Într-o dimineaţă, bunica intră în camera în care dormeam şi ne „porunceşte”:
- Deşteptarea! Mergem în vizită la tanti Iulia.
Ne trezim, ne frecăm somnoroase la ochi. Apoi, ne ridicăm fără să comentăm şi mergem în curte, la cişmea, să ne spălăm. Găsim pe masă ceaiul, brânza telemea şi pâine proaspătă.
- Mai repede, somnoroaselor! Nu prindem nici cursa de 10.
„De n-am prinde-o…”, îmi spuneam în gând. Nu-mi plăcea să merg cu autobuzul, mai ales dimineaţa. Dar, ca orice nepoată cuminte, n-am comentat.
Ne-am îmbrăcat cum ne-a sfătuit mama şi, cu inima strânsă, am plecat la autobuz.
În zilele noroase, autobuzele circulau pline. Turiştii, sezoniştii - cum le spuneau localnicii, nu mergeau la plajă. Vizitau litoralul.
Drumul a durat aproape o oră. Numai noi ştiam cât de rău ne era! Dar am fost cuminţi. Tata ne spunea să cântăm, că ne vom simţi mai bine. Şi aşa am făcut. Dar cântam încetişor.
Cine se bucura mai tare când am coborât din autobusul ticsit? Am luat-o la goană. Voiam să recuperăm timpul pierdut. Bunica ne striga, noi ne prefăceam că nu o auzim. După ce am dat câteva ture unui rond de flori, am revenit cuminţi lângă ea.
- De aici, mergem pe jos!, spun, pe un ton plângăreţ. E mai bine decât în autobuz.
Am mers pe jos. Nu ne-am plâns că e departe. Şi de la vechea gară a Constanţei până în centru era ceva drum…
Am ajuns la o poarta de lemn pe care scria CÂINE RĂU. M-au trecut fiorii. Mama ne-a liniştit.
- E bine să ştie lumea că aici e un câine. Altfel, intră oricine.
Bunica a apăsat butonul soneriei. Un lătrat scurt a anunţat intenţia noastră. Auzim:
- Imediat, imediat!
Tanti Iulia ne deschide poarta. Un cocker se strecoară printre noi. Noi ne retragem cu teamă, dar tanti Iulia ne spune: „Dondonel cunoaşte oamenii”.
Asistăm apoi la bucuria revederii. Pupături, laude: „Ce frumoasă te-ai făcut, Marioaro! Sunt fetele tale?Ce drăguţe sunt! Tu ce mai faci, Alexandrino? Ce face Costică?...” Aşteptăm în linişte, nu fără a ne trimite priviri pline de subînţelesuri. Era mai interesant căţelul. Încă nu aveam curaj să ne apropiem de el.
Am primit aprobarea să ne jucăm cu pistruiatul Dondonel şi doamnele au intrat in casă. Nu se văzuseră de mult.
Am descoperit o casă ciudată. Camerele erau aşezate ca vagoanele unui tren. Se trecea din una în cealaltă. La stradă, bucătăria. Camera din mijloc avea trei uşi. Una dădea spre curte. Acolo, pe prag ne-am aşezat şi-l mângâiam pe Dondonel. Tanti Iulia ne asigurase că are un căţel curat, fără purici. Vorbeam cu el, când, de la balconul blocului construit pe fosta grădină a rudelor noastre, nişte copii îl strigau pe cockerul bătrân care, de lene şi de cald, se lungise lângă treaptă.
Dondonel sări în picioare, uitând de noi, şi se repezi la gard. Apucă grăbit biscuiţii aruncaţi de copii. Apoi, luă o bomboană. Ne uitam una la cealaltă şi râdeam. Nu mai văzuserăm câini care să mănânce bomboane.
Dacă am văzut că Dondonel nu ne dă atenţie, am intrat în casă. Tanti Iulia ne-a servit cu şerbet şi apă rece. Doamnele beau cafele. Era obiceiul casei.
Am mulţumit şi am ieşit să vedem ce mai face câinele. Moţăia pe treaptă. Am început să râdem: „Câine rău. Mănâncă bomboane”.
După un timp, suntem chemate.
Pupături, promisiuni… Şi plecăm vesele.
