragem cu teamă, dar tanti Iulia ne spune: „Dondonel cunoaşte oamenii”.

Asistăm apoi la bucuria revederii. Pupături, laude: „Ce frumoasă te-ai făcut, Marioaro! Sunt fetele tale?Ce drăguţe sunt! Tu ce mai faci, Alexandrino? Ce face Costică?...” Aşteptăm în linişte, nu fără a ne trimite priviri pline de subînţelesuri. Era mai interesant căţelul. Încă nu aveam curaj să ne apropiem de el.

Am primit aprobarea să ne jucăm cu pistruiatul Dondonel şi doamnele au intrat in casă. Nu se văzuseră de mult.

Am descoperit o casă ciudată. Camerele erau aşezate ca vagoanele unui tren. Se trecea din una în cealaltă. La stradă, bucătăria. Camera din mijloc avea trei uşi. Una dădea spre curte. Acolo, pe prag ne-am aşezat şi-l mângâiam pe Dondonel. Tanti Iulia ne asigurase că are un căţel curat, fără purici. Vorbeam cu el, când, de la balconul blocului construit pe fosta grădină a rudelor noastre, nişte copii îl strigau pe cockerul bătrân care, de lene şi de cald, se lungise lângă treaptă.

Dondonel sări în picioare, uitând de noi, şi se repezi la gard. Apucă grăbit biscuiţii aruncaţi de copii. Apoi, luă o bomboană. Ne uitam una la cealaltă şi râdeam. Nu mai văzuserăm câini care să mănânce bomboane.

Dacă am văzut că Dondonel nu ne dă atenţie, am intrat în casă. Tanti Iulia ne-a servit cu şerbet şi apă rece. Doamnele beau cafele. Era obiceiul casei.

Am mulţumit şi am ieşit să vedem ce mai face câinele. Moţăia pe treaptă. Am început să râdem: „Câine rău. Mănâncă bomboane”.

După un timp, suntem chemate.

Pupături, promisiuni… Şi plecăm vesele.

Poveste de iarnă

Părinţii mei erau învăţători în Săcel, o comună mare de pe Valea Izei. În clădirea şcolii, constructorii prevăzuseră o cameră pentru directorul, învăţătorul sau alt cadru didactic care nu ar fi avut altă locuinţă în comună. Aşa se face că am văzut lumina zilei, în clădirea şcolii, după instaurarea Republicii Populare Române. De aceea, când a venit vremea să fiu botezată, preotul Ioan Găzdac a venit pregătit cu cele necesare îndeplinirii tainei botezului. Mătuşa mea s-a oferit să-mi fie naşă.

Nu împlinisem doi ani când tatăl meu a obţinut un post în comuna Vişeu de Sus. Nu după mult timp, tata a fost chemat la Inspectoratul Şcolar şi i s-a cerut să se ocupe de înfiinţarea liceului. Atunci, ne-am mutat în clădirea în care urma să se ţină cursurile şcolii nou înfiinţate. Aşa se face că îmi petreceam timpul printre elevii mai mari, în clădirea şcolii, în grădina şcolii, umblam prin magaziile, beciurile şi birourile în care eram acceptată cu bucurie. Tuturor le plăcea firea mea.

De la elevii mai mari, am aflat despre Crăciun. În familie nu sărbătoream. Când îl întrebam pe tata: „De ce nu sărbătorim şi noi, ca toţi copii din şcoală, Crăciunul?”, tatăl îmi răspundea că în clădirea şcolii nu e voie. Ştiam doar de Moş Gerilă de la sindicat care venea cu daruri înainte de Anul Nou. Făceam pom de iarnă, un brad încărcat cu bomboane învelite cu staniol, cu globuri de sticlă aduse de la Cluj sau Bistriţa, lumânărele adevărate şi figurine din hârtie glasată sau din zahăr.

În 1959, Moş Gerilă mi-a adus multe dulciuri, cărţi, caiete şi o cutie cu douăsprezece culori. Fratele meu a primit o maşinuţă, iar sora mea a primit o păpuşă. Nu am avut niciodată o păpuşă atât de mare ca sora mea, dar aveam o cutie plină cu păpuşi mici, multe dintre ele făcute chiar de mine.

De Anul Nou, toată familia se aduna la Săcel, în casa bunicilor. Era sărbătorit bunicul a cărui zi onomastică era. Bunicii aveau un brad împodobit cu nuci învelite în staniol, mere şi figurine din zahăr. Aveau şi câteva bomboane de pom, cumpărate de la oraş.

De la Vişeu, duceam prăjituri şi portocale. Bunicii se bucurau întotdeauna de portocalele aduse de noi. Bunicul zicea: „Astea-s bune, că-s moi. Le pot mânca şi eu.”

Acolo, la ţară, am aflat de colindători şi am vrut să-i colindăm pe bunici. Dar nu ştiam nici o colindă. La cine să apelez? La tata, doar el le ştia pe toate.

Şi tata a început să colinde:

„Puică neagră bagă-n sac,
Scoală, gazdă, dă-mi colac!
De mi-i da, de nu mi-i da,
Altu’ nu ţi-oi colinda,
Că mi-i scurtă gubuţa
Şi mă tem c-oi îngheţa.”

Nu ştiam ce e gubuţa. După ce am aflat că aşa i se spune hăinuţei, am învăţat colinda şi i-am colindat nu numai pe bunici, ci şi pe naşi, dar şi pe celelalte rude care au mai venit în vizită.

După ce au plecat musafirii din comună, am vrut să-i cânt bunicii un cântec pe care îl învăţasem la şcoală.

„Bradule frumos,
Pleacă-ţi vârfu-n jos
Şi ne spune-anume
Din ce colţ de lume
Şi pe care drum
Ai venit acum,
Ai venit acum!”

„Eu, voinici mărunţi,
m-am născut în munţi.
M-a izbit furtuna,
Ploile şi bruma,
Dar mai dârz prin greu,
Am răzbit mereu,
Am răzbit mereu!
Dar când mă făcui
Brăduleţ, brădui…”

Tare i-a mai plăcut bunicii cântecul! A trebuit să-l cânte de mai multe ori. Au urmat şi alte „momente artistice”… Un adevărat spectacol cu cântece învăţate la şcoală sau de la radio.

Se făcuse târziu. Nu mai aveam cu ce să ne întoarcem la Vişeu. Începuseră pregătirile pentru culcare. Mătuşa care locuia cu bunicii în casă, alerga ba cu cergi, ba cu cearşafuri, ba cu perne să le pună la dispoziţia musafirilor de la oraş. Celor mici „le-a făcut patul” pe cuptor.

Poate vă miraţi că se poate dormi pe cuptor. Orice casă bătrânească din Săcel are două camere: una de zi şi alta pentru musafiri. Pe două laturi ale camerei de zi se află bănci de lemn, mai late, numite lăiţi. În colţul format de lăiţi este o masă. Pe pereţi sunt icoane, cea mai importantă icoană este cea de deasupra mesei. În colţul opus mesei este soba. De obicei este zidită, are plită şi cuptor pentru prepararea mâncării. Lângă sobă, se află cuptorul de copt pâine. Deasupra lui, se poate dormi. Atât de mare este. Un alt colţ este ocupat de patul gazdei. Bunicii mei aveau un pat înalt. De sub el, se trăgea un alt pat, mai puţin înalt. Deasupra patului se află ruda pe care sunt aşezate frumos cergi cu dungi albe, roşii şi negre. Pe peretele dintre uşă şi sobă se află tipsiile pentru copt pâine, iar în stânga uşii este podişorul, dulapul pentru veselă.

În camera „domnească” se afla mobilă de dormitor, o canapea, dar şi lăiţi pe două laturi ale camerei. Şi încă un podişor. Pe pereţi sunt icoane cu ştergare şi blide de Scomârcea, vestite în ţară, dar şi blide cumpărate din târg, blide de Horezu.

Eu am vrut să dorm pe laiţă. Era o experienţă nouă. Nu am vrut să mănânc sarmale pentru că erau făcute cu mirodenii pe care nu le cunoşteam. Bunica mi-a făcut ceva „special”: omletă în smântână. Am vrut să învăţ cum se face. M-am mirat când am văzut-o pe bunica punând smântâna în crăticioară. Apoi, bunica puse ouăle bătute în smântâna care sfârâia.

În timp ce mâncam, din curte se auzeau voci de copii. Aş fi fugit la geam să-i văd. Dar nu aveam voie să mă ridic de la masă decât după ce terminam tot din farfurie.

Copiii intraseră în tindă şi cântau. Am cerut lămuriri. Tata îmi explică: „Aşa se urează la începutul anului aici, la ţară. Se umblă cu sorcova.” „Ce e sorcova?” Veni rândul mamei să-mi explice.

Din hârtia de pe bomboanele de pom mâncate şi din alte hârtii colorate, ajutată de mama, am făcut o crenguţă cu flori. Apoi, am învăţat şi cântecul. Şi am început să sorcovesc:

„Sorcova, vesela,
Să trăiţi,
Să înfloriţi,
Ca merii,
Ca perii,
În mijlocul verii!
Ca un măr,
Ca un păr,
Ca un fir de trandafir!
Tare ca piatra,
Iute ca săgeata,
Tare ca fierul,
Iute ca oţelul!
La anul şi la mulţi ani!”

Ce m-am mai amuzat când am văzut că fiecare dintre cei prezenţi voia să fie sorcovit! Pentru aceasta, răsplata era un măr Jonathan, un pumn de nuci, o bancnotă de un leu…

La amiază, unchiul Nicoară a venit cu sania trasă de cai. Am plecat la gară. Pe drum, ne salutau oamenii. Unii spuneau „Laudi-să!”, iar eu nu înţelegeam. Observam ca i se răspunde „Veci amin!”. Tata mi-a explicat că maramureşenii sunt renumiţi prin prescurtările pe care la fac. Salutul complet este „Lăudăm pe Iisus!”, iar răspunsul este „În veci amin!”.

În gară am avut timp să văd cum, printre dealuri, ieşea trenul din tunel. Tata mi-a spus că m-am născut când se construia linia ferată Salva – Vişeu. Din tren, de pe primul viaduct am văzut casa bunicilor. Am recunoscut-o după nucul mare de lângă geam şi după plopii de lângă moara de pe Iza. Pe al doilea viaduct trenul pilota. De acolo, am văzut casa în care locuiau verii mei.

Trenul a oprit. Eram în gara Iza. Nu vedeam decât o clădire din bârne, aşa cum erau majoritatea caselor de la ţară. Am întrebat de ce nu se vede satul. Atunci am aflat că acea gară face legătura cu mai multe sate de pe Valea Izei. Pe oamenii care coborau din tren îi aştepta un autobuz.

Tata ne-a anunţat că vom trece printr-un tunel. Stăteam cu nasul lipit de geam ca să văd mai bine. În vagon, s-au aprins becurile. Din loc în loc, vedeam becuri pe lângă linia ferată. Tata mi-a arătat refugii, însemnate cu var alb, pentru oamenii care circulau prin tunel.

După ce am ieşit din tunel, tata mi-a explicat că ne apropiem de Vişeu de Jos şi că vom schimba trenul. Şi tare-mi mai plăcea ceea ce vedeam pe geam: copaci încărcaţi de zăpadă, căsuţe ale căror geamuri abia se vedeau, cărări de la case la grajduri şi fântâni…

La Vişeu de Jos, am schimbat trenul. Am urcat într-un vagon mai mic şi mai urât, cu scaune din lemn. Şi geamurile erau mai mici. Dar mergeam la oraş! Vişeu de Sus fusese declarat oraş încă din 1956.

De Ziua României

Am ascultat şi ieri, ca de obicei, emisiunea ORA ARMATEI. Nu am fost la Alba Iulia. Dacă ar fi fost un program mai interesant, dacă vremea ar fi fost stabilă, dacă circulaţia prin Vinţul de Jos nu ar fi fost întreruptă din cauza unor lucrări începute încă din vară...

Dar nu îmi pare rău. Emisiunea mi-a plăcut. Au fost momente emoţionante, cântecele au ilustrat foarte bine ceea ce au afirmat interlocutorii reporterului. Momente din actualitate, în direct de la Alba Iulia, au completat fericit emisiunea.

La ora 11, m-am instalat în faţa televizorului. E cu totul altceva să şi vezi în timp ce asculţi. Ca de fiecare dată când urmăresc transmisiunile importante la TVR, am ascultat într-o cască transmisiunea de la Arcul de Triumf pe care au realizat-o trimişii Societăţii Române de Radiodifuziune. Au voci mai frumoase, voci cunoscute, au pregătire potrivită misiunii pe care o îndeplineau. Alexandru Ioan şi Bogdan Silviu Răducan sunt nu numai ofiţeri de aviaţie, ei au şi experienţă în realizarea transmisiuni lor în direct.

În cască am primit informaţii mai detaliate decât cele pe care le auzeam de la televizor. Reporterii Radiodifuziunii vorbeau pentru cei ce nu vedeau ce se întâmplă în Bucureşti.

După cum s-a văzut, parada militară care are loc de Ziua României, încă mai adună persoane din toată ţara, indiferent de vârstă, măcar să privească la televizor, dacă nu reuşesc să fie mai aproape de cei care defilează. Am văzut copii care făceau poze...

Şi totuşi, nu pot să nu spun ceea ce am gândit. Regret că s-a renunţat la pasul de defilare pe care îl ştiam eu, ceea ce dădea o imagine mult mai bună Armatei. Noul pas este potrivit celor care s-au întors din teatrele de operaţii, dar nu si Regimentului 30 Gardă şi Protocol. Ei sunt frumoşi de la natură şi sunt imaginea noastră, a românilor. Desigur, părerea mea e a unei privitoare din exteriorul Armatei.