Cartea a fost publicată în prima etapă la Editura Online Semănătorul. Apoi, după câteva modificări de formă, a apărut şi pe hârtie, la Editura PIM din Iaşi.
Povestea cărţii
Această carte are o istorie frumoasă, care a început în 1991, chiar dacă ea vorbeşte despre evenimente care cuprind aproape un secol.
Am avut marele avantaj de a veni pe lume într-o familie de învăţători, tatăl meu fiind aproape tot timpul în funcţii de conducere. Am avut şi avantajul de a locui în incinta şcolii şi am avut bucuria de a putea asculta programele Radioului Naţional la un difuzor instalat în „apartamentul” pe care îl ocupam în clădirea liceului din Vişeu de Sus. Poveşti despre experienţa cunoaşterii radioului vor apărea în altă carte. Aici, e suficient să spunem că o mare parte din cultura generală pe care ne-am dobândit-o i se datorează Radioului. Teatrul radiofonic, poveştile de seară, muzica de toate genurile erau prezente în viaţa noastră.
Într-un fel, cartea apare şi datorită colaborării cu unii realizatori de emisiuni radio. În 1991, am trimis o scrisoare pe adresa redacţiei emisiunilor militare de radio, o scrisoare despre tatăl meu, veteran de război, considerând că un om ca tata e bine să fie cunoscut. M-a sunat Eugen Pelin şi m-a anunţat că scrisoarea pe care am trimis-o „va intra pe post vineri, 12 iulie, în emisiunea «Îţi scriu carte din armată»” şi mi-a mai spus să-l rog pe tata să scrie ce-şi mai aminteşte din timpul războiului.
În scurt timp, l-am informat pe tata, am aflat frecvenţa postului Radio Romania Tineret şi mi-am anunţat prietenii. O mare parte din scrisoare a fost citită pe post.
Tata, aflat la 78 de ani, ne scria mai rar. Dar atunci a reuşit să ne trimită o scrisoare din care am citat în Capitolul al II-lea. Apoi, pentru că şi un fost coleg, învăţător şi veteran de război, Ion Berinde, i-a cerut date pentru o lucrare, a început să-şi redacteze memoriile.
În vara anului 1992, am fost la Vişeu şi tata mi-a încredinţat un exemplar al lucrării sale. Am considerat că efortul lui trebuie să fie răsplătit şi ne facem o datorie de onoare în a publica, pentru cei care l-au cunoscut, acele pagini. Dumitru Grad merită o carte în care şi unii dintre cei care l-au cunoscut să publice câteva cuvinte, să povestească întâmplări şi situaţii cu care să întregim imaginea celui care a fost un tată, un dascăl şi un cetăţean model.
Cartea apare prin contribuţia copiilor lui. O contribuţie importantă are Nina, cea care a fost alături de părinţi până în ultima ei clipă. Ea a adunat, cu multă grijă, pozele pe care le vom însera în carte. Ceilalţi doi copii îşi unesc eforturile pentru realizarea acestui proiect visat de mult timp.
Meritul cărţii este acela de a reda cetăţenilor de azi, atâţia cât vor dori să citească, un exemplu de viaţă dedicată neamului şi şcolii. Vrem să fie o carte din care să se poată afla cum era învăţământul în ţara noastră în diferite perioade ale secolului al XX-lea.
Nu ne lăudăm cu o lucrare document, ci cu o lucrare de suflet. Pentru că, prin amintirile noastre, un OM trăieşte. Şi acel om chiar merită.
Despre carte a scris profesoara pensionară Viorica Alecu:
„Citind Printre amintiri, de Dumitru Grad, m-am revăzut învăţătoare suplinitoare la 4 clase simultane, într-un sat de munte. Tare bine mi-ar fi prins multe dintre cele citite în cartea domnului învăţător Grad! Consider că şi celor care predau astăzi sau vor lucra în învăţământ nu le-ar strica să citească această carte cu creionul în mână, notând tot ce ţine de metodica şi psihologia predării la clasele I-XII şi la şcoli cu predare specială.
Dacă nu mă credeţi, citiţi cartea toţi cei care vă străduiţi să formaţi azi, OM-ul de mâine, indiferent de vârsta copilului şi obiectul de studiu.
Amintirile domnului Grad sunt şi o lecţie de patriotism astăzi, când sunt uitaţi adevăraţii eroi din sângele cărora s-a clădit România în care trăim şi noi.
Limba română şi istoria României ar ajuta să nu uităm că ne-am câştigat dreptul de a fi aici şi respectul oricărui popor, lucru citit atât direct cât şi printre rândurile cărţii pe care o recomand atât pentru lărgirea orizontului nostru cultural, cât şi pentru relaxare în momentele când oboseala îşi spune cuvântul.
Amintirile domnului învăţător şi ofiţer Grad pot sta cu cinste alături de amintirile scriitorilor cu care veghează asupra noastră din lumea în care vom merge cu toţii... cândva...”
Am tipărit un număr mic de exemplare, cele mai multe destinate familiei şi prietenilor care l-au cunoscut pe tata. Cartea poate fi citită la http://en.calameo.com/read/0000035246b4e6c74e4a5
ANIVERSĂRI
Chiar în ajunul aniversării zilei noastre, a jurnaliştilor militari, am primit de undeva de departe, de la Cugir, alături de o scrisoare de felicitare această interesantă carte de memorii, în parte de front, a învăţătorului Dumitru Grad (1913-2002), intitulată simplu, Printre amintiri, şi apărută recent la Editura Pim din Iaşi, sub îngrijirea copiilor săi, inginerul Toderaş Grad şi profesoara Maria Tirenescu, cea care, de altfel, ne-a şi trimis acest binevenit dar de ziua noastră. Spun binevenit, deoarece în „povestea cărţii", care ţine loc de „cuvânt înainte", Maria Tirenescu ne dezvăluie că, într-un fel, cartea a apărut şi datorită colaborării cu jurnaliştii militari de la Ora armatei, mai exact cu Eugen Pelin, cel care, prin 1991, primind o scrisoare pe adresa emisiunii militare de radio despre protagonistul de acum al acestor memorii, în speţă învăţătorul Dumitru Grad, i-a sugerat fiicei sale să aştearnă pe hârtie tot ceea ce-şi mai aminteşte din timpul războiului.
Aşa că, astăzi, avem în faţă aceste amintiri efectiv valoroase; în parte, din câte reţin, publicate şi de noi acum ceva ani, în revista Viaţa militară. Sigur că, în ceea ce ne priveşte, în mod deosebit ne interesează capitolul 1940-1945, adică amintirile din perioada cât Dumitru Grad s-a aflat mobilizat sub steagul Batalionului 16 Vânători de Munte, cu care a luptat pe frontul antisovietic, pentru eliberarea Basarabiei, apoi cu Batalionul 9 VM, la comanda companiei a doua, cu care a luptat în Vest; lupte crâncene, în prima linie, din care iese rănit de schije de brand, pe 26 octombrie 1944. Va scăpa după patru luni de spitalizare, astfel că memoriile urcă până în primăvara lui 1992, când autorul era deja locotenent-colonel în rezervă, reprezentant de frunte al ANVR-ului din Vişeul de Sus, şi, dincolo de interesul strict militar, cartea sa se constituie mai departe într-o secvenţă nu lipsită de importanţă pentru istoria învăţământului românesc, de un anumit nivel, din anii comunismului. Prin urmare, o carte cât se poate de instructivă, scrisă în registru simplu şi direct, cu mare drag pentru armată şi pentru meseria de dascăl apărută, nu trebuie trecut cu vederea, graţie copiilor lui. (D. GÎJU)
Din Observatorul militar Nr. 30 (28 iulie - 3 august 2010)
www.presamil.ro
