În urmă cu un an, mi-a apărut cartea de poezie intitulată Culorile viselor, la Editura Emma, din Orăştie. Despre carte au scris: Corneliu Traian Atanasiu, Ioan Găbudean şi locotenent-colonelul Dan Gîju. Prefaţa cărţii e semnată de Ionuţ Iancu.
***
Maria este profesoară de matematică, o înclinare care, se ştie, cel puţin din cazul lui Dan Barbillian, are legături secrete dar extrem de fructuoase cu poezia. Pînă să afle de poezia niponă - lucru întîmplat după mărturisirea sa aproape miraculos în 1992, de Naşterea Maicii Domnului, cînd, după ce a ascultat o emisiune radiofonică, o prietenă i-a dăruit tocmai cartea referitoare la haiku despre care se vorbea la radio - a scris, doar cu obşteasca pornirea a românului, poezie. După acest moment de revelaţie, după spusele ei, s-a îmbolnăvit de spiritul haiku-ului.
A publicat în numeroase reviste de la contribuţii de specialitate la poezie şi enigmistică şi activează pe mai multe site-uri literare. Este laureată a mai multor concursuri de poezie, dar cele mai valoroase distincţii sînt locurile I la concursurile de haiku din 2006 ale revistei SRH şi AD VISUM.
În volum, a figurat în mai multe apariţii colective şi antologii de haiku, ultima fiind Flori de tei, apărută la Constanţa. În 2005, i s-a tipărit în colecţia Orfeu de la Tîrgul Mureş prima plachetă de haiku intitulată Risipa de parfum.
Astăzi, Maria ne oferă al doilea volum personal, Culorile viselor, în carea a grupat în prima parte poeme de factură europeană şi în a doua haiku-uri în formă liberă. Poemele din prima parte manifestă deja gustul, mărturisit făţiş, canonic şi programatic în cea finală, pentru scriitura simplă, lipsită de podoabe inutile şi parazitare.
Maria se surprinde în rezonanţă şi în consonanţă cu lumea celor care nu cuvîntă, gîndurile ei sînt aidoma înfloririi unei tufe de crizanteme, asemenea vîntului toamnei care se strecoară alinător printre regrete. Interlocutorii ei sînt bobocul de trandafir, frunza de salcîm, ramura de brad. Erosul care-i străbate versurile, surdinizat şi transfigurat, este unul care, pe drumul către partener, se topeşte în natură. Nutrindu-se din nopţi cu brumă, din linişti şi din stele, el se mulţumeşte cu mireasma florilor şi susurul izvoarelor.
Acest exerciţiu liric vital transpune comunicarea erotică într-un registru al resimţirii şi împletirii cu vibraţia cosmică: totul se spune de fapt necontenit şi este adresat mereu fiinţei dragi. Gestul de a-i scrie celui drag devine astfel aproape superfluu: „Cum să-ţi scriu cînd prin ochii / mei / trec nori după nori / şi plouă uneori?”. Scrisoarea de dragoste e evident redundantă. Cînd „ramura de cireş, / grea de floare, / se leagănă / la adierea / vîntului” şi „simfonia albinelor / pornite în căutarea / nectarului / îmi mîngîie / timpanele”, e suficientă o simplă chemare, o chemare imperioasă însă la ordinea firească a lucrurilor:
„Iau stiloul şi scriu:
Vino să vezi
spectacolulprimăverii!
Şi semnez.”
Erosul a sublimat de mult în „steaua / pe care o priveam amîndoi” şi prin urmare e mai mult decît firesc că orice imagine „răscoleşte / aceleaşi amintiri”. Veştile vin pe fereastră, scrise pe frunze tremurătoare de cireş, şi se imprimă singure pe filele jurnalului. Toată natura e plină de mesaje şi semne. Şi ele trec lesne prin vămile visului aidoma mărului mare şi galben, primit în vis, în grădina tatălui, şi preschimbat la trezire în lună. Dar nu cumva toată viaţa e doar o perpetuă trezire dintr-un vis în mereu altul?
Pare firesc ca atmosfera să se păstreze glisînd pe nebăgate de seamă înspre poemul de factură niponă. Orice minuscul eveniment este o ciudată şi delicată conexiune cu cel de departe, o ipostază brusc revelată a dorului ca împlinire: „Pe geam, luna îmi scrie / o poezie. / Tu i-ai dictat-o?” Şi, aşa cum „vîntul piaptănă / pletele cîmpiei”, poate repeta alinător şi cuvintele lui. „Mîngîie-mă, vîntule!” – cum faci de veacuri cu lanurile de grîu.
Privirea empatică, plină de nostalgie, este mereu în preajma efemerului vibrînd lalolaltă cu virtualitatea petalelor fragile: „Mîine va ninge. / Nu te grăbi să înfloreşti / caisule!” Dar şi cu jocul neaşteptat şi sprinţar al întîmplării pe care-l celebrează cu o spontană bucurie: „Caldă aversă. / De-a valma, din jgheaburi sar / sîmburi de cireş.”
Aproape stihial, „Pe cîmpul pustiu, / un suspin rătăceşte / plimbat de vînt.” Lucrurile, vremea în sine au ceva de spovedit, o poezie intrinsecă pe care Maria o ajută discret să se mărturisească:
„Zdrenţele zilei
tîrîndu-se după soare.
Seară de toamnă.”
Corneliu Traian Atanasiu
***
Omul-prezenţă statornică pe acest pământ ce ţine să arate tuturor că există!
Nu doar natura se va face simţită în această fortăreaţă a simţurilor, ci mai ales lumina, gândul şi zâmbetul, ce se vor a fi percepute în viaţa omului prin flori, frunze şi copaci.
Dintotdeauna copacul a fost un simbol al forţei, al puterii şi al înţelepciunii, al fertilităţii şi al vieţii, însă astăzi, el desemnează tot ceea ce exista, măsoară timpul în poezie şi mai presus de toate, mută omul în infinit.
Cine se apleacă asupra artei poetice (Autoportret) va constata un suflet ce refuză să îmbătrânească, o fiinţă ce doreşte să devină tânără prin amintire, un suflet cald unde tristeţea nu-şi găseşte locul întrucât o floare, o frunză sau un sunet, va poposi mereu lângă cel părăsit. Tema poemelor ar putea fi omul singur în mijlocul lumii, o temă ce deschide diverse dimensiuni ale interpretării, de la nuanţa filosofică până la cea ştiinţifică, ştiut fiind faptul că matematica (ştiinţa) a mers întotdeauna la pas cu filosofia (marii matematicieni fiind renumiţi în filosofie).
Această prezenţă permanentă se face simţită întotdeauna discret, fie ca muză lângă cel ce scrie, fie ca receptor al mesajului. Lumina, ca şi în cazul lui Blaga, este cea care revelează taina, misterul. În momentele de cumpănă, lumina rămâne semnul suprem al legământului, al neuitării; astfel, între cei doi îndrăgostiţi certaţi, separaţi, apare curcubeul ca punte de suflet, pod peste mizeriile inimii.
Cireşul şi floarea de cireş apar ca imagini arhetipale (Cireşul , Sakura - simbol al familiei şi sursa puterii sale) ale dorului („Primăvara, dorul are culoarea florilor de cireş”) ale apusului de soare sau ale permanenţei: „Din cireş cade o frunză galbenă. O iau şi citesc: te mai gândeşti la mine?”. Anotimpul primăverii este propice comunicării, un dialog suprem ce nu poate fi înţeles decât de limbajul florilor (trimiterea spre fragilitate şi frumuseţe, spre gingăşie şi puritate este netă): „Gândurile mele, mângâiate de petale de cais, ţi le trimit să-ţi ţină de urât”. Chemarea este adresată cu trimitere spre bucuria în armonia naturii „Vino să vezi spectacolul primăverii!”, unde doar vântul aduce schimbarea. Personificarea sa este atât de evidentă încât în acest volum vântul devine personaj. El „piaptănă pletele câmpiei” sau dansează în pom până când frunzele cântă.
Comunicarea şi nevoia de comunicare devine o problemă acută. Poeziile dezvoltă un monolog ce deschide porţile spre un univers al luminii. Aceste poeme pot fi suprapuse tablourilor pictate de Monet. Natura nu-i înfrumuseţată, ci transfigurată, apare peste tot triumful luminii îndrăgostite de pământ. Când distanţa dintre oameni (purtători de lumină) devine de nesuportat, nici ochiul nu mai percepe lumina („Cum să-ţi scriu când prin ochii mei trec nori?”) rămânând în urma doar lacrima, „Lacrima de cireş”. Dar „Vântul a adus/ o frunză palidă: /primul semn de la tine”…
Scăpând de această înspăimântătoare dimensiune a nemărginirii – singurătatea – Maria Tirenescu devine poeta ce aduce în faţa auditoriului un coş cu flori de bucurie ce se lasă purtat peste tot. Unii admiră, alţii invidiază, vorbesc, însă cititorii iubitori de frumos se apleacă asupra textului sorbind mireasma poeziilor sale: „Când vreau să-ţi vorbesc închid ochii”…
prof. Ionuţ Iancu
Nu doar natura se va face simţită în această fortăreaţă a simţurilor, ci mai ales lumina, gândul şi zâmbetul, ce se vor a fi percepute în viaţa omului prin flori, frunze şi copaci.
Dintotdeauna copacul a fost un simbol al forţei, al puterii şi al înţelepciunii, al fertilităţii şi al vieţii, însă astăzi, el desemnează tot ceea ce exista, măsoară timpul în poezie şi mai presus de toate, mută omul în infinit.
Cine se apleacă asupra artei poetice (Autoportret) va constata un suflet ce refuză să îmbătrânească, o fiinţă ce doreşte să devină tânără prin amintire, un suflet cald unde tristeţea nu-şi găseşte locul întrucât o floare, o frunză sau un sunet, va poposi mereu lângă cel părăsit. Tema poemelor ar putea fi omul singur în mijlocul lumii, o temă ce deschide diverse dimensiuni ale interpretării, de la nuanţa filosofică până la cea ştiinţifică, ştiut fiind faptul că matematica (ştiinţa) a mers întotdeauna la pas cu filosofia (marii matematicieni fiind renumiţi în filosofie).
Această prezenţă permanentă se face simţită întotdeauna discret, fie ca muză lângă cel ce scrie, fie ca receptor al mesajului. Lumina, ca şi în cazul lui Blaga, este cea care revelează taina, misterul. În momentele de cumpănă, lumina rămâne semnul suprem al legământului, al neuitării; astfel, între cei doi îndrăgostiţi certaţi, separaţi, apare curcubeul ca punte de suflet, pod peste mizeriile inimii.
Cireşul şi floarea de cireş apar ca imagini arhetipale (Cireşul , Sakura - simbol al familiei şi sursa puterii sale) ale dorului („Primăvara, dorul are culoarea florilor de cireş”) ale apusului de soare sau ale permanenţei: „Din cireş cade o frunză galbenă. O iau şi citesc: te mai gândeşti la mine?”. Anotimpul primăverii este propice comunicării, un dialog suprem ce nu poate fi înţeles decât de limbajul florilor (trimiterea spre fragilitate şi frumuseţe, spre gingăşie şi puritate este netă): „Gândurile mele, mângâiate de petale de cais, ţi le trimit să-ţi ţină de urât”. Chemarea este adresată cu trimitere spre bucuria în armonia naturii „Vino să vezi spectacolul primăverii!”, unde doar vântul aduce schimbarea. Personificarea sa este atât de evidentă încât în acest volum vântul devine personaj. El „piaptănă pletele câmpiei” sau dansează în pom până când frunzele cântă.
Comunicarea şi nevoia de comunicare devine o problemă acută. Poeziile dezvoltă un monolog ce deschide porţile spre un univers al luminii. Aceste poeme pot fi suprapuse tablourilor pictate de Monet. Natura nu-i înfrumuseţată, ci transfigurată, apare peste tot triumful luminii îndrăgostite de pământ. Când distanţa dintre oameni (purtători de lumină) devine de nesuportat, nici ochiul nu mai percepe lumina („Cum să-ţi scriu când prin ochii mei trec nori?”) rămânând în urma doar lacrima, „Lacrima de cireş”. Dar „Vântul a adus/ o frunză palidă: /primul semn de la tine”…
Scăpând de această înspăimântătoare dimensiune a nemărginirii – singurătatea – Maria Tirenescu devine poeta ce aduce în faţa auditoriului un coş cu flori de bucurie ce se lasă purtat peste tot. Unii admiră, alţii invidiază, vorbesc, însă cititorii iubitori de frumos se apleacă asupra textului sorbind mireasma poeziilor sale: „Când vreau să-ţi vorbesc închid ochii”…
prof. Ionuţ Iancu
***
Cromatica amintirilor
Maria Tirenescu, Culorile viselor, prefaţă de Ionuţ Iancu, Editura Emma, Orăştie, 2007, 92 p.
Cândva, autoarea acestei delicate plachete de versuri, profesoară de matematică la un colegiu
din Cugir, câştiga un concurs literar anunţat prin suplimentul Desant XXI. Ca atare, ne place să credem că acum, aflată la a doua apariţie editorială, deja, nu face decât să confirme ceea ce pentru unii, atunci, a părut o simplă întâmplare.
din Cugir, câştiga un concurs literar anunţat prin suplimentul Desant XXI. Ca atare, ne place să credem că acum, aflată la a doua apariţie editorială, deja, nu face decât să confirme ceea ce pentru unii, atunci, a părut o simplă întâmplare.
Versurile ei sunt de factură elegiacă aici, uneori expeditive, alteori mai ample, profunde şi parfumate ca florile de câmp, multe tratate în manieră tipică haiku-ului, inspirate de natură, de viaţă, de diversele stări emotive. Inima mea/ înflorise/ de dragul tău.// Tu ai luat/ alba floare/ şi ai plecat.// Eu am rămas/ şi săracă/ şi urâtă. (Bilanţ).
Dan Gîju
Din Observatorul militar nr. 30/2007, pag. 18.
***
Cu volumul „Culorile viselor”, Editura EMMa, Orăştie, 2007, M. Tirenescu îşi lărgeşte aria lirică trecând de la haiku la poezia europeană, poeta având un timbru grav, meditativ, melancolic, unde natura este decorul pentru trăiri autentice, pline de mister şi de gingăşie. Găsim în această carte şi o secţiune intitulată „Haiku în formă liberă”, cu realizări notabile.
Prof. Ioan Găbudean
https://en.calameo.com/read/000003524a72fb84c0c0b
