O întâmplare ciudată

            La mijlocul lunii iulie, pe Facebook a apărut un filmuleţ. Practic, pe Valsul Nr. 2, de  Dmitri Shostakovici erau proiectate imagini din filme. Mi-a atras atenţia partea din filmul „Ghepardul”. Şi m-au năpădit amintirile.

            Mă revăd în luna octombrie a anului 1965. Părinţii mei au fost de acord să-mi sărbătoresc ziua de naştere împreună cu colegii. În seara mult aşteptată. Invitaţii mi-au adus câte o atenţie. Cum tocmai apăruse romanul „Ghepardul” de Giuseppe Tomasi di Lampedusa, m-am trezit cu trei exemplare. Un singur invitat nu a venit, dar mi-a trimis „Gepardul” de rigoare.

            După câţiva ani, am luat din biblioteca părinţilor câteva cărţi, pe cele mai dragi, pe cele care aveau pentru mine o semnificaţie deosebită. Le-am mai mutat de câteva ori pe diferite rafturi ale bibliotecilor din casă… Nu mai ştiam pe unde sunt, dar eram convinsă că măcar un exemplar al cărţii este în raftul care adăpostea colecţia Biblioteca pentru toţi.

            Datorită Facebook-ului, amintirile din anii de liceu au revenit. Am căutat cartea. Am găsit-o şi am aşezat-o lângă laptop, cu intenţia de a o reciti.

N-am avut timp în acea seară. Am deschis a doua zi cartea şi am avut o mare surpriză: în interior, pe post de semn de carte, am găsit o scrisoare pe care mi-o trimisese mama în anul 1984. M-am bucurat foarte mult. Pe foaia îngălbenită de vreme am revăzut scrisul caligrafic, rotunjit, al mamei mele şi parcă o vedeam cât de atentă era cu toate detaliile. O rugasem să-mi dea două reţete. Mă interesa cum se face zacusca de fasole şi cum se face dulceaţa de smochine. Pentru că bunica, mama mamei, era la Vişeu, am primit de la sursa cea mai autorizată reţeta de dulceaţă, cu toate secretele necesare.

Am recitit scrisoarea. Am simţit parfumul acelor ani în care încercam să fiu o gospodină bună, chiar dacă eram mereu pe fugă. Am aflat şi ce fac pensionarii familiei, ce fac rudele din zona Vişeu şi cei din Dobrogea.  

Ştiam de scrisoare, folosisem reţetele, îmi reuşiseră preparatele, dar nu găsisem scrisoarea. Am mai făcut de câteva ori dulceaţă de smochine, dar mă bazasem pe memorie şi pe experienţa pe care o dobândisem între timp, făcând alte dulceţuri. Acum, scrisoarea a apărut  în exemplarul primit chiar de la doamna dirigintă, singurul pe care l-am păstrat din cele trei. Filele ei îngălbenite sunt prea mare provocare pentru ochii mei. Totuşi, o voi citi într-o zi cu soare.

În urmă cu o săptămână, am vorbit la telefon cu doamna dirigintă, fosta mea profesoară de matematică din liceu, Laurenţia Boldor, şi i-am povestit peripeţiile legate de carte şi scrisoare. Ne-am amintit de cunoştinţele comune, am vorbit despre şcoală, elevii de ieri şi de azi… Ne-am promis că vom ţine legătura.

Revederea după 40 de ani de la absolvirea Şcolii profesionale

Au dat examen de admitere în 1973, la Blaj, pentru o clasă de frezori. Urma să fie şcolarizaţi la Cugir. Erau 30 de băieţi.

Elevii se cunoşteau din anii anteriori. Intrând pe porţile Grupului Şcolar I.M.C., au fost tunşi la zero, aşa era obiceiul, şi noi îi recunoşteam doar pe unii, după zâmbet, înălţime, gesturi. Ne recunoşteau ei.

Această clasă, numită anul întâi I profesională, era formată din 30 de băieţi. Diriginte era Andrei Tirenescu. Cât timp Andrei şi-a satisfăcut stagiul militar, am suplinit eu şi dirigenţia. N-a fost uşor, chiar dacă băieţii erau destul de cuminţi, toţi locuiau în internatul Grupului Şcolar, acomodarea cu condiţiile şi cerinţele s-a făcut în timp. Munca dirigintelui a fost mai uşoară decât la alte clase tocmai pentru faptul că elevii erau dintre cei mai buni, că se cunoşteau şi erau foarte săritori. Micile copilării, întârzieri sau neefectuarea temelor, se sancţionau cu tunsul la zero. Podoaba capilară şi umbra de mustaţă erau importante la acea vârstă.

Clasa a început, cum spuneam, cu 30 de elevi, toţi au absolvit cursurile, au mai primit un coleg în ultimul an. Au încheiat cei trei ani de şcoală profesională cu cele mai bune rezultate la învăţătură pe Grupul Şcolar, obţinând şi locul I pe ţară la concursul "Cea mai bună clasă". Au primit un premiu de la Comitetul Central U.T.C., o finanţare, la care s-a adăugat şi o sumă de bani de la Comitetul de părinţi ai şcolii şi au participat la o excursie la mare, în 1976.

Revederile de la 10 şi 20 de ani au completat şirul amintirilor, mai ales al întâmplărilor despre care am aflat abia atunci. La întâlnirea din acest an, la 40 de ani de la absolvirea şcolii, au participat doar 15 fosti elevi, unii fiind plecaţi la muncă în alte ţări, iar 8 dintre ei nu mai sunt. ( Dintre cele 24 de cadre didactice care au predat diferite materii, 4 nu ma trăiesc.)

 Cei care vă recunoaşteţi în fotografii le puteţi lua de aici ( daţi click pe foto şi se măreşte, apoi salvaţi).

Omagiu unei prietene de pe Facebook

Am cunoscut mulţi oameni pe Facebook, în special persoane preocupate de literatură, muzică, pictură, fotografie.

Cei mai mulţi prieteni scriu haiku. La recomandarea lui Francis Tugayé, am acceptat să fiu prietenă cu Juliette Clochelune. Avea probleme de sănătate, dar scria poezie. Într-o zi, am aflat că Juliette a plecat într-o lume mai bună. Prietenii, cei care i-au publicat poeziile, au stabilit ca următorul număr al revistei Francopolis să conţină un omagiu adus Juliettei. La adresele de mai jos, puteti citi revista şi acea pagină omagială.


Revue Francopolis SEPTEMBRE 2011 http://www.francopolis.net/

http://www.francopolis.net/salon/Clochelune-Salonseptembre11suite.html

Juliette scrie despre ea pe acest blog
http://haiku-senryu.over-blog.net/article-16351688.html
(Je suis Juliette, née un 3 mai 1973, une petite cardiaque congénitale de plus sur cette terre...)

Haiku-ul trimis de mine:

Soir d’été –
la lune me récite un vers
de Juliette

Seară de vară -
luna îmi recită un vers
al Juliettei

Ziua învăţătorului în veacul trecut

Îmi amintesc că înainte de anul 2000, Ziua învăţătorului se sărbătorea în 30 iunie. E drept că ea coincidea cu o sărbătoare creştină: Cei 12 Apostoli.

Aşteptam cu nerăbdare să mergem la „iarbă verde”. Dar asta se putea face numai dacă nu ploua. Amintirile mele sunt incomplete, dar emoţiile încă mă copleşesc.

Eram în clasa a doua. Tata ne adusese, într-o cutie de carton, pui de găină fără cloşcă şi ne-a spus că au fost clociţi de o maşină. Eram curioasă cum era posibil acest lucru şi m-am bucurat foarte mult când tata ne-a anunţat că Ziua învăţătorului se va sărbători la Ferma agro-zootehnică din oraş, aflată pe drumul spre Moisei, locul de provenienţă a puilor noştri.

Era o zi frumoasă. De dimineaţă, părinţii noştri au fost la o şedinţă cu toate cadrele didactice din raion. Noi am aşteptat cuminţi acasă. La amiază, am luat o pătură, o sacoşă cu câteva lucruri pe care mama le pusese de seara şi am plecat. În faţa şcolii ne aştepta un autobuz care ne-a dus la Fermă. Nu ne-a plăcut autobuzul, dar ne-am bucurat când am ajuns în livada de la marginea oraşului Vişeu de Sus.

Aproape de intrare, erau grătarele cu mititei şi lăzile cu bere sau suc. Lume multă, grupuri în jurul unor pături sau chiar pe iarbă. Tata a luat un carton cu mâncare, câteva sticle cu bere, două sucuri şi ne-am aşezat la umbra unui măr bătrân. Ne-a plăcut forma lui, coroana care atingea pământul. După ce am mâncat, am plecat la joacă. Erau şi alţi copii de cadre didactice cu care ne-am găsit imediat preocupări şi subiecte comune. Alergam prin livadă, admiram lucrurile ciudate, fructe sau forme mai puţin obişnuite.

La un moment dat, tata se apropie de noi:

- V-am promis că vă arăt „cloşca”. Am vorbit cu inginerul şi ne-a spus că ne primeşte. Dacă aveţi întrebări, el vă poate răspunde.

În câteva clipe, s-a adunat un grup destul de mare. Pe drum, le-am povestit celorlalţi copii despre puii noştri.

Am intrat într-o sală mare. Era cald acolo. Am văzut nişte mese cu sertare mari. Inginerul a tras un sertar şi am văzut ouăle puse la clocit. Ne-a spus că ouălor li se asigură temperatura şi umezeala ca sub o cloşcă, ne-a mai spus că, de două ori pe zi, ouăle sunt întoarse, că aşa face şi cloşca adevărată. După trei săptămâni, puii ies din găoace, sunt duşi la aprozar şi lumea îi cumpără.

Soarele a coborât după deal. Ne-am adunat lucrurile şi am plecat la autobuzul care ne-a dus acasă. Eram obosiţi, dar bucuroşi că am văzut livada, că ne-am cocoţat prin pomi, că am alergat şi am văzut clocitoarea. Fusese una dintre cele mai interesante zile de vacanţă.

***

În alt an, de Ziua învăţătorului, am fost pe Valea Vaserului.

Mocăniţa ne aştepta în gara Întreprinderii Forestiere de Exploatare şi Transport. Era un tren mai mic decât cele cu care mergeam la Constanţa, pe care îl vedeam uneori trecând pe linia ferată cu trei şine dintre râul Vaser şi gardul care mărginea curtea şcolii în care locuiam. (De ce trei şine? Pentru că una dintre şine era comună. Trenul normal, al C.F.R., folosea şinele din exterior. Mocăniţa, folosea şina din interior. Ecartamentul mocăniţei e de 76 cm.)


În vagonul de persoane în care eram noi, pe o parte erau cate două scaune, iar de partea cealaltă, era câte un scaun. Printre scaune se putea circula.

Pe platformă se aflau bărbaţii şi tinerii. Tot acolo era şi personalul de la restaurant, care aducea grătarele şi băutura. Aveam şi alte alimente: friptură, ouă fierte, brânză, prăjituri… Astea, în cazul în care grătarele nu sunt gata şi nouă, copiilor, ne e foame.

Ce ne-a plăcut la drum? Trenuleţul mergea încet. Acest lucru ne distra. Spuneam că putem să coborâm din tren, să culegem flori şi să ajungem trenul din urmă. De fapt, trenul urca pe o pantă destul de abruptă. Am tot auzit că vom opri la Novicior. Unii ar fi vrut să mergem la Făina, dar acolo nu era atât de mult spaţiu în apropierea liniei ferate. Pădurea coboară la Făina până lângă staţia C.F.F. (Căile Ferate Forestiere)

Locul în care am oprit ne-a plăcut mult. Era aproape de râul Vaser, într-o poiană cu puţine denivelări, cu pădurea destul de aproape. Era plăcut, nu prea cald, dar apa din râu era rece. Nu puteam face baie. Ne-am găsit alte activităţi. Am adunat flori, plante pentru ierbar şi ne-am jucat cu mingea. Şi am ascultat cântecul păsărilor.

Trenul cu care am urcat a mers până la Făina, a încărcat buşteni şi, după un timp, a coborât. Urma să ne ducă înapoi în oraş. Nu avea un orar strict cum au trenurile de la C.F.R.

Noi, copiii, eram obosiţi. Soarele abia se zărea printre brazi. Dar am văzut ce rol aveau roţile acelea mari de la capetele vagoanelor. Ni s-a spus că sunt frânele. Când trenul urcă, nu se folosesc, dar când trenul coboară, din când în când, trebuie să intervină muncitorii de la C.F.F. şi să acţioneze frânele. Altfel, trenul ar lua viteză prea mare şi ar putea sări de pe şine.

***

Când am absolvit clasa a şaptea, în 1963, am fost din nou la Fermă. De data asta, nu m-am mai urcat în pomi. Mi-au ajuns plimbarea, observaţiile pe care le-am făcut şi dezbaterile la care am participat. De atunci am câteva poze cu un grup de profesori. A fost ultima ocazie să văd Ferma.

După o zi frumoasă, încărcată cu emoţia întâlnirii cu dascălii din raionul Vişeu, am propus să ne întoarcem pe jos în oraş. Tata a fost de acord cu propunerea mea. Drumul era asfaltat şi cei 2-3 km nu depăşeau puterile noastre.

Am mers discutând, privind pomii din grădinile de la marginea şoselei, admirând culorile cerului, umbrele de pe asfalt, adunând flori de pe lângă garduri.



( O fotografie a oraşului Vişeu de Sus făcută din clădirea liceului, după 1960, anul dării în funcţiune.)






***
Acestea sunt cele mai frumoase amintiri legate de Ziua învăţătorului. Poate ar trebui să amintesc de momentele în care am participat la spectacole în cinstea evenimentului, la bucuria cu care am văzut Diploma care îi recunoştea tatălui meu calitatea de „învăţător fruntaş”.

După ce am absolvit facultatea, îmi amintesc de şedinţele festive la care nu ne criticau oficialităţile, de participarea la câteva întâlniri colegiale în cantina liceului sau la vreun restaurant din oraşul Cugir, eveniment pentru care, într-o vreme, li se reţinea de pe statul de plată 25 de lei, chiar şi celor care nu doreau să participe la întrunire.

Mai nou, nici nu mai ştim când se sărbătoreşte Ziua învăţătorului. S-a încercat înlocuirea ei cu Ziua educatorului, în 5 octombrie. Camera deputaţilor a adoptat proiectul de lege privind instituirea Zilei învăţătorului pe data de 5 iunie a fiecărui an. Cu toate acestea, aflu din presă, în multe judeţe dascălii îşi serbează ziua tot în 30 iunie.

O carte publicată la Editura Online

Am dat întâmplător de adresa Editurii Online. Căutasem ceva pe Google...

După ce m-am informat, am socotit că e un prilej să public o carte pe care mi-o imaginasem de atâtea ori, dar nu îndrăzneam... An/ani de criză...

Domnul Nicolae N. Tomoniu a citit manuscrisul, mi-a făcut câteva observaţii, mi-a spus ce trebuie să mai scriu, ce să trimit la Editură. Şi, într-un timp neaşteptat de scurt, cartea a apărut on-line. Acum, poate fi citită.

http://www.editura-online.ro/html/proza.html

http://www.semanatorul.ro/imagini/coperte/D_Grad-Printre_amintiri-coperta.pdf

http://www.semanatorul.ro/editura/2010/Dumitru_Grad-Printre_amintiri.pdf

Poate e doar un pas, poate va mai urma unul... Dar am conştiinţa împăcată că am făcut ceva pentru tatăl meu, o personalitate a meleagurilor maramureşene.

Ieri, am aflat...

Ieri, adică 20 septembrie, am aflat cu surprindere că un coleg de-al nostru a avut un accident vascular...

Se întorcea dintr-o vizită prin Europa. La Szeged, i s-a făcut rău. A fost dus de urgenţă la cea mai bună clinică pentru boli de inimă din Ungaria, dar inima lui Ionică Dâncan nu a mai putut fi ajutată.

Ionică Dâncan s-a născut la 19 iulie 1942, la Geoagiu, în judeţul Hunedoara. A absolvit Facultatea de metematică-mecanică a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi.

A lucrat ca profesor la Geoagiu şi, în 1967 se transferă la Liceul Industrial din Cugir. A predat matematică la Liceul „Mohamed V” din Kenitra, Maroc, între anii 1973 şi 1977. A fost profesor cooperant la Liceul „Leon Bourgeois” din Eparnay în anul şcolar 1994-1994. A fost director la Liceul Industrial între anii 1987-1990 şi 1997-2005. Liceul Industrial a dobîndit, între timp, numele de Colegiu Naţional „David Prodan”.

În 2005 se pensionează, dar lucrează ca profesor suplinitor la şcoala din Ceru-Băcăinţi. Era pregătit sufleteşte să lucreze şi în acest an. Dar...

Marţi, 23 septembrie, numeroşi cetăţeni ai oraşului l-au condus pe ultimul său drum pe fostul lor coleg, profesor, soţ, tată, bunic, vecin... În şir lung de coroane, cel mai lung din câte am văzut eu, a fost format din numeroşii elevi care au participat la slujba de înmormântare. A fost un semnal că profesorul a fost apreciat şi iubit de elevi şi de colegi.

( Am lucrat câţiva ani la Liceul Industrial Nr. 1, cum era cunoscut. Doi profesori veneau cântând pe coridor: Ioan Mariş şi Ionică Dâncan.)

Poezii de Ştefan Grad

Întâlnire neprotocolară

A venit şi sfârşitul anului şcolar 2007-2008. Şi ziua în care ne-am întâlnit cea mai mare parte a colegilor la un local, să schimbăm impresii despre şcoală şi viaţă, lângă un pahar de oarece...

Doamna directoare a venit cu un discurs deosebit de interesant şi emoţionant. Nu voi cita nimic din el, dar spun doar că am încercat cu toţii să medităm la cele auzite.

Câteva poze vor spune mai multe decât pot spune eu acum.

Colegii mi-ai făcut cadou o imprimantă cu scanner şi copiator. Ştiau ce gânduri am. Şi o diplomă.

A trebuit să citesc cu glas tare ceea ce scria. Cred că am avut unele ezitări, dar, comentariile pe care le-am făcut au ţinut loc de alt discurs. Aşa era. Sunt convinsă că am dat dovadă de rezistenţă şi optimism, cum scrie pe diplomă.

Şi, pentru că se fac şi cadouri glumeţe cu prilejul pensionării, colegii mi-au dat o socotitoare cu bile şi o cârja care se termina cu o roată. O jucărie muzicală, pentru că, atunci când roata se învârteşte, se aud sunete de clopoţei.

Au cântat apoi trediţionalul "La mulţi ani!". Şi ne-am aşezat la masă.

Ce a urmat? Veselie, schimb de replici, glume, dans, amintiri...

Colegii au făcut poze, au filmat, dar a trebuit să renunţ la unele poze nereuşite. Poate voi completa cu alte poze pe un alt post.

Colegele care s-au pensionat înaintea mea au venit cu poze de familie, au împărtăşit din experienţa de pensionar.

Pentru că tocmai terminasem o încercare de plachetă şi nişte pliante cu haiku-uri de primăvară, le-am împărţit colegilor. Şi le-am promis că voi continua cu celelalte anotimpuri.

Şi sindicatul îşi face planuri...

Ultimul cerc pedagogic...

A venit vremea să particip la ultima şedinţă de cerc pedagogic, cel din 22 aprilie 2008. Tema era legată de comunicare. Locul de desfăşurare: Şcoala "Iosif Pervain".

După ce s-a făcut prezenţa(ca de obicei, fiecare cadru didactic prezent a semnat în caietul de procese verbale), Sanda Mitea a propus o schimbare în ordinea de zi. O colegă se pensionează şi acest lucru este un eveniment căruia i se acordă atenţie.

Nu mă aşteptam să fiu în centrul atenţiei. Nu-mi mai amintesc tot ce am spus, dar ştiu că am comentat expresia "o viaţă la catedră". Am spus atunci că m-am născut în clădirea şcolii, dar încă mai am destule idei în legătură cu şcoala. Încă mai am planuri legate de şcoală.

După ce s-au terminat dezbaterile la tema anunţată, atmosfera s-a destins. Am putut să le spun colegilor care nu ştiau (oare câţi?) că am început să mă gândesc serios la activitatea cu care să înlocuiesc mersul zilnic la şcoală. Aveam la mine câteva pălachete, făcute aproape de mână. Am aranjat aşa cum m-am priceput, câteva haiku-uri de primăvară, le-am copiat şi le-am prins cu capsatorul, aşa, ca să semene cu o cărţulie.

Dezbaterea a avut loc în legătură cu haiku-ul şi cu modul de lucru in timpul meu liber. Colegilor care au dorit, le-am împărţit plachete, unele cu varianta româno-engleză, altora, şi cu varianta franceză. Într-un fel, erau autografe.


Janeta Crăciun a facut poze. Pe unele, le postez pentru că amintesc de surpriză.
































Mi-am depus dosarul de pensionare la 1 februarie, dar am lucrat până la sfârşitul anului şcolar.


Despre alte evenimente, mai încolo...

Despre cateva evenimente din noiembrie

În 14 noiembrie 2007, colegul nostru Ioan Găulea, a intrat vesel în cancelarie, ne-a salutat, a dat mâna cu toţi (eram toţi profesorii de matematică, discutasem despre cercul pedagogic din săptămâna care urma), ne-a întrebat unde e doamna directoare şi ce facem. Ne-am bucurat că ne-am văzut şi ne-am spus ce probleme de şcoală avem. El ne-a încurajat: "Le dăm noi de capăt la toate!".

Şi a ieşit zâmbind.

În 19 aveam şedinţa de cerc pedagogic în care trebuia să facem propuneri de descongestionarea materiei. Sanda Mitea ne-a anunţat că Găulea e la Timişoara la spital, că a avut un atac cerebral şi a fost operat.

Mai târziu, colega care preda şi la Cerul Băcăinţi, unde era director Găulea, ne-a povestit toate etapele suferinţei colegului nostru.

Într-o zi, după ce fusese la noi la şcoală, s-a plâns de durere de cap. A fost la spital la Orăştie, dar, după ce i s-au dat medicamente, l-au trimis acasă. Cum durerea de cap nu înceta, Găulea a cerut să meargă din nou la spital. Medicii de la Orăştie l-au trimis de urgenţă la Timişoara, unde a fost operat.

Au urmat zile de aşteptare. Când părea că răspunde la tratament, inima lui Ioan a încetat să bată.

Nu am fost la înmormântare, aveam de rezolvat ceva la Cluj, dar am discutat cu colegii. Cum se poate ca tocmai un om atât de optimist să se sfârşească atât de repede? Tocmai cel care, cu puţin timp în urmă, ne încuraja. Asta e soarta celor care se consumă, fără să se menajeze.

Ne-am amintit că în anul 1992, şedinţa cercului pedagogic s-a ţinut la Ceru-Băcăinţi. Am văzut atunci şcala, am discutat referatele susţinute de colegi şi, în coridorul şcolii, am participat la o masă festivă, la care au participat toate personalităţile comunei. Preotul a fost cel care a dat tonul la muzică. Am fost ospătaţi cu multe bunătăţi, dar de cea mai mare trecere s-a bucurat frişca. Am băut cafeaua cu frişcă, o colegă a mâncat gogoşi cu frişcă. A doua zi, fiecare se lăuda cât de tare şi-a deranjat stomacul.

Am mai fost la Ceru-Băcăinţi încă într-un an, cred că în 2005. La început de iunie. Era ziua de naştere a lui Ioan Găulea. Am făcut poze în faţa şcolii, am vizitat şcoala, ne-am informat şi ne-am relaxat. Eram într-un cadru pitoresc, în mijlocul naturii, am admirat florile de măceş şi socul care tocmai înflorea. Avem amintiri frumoase.

O iniţiativă a unui prieten

Miercuri, 6 februarie, am fost la Cluj-Napoca. Vărul meu, Ştefan Moţ, mi-a arătat o plachetă realizată, cu mijloace financiare modeste. Apariţia plachetei este rodul efortului domnului Profesor Universitar Doctor George Petrescu, cetăţean de onoare a comunei noastre natale, Săcel. Pentru că am o datorie de suflet faţă de Maramureş şi oamenii lui, dar şi pentru că surpriza pe care am avut-o merită să fie împărtăşită prietenilor din lumea virtuală, consider că aici e locul în care trebuie să fie semnalată iniţiativa.

Menţionând că ilustraţiile îi aparţin domnului doctor. Le voi înscrie, după ce le voi scana.

Titlul plachetei este POEZII, a fost editatã cu sprijinul ASOCIAŢIEI MARAMUREŞENILOR DIN CLUJ-NAPOCA şi conţine poeziile scrise de Ştefan Grad - Toderaş.

Evocare

Mi-a fost coleg de şcoală şi prieten din copilărie. Între noi, când apărea, sprijinindu-se în bastonaş, săream să-l ajutăm să urce treptele spre clasă. Dar niciodată nu ne-a permis să-l sprijinim, urca, mai încetişor, şi singur, - victimă a unei poliomelite contactată la 4 ani. La fiecare serbare şcolară era laureatul unei coroniţe, premiul I, acordat constant.

Părinţii, ţărani modeşti din Săcel – Maramureş, l-au înscris la liceul „Dragoş Vodă” din Sighet, unde, câştigându-şi o bursă, i-a scutit de alte sacrificii. Refugiul i-a ocazionat o intempestivă cunoaştere a vieţii şi a bibliotecilor din Deva şi alte localităţi, apărând între primii pe lista bacalaureaţilor.

Eforturile legate de studii superioare nu le-a putut face, pe vremea aceea nepracticându-se învăţământul la distanţă. A îmbrăţişat cariera de bugetar în administraţia comunei sale natale, căreia i-a fost fidel întreaga viaţă.

Dar, din păcate, după pubertate, cuprins de grijile obligaţiilor profesionale, muza sa atât de prolifică, nu a mai invocat-o, creaţia poetică anterioară rămânându-i cea mai frumoasă amintire:

„Un vis cu liliac în floare
Crescut pe alb de căpătâi…”

Adolescentul, dispărut octogenar, ar tresări în mormânt, dacă semenii posterităţii i-ar atinge paginile pline de o fantastică creaţie.

Al său prieten, Prof. Dr. George Petrescu

Cluj-Napoca, 20 VII 2007









1.Maramureş

Maramureşule drag
Te duci tot înapoi cu anii
La Sighet înfloresc castanii
Iar eu te voi dori pribeag

Când rândunelele îţi vor da
Zglobii concerte pe răcoare
Tu-i tremura cu jalea ta,
În ochi lumina-ţi va înnopta
Şi-i plânge singur în pridvoare.

Când frunze galbene or pleca
Tu-i tremura cu ele-n valuri
Cercând spre tăinuite maluri
Ce nu le ştie nimenea.

Dacă te vor troieni
Nămeţi învolburaţi de gheaţă
Vei apărea la nouă viaţă
Cu primăveri ce vor veni.

Vei învia cu seva ierbii,
Vei fi cât zările de mare
S-or şterge strâmbele hotare
Şi vei zburda-n păduri cu cerbii.

Hunedoara, iunie 1941

2.S-a rupt din liliac o frunză

S-a rupt din liliac o frunză
Şi-a dus-o vântul în pridvor.
Era în ea regret de toamnă
Şi visurile tuturor.

Am plâns când am văzut cum zboară
În primăvara ce-nflorea.
Când totul îşi cerea viaţa
Numai ea singură murea.

Am întrebat atunci zefirul.
Cu şoapta lui de-ndrăgostit
El mi-a răspuns că legea sorţii
E scrisă-n frunza ce-a murit,
Că totu-i trecător pe lume
Ca şi fiinţa ce-a iubit.

Lipova, iunie 1941

3.Dimineaţa

Cornul lunii secera
Stelele din calea ta
Şi-ai sosit cu zâmbet dulce
Dimineaţă la răscruce.

Te-au primit lacrimi de rouă
În potir de floare nouă
Şi ţi-au zis un bun venit
Pomii numai ciripit.

Singur te-am privit cum vii
Şi-am tăcut să nu mă ştii
c-am vegheat noaptea pustie.
Dânsa când o să revie?

Lipova, iunie 1941

4.Pastel

Pe altarul nopţii reci
Luna-şi varsă jertfele:
Raze albe, raze seci
Prinse-n ramuri pe poteci,
Poleind castelele.

Poleind castelele
Raze albe, raze seci
Te opresc pe unde treci
Şi dansează ielele
În văzduh cu stelele.

În văzduh cu stelele
Pricolici şi duhuri hâde
Sfarmă curcubeiele
Şi în hohote stupide
Cum priveşte dracul, râde.

Deva, septembrie 1941

5. Bahică

Hei, cum geme noaptea căscând hidos la lună
Cum urlă câinii morţii hlizind a voie bună
Şi cum se prinde bolta cu stelele la joc!
Să bem copii, să bem, noroc!

Se-ncheagă fumul cercuri, ca gânduri de nebun
Hei, cine va şti oare c-ai fost un rău sau bun
Căci ticălos se-ascunde al vieţilor soroc.
Aicea-i fericirea, să bem copii, noroc!

Să bem din plin paharul pe care ni l-a întins
Femeia, căci mâine vom fi cu părul nins.
Nu va mai fi femeia de marmură şi foc
Să-i proslăvim iubirea, şi-apoi să bem, noroc!

Să bem acum căci mâine va fi tirana vreme
Când viaţa noastră scurtă poate cumplit va geme
Şi-n faţa sorţii hâde ce-o fi să aibă loc
Să bem copii şi-atunci, noroc!








Deva, februarie 1942

6.Fulg de nea

Fulg de nea, fulg de nea
Ai căzut din cer o stea.
Tu eşti oare steaua mea?
Nu te-ntreb de unde vii
Nici pe ce cărări pustii
Pribegit-ai fluturând
Semnul iernii, vis şi gând.

Ştiu că şi cărarea ta
Se aseamănă cu a mea.
Şi tu eşti rătăcitor
Ars de setea unui dor,
Coborât din ceruri nalte
Numai cu pustiul frate.

Fulg de nea, fulg de nea
Te-a suflat din calea mea
Nebunatic primăvara
Şi-am rămas să duc povara
Iernii ce se zbate-n mine.
Cine va-nţelege, cine?











Deva, martie 1942

7.N-am iubită

Azi n-am iubită să-i număr stelele pe cer
Când pe a lui boltă luna plină
Ironică, un bulz de taină
Zâmbeşte viselor ce pier.

Sunt singur, n-am cui scrie madrigaluri
Cerşind a nu mă uita.
În săli cu luxul lor de baluri
Eu n-am ce căuta.

Nu-mi pasă. Ei ducă-şi viaţa lor „înaltă”
Şi fustele cochet „delirul”.
Nu voi gusta apa de baltă
Crezând că-ntrânsa-i „elixirul”.

Iubirea mea e-n poezie
Ţesută-n rozele de vis.
Cu dânsa cern melancolie
Şi râd de al timpului abis.

Deva, iulie 1943

8.Iarna

Peste drum, pe-acoperiş
O pisică şi-a zgâit ochii mari.
Încremenit
Râul cursul şi-a oprit.
Trecători întorc privirea
Ochii lor le spun uimirea
Căci la poarta zăvorâtă
O bătrână îndoită
Mică, mică
S-a oprit tremurătoare
Ca un semn de întrebare.
Cine e? Vreo cerşetoare?
O, dar nu, priviţi-o bine
Nu ştiţi voi de unde vine?
Ea soseşte de departe.
E un sol ce poartă carte
Şi-a îmbătrânit pe cale.
N-are coifuri, n-are zale
Dar din haina peticită
Şi-a scos cartea învechită
Şi din păru-ncărunţit
Trei fulgi mari s-au rătăcit.
Căci scrisoarea
E ninsoarea
Care spune c-a sosit… iarna.

Orăştie, octombrie 1943

9.***
Dimineaţa
Ceaţa
Sură,
Zgură
De arsură
Rece
Mă petrece.
Cântă
Frântă
Peste
Creste
Doina, doina
Care
n-are
leac
nici veac.
Suflet
În neştire.
Chin,
Suspin,
Dezamăgire
Mai trăieşte
Sau unde eşti?

Geoagiu, august 1944

10.Destin

Când ursitoare au însemnat
În zodiacele bătrâne
Şi cârd întreg de suferinţi
L-au întrupat doar într-un nume
Ce ură le-a cuprins?

Cine ar putea din timpi să scoată
Un semn de proorociri amare
Ca să-mi arate mie steaua,
S-o ştiu şi eu pe aceea care
Cu mine a răsărit?

De ce ascunsă şi vicleană
Îşi bate joc de drumul meu?
În ceaţa care mă-nconjoară
De când am apărut mereu
Lumini nu vor pătrunde?

O crudă stea rămâi mereu ascunsă
Căci mult mai dulce-i căutarea
Decât aflarea fără zbucium.
Când arde-n mine disperarea
Îmi pare că trăiesc.

Rămâi, rămâi mereu ascunsă
Şi-n vremea când truditul suflet
Se va înfrăţi cu veşnicia
Apari cu clipa care moare.

Şi-n fulgerarea acelei clipe
Când pământescul se va stinge
Aureola ta va spune
Prin dârele de foc şi sânge
Că am fost şi eu.. odată.

Geoagiu, iulie 1944

11.Streinul

Murea şi ziua-n raza frântă
Pe luciul lacului albastru
Şi se-nfrăţea cu noaptea viaţa.
Tăcerile tronau sihastru

Trudit, slăbit de lungă cale
Streinul s-a oprit la mal
Să-şi răcorească-n înserare
Picioarele scăldate-n val.

Târziu când noaptea înflorise
Cu farmecul de lună plină
Şi-au apărut puzderii stele
Pe bolta cerului senină.

Cu un suspin s-a rupt tăcerea
Şi-a prins viaţă amintirea.
Streinului i-a plâns în suflet
Din începutul ei iubirea.

Şi-a ascultat din urmă anii
Cu vraja dorului dintâi:
„Un vis cu liliac în floare
Crescut pe alb de căpătâi”

Albastru giulgiu-n care luna
Se oglindea ca şi acum
Era acelaşi: malul, lacul
Doar visurile-s azi pe drum.

Şi noaptea cu iubirea scrisă
În şoapta valurilor sure
Se cobora şi-atunci cuminte
Din dealuri verzi, dinspre pădure.

Acum el singur se întoarce:
O cruce pe mormântul lumii
Şi nimeni poate nu-l cunoaşte
Decât pe boltă, raza lunii.

Geoagiu, septembrie 1944

12.???

Înnebunită omenire spre ce liman te-ndrepţi acum?

Înnebunită omenire pe ce cărări, pe care drum

Vei rătăci mereu nebună

Zvârlită-n propria-ţi furtună?

Orăştie, octombrie 1944

13.Post scriptum

Glasul frunzelor de toamnă
Cine-l înţelege oare?
Cine n-a simţit o taină
Scrisă –n frunza călătoare
Care zboară de pe ramul
Verilor îmbelşugate
Răscolind adânc noianul
Amintirilor uitate?

Cine n-a simţit zborul
Frunzelor îngălbenite
Retrezindu-se fiorul
Dorurilor tăinuite
Legănate nopţi la rând
Peste ani şi primăveri?

Azi le-auzi râzând, plângând:
Oare au fost sau sunt păreri?

Vatra Dornei, septembrie 1970

Dondonel

Într-o dimineaţă, bunica intră în camera în care dormeam şi ne „porunceşte”:

- Deşteptarea! Mergem în vizită la tanti Iulia.

Ne trezim, ne frecăm somnoroase la ochi. Apoi, ne ridicăm fără să comentăm şi mergem în curte, la cişmea, să ne spălăm. Găsim pe masă ceaiul, brânza telemea şi pâine proaspătă.

- Mai repede, somnoroaselor! Nu prindem nici cursa de 10.

„De n-am prinde-o…”, îmi spuneam în gând. Nu-mi plăcea să merg cu autobuzul, mai ales dimineaţa. Dar, ca orice nepoată cuminte, n-am comentat.

Ne-am îmbrăcat cum ne-a sfătuit mama şi, cu inima strânsă, am plecat la autobuz.
În zilele noroase, autobuzele circulau pline. Turiştii, sezoniştii - cum le spuneau localnicii, nu mergeau la plajă. Vizitau litoralul.

Drumul a durat aproape o oră. Numai noi ştiam cât de rău ne era! Dar am fost cuminţi. Tata ne spunea să cântăm, că ne vom simţi mai bine. Şi aşa am făcut. Dar cântam încetişor.

Cine se bucura mai tare când am coborât din autobusul ticsit? Am luat-o la goană. Voiam să recuperăm timpul pierdut. Bunica ne striga, noi ne prefăceam că nu o auzim. După ce am dat câteva ture unui rond de flori, am revenit cuminţi lângă ea.

- De aici, mergem pe jos!, spun, pe un ton plângăreţ. E mai bine decât în autobuz.

Am mers pe jos. Nu ne-am plâns că e departe. Şi de la vechea gară a Constanţei până în centru era ceva drum…

Am ajuns la o poarta de lemn pe care scria CÂINE RĂU. M-au trecut fiorii. Mama ne-a liniştit.

- E bine să ştie lumea că aici e un câine. Altfel, intră oricine.

Bunica a apăsat butonul soneriei. Un lătrat scurt a anunţat intenţia noastră. Auzim:

- Imediat, imediat!

Tanti Iulia ne deschide poarta. Un cocker se strecoară printre noi. Noi ne retragem cu teamă, dar tanti Iulia ne spune: „Dondonel cunoaşte oamenii”.

Asistăm apoi la bucuria revederii. Pupături, laude: „Ce frumoasă te-ai făcut, Marioaro! Sunt fetele tale?Ce drăguţe sunt! Tu ce mai faci, Alexandrino? Ce face Costică?...” Aşteptăm în linişte, nu fără a ne trimite priviri pline de subînţelesuri. Era mai interesant căţelul. Încă nu aveam curaj să ne apropiem de el.

Am primit aprobarea să ne jucăm cu pistruiatul Dondonel şi doamnele au intrat in casă. Nu se văzuseră de mult.

Am descoperit o casă ciudată. Camerele erau aşezate ca vagoanele unui tren. Se trecea din una în cealaltă. La stradă, bucătăria. Camera din mijloc avea trei uşi. Una dădea spre curte. Acolo, pe prag ne-am aşezat şi-l mângâiam pe Dondonel. Tanti Iulia ne asigurase că are un căţel curat, fără purici. Vorbeam cu el, când, de la balconul blocului construit pe fosta grădină a rudelor noastre, nişte copii îl strigau pe cockerul bătrân care, de lene şi de cald, se lungise lângă treaptă.

Dondonel sări în picioare, uitând de noi, şi se repezi la gard. Apucă grăbit biscuiţii aruncaţi de copii. Apoi, luă o bomboană. Ne uitam una la cealaltă şi râdeam. Nu mai văzuserăm câini care să mănânce bomboane.

Dacă am văzut că Dondonel nu ne dă atenţie, am intrat în casă. Tanti Iulia ne-a servit cu şerbet şi apă rece. Doamnele beau cafele. Era obiceiul casei.

Am mulţumit şi am ieşit să vedem ce mai face câinele. Moţăia pe treaptă. Am început să râdem: „Câine rău. Mănâncă bomboane”.

După un timp, suntem chemate.

Pupături, promisiuni… Şi plecăm vesele.

Poveste de iarnă

Părinţii mei erau învăţători în Săcel, o comună mare de pe Valea Izei. În clădirea şcolii, constructorii prevăzuseră o cameră pentru directorul, învăţătorul sau alt cadru didactic care nu ar fi avut altă locuinţă în comună. Aşa se face că am văzut lumina zilei, în clădirea şcolii, după instaurarea Republicii Populare Române. De aceea, când a venit vremea să fiu botezată, preotul Ioan Găzdac a venit pregătit cu cele necesare îndeplinirii tainei botezului. Mătuşa mea s-a oferit să-mi fie naşă.

Nu împlinisem doi ani când tatăl meu a obţinut un post în comuna Vişeu de Sus. Nu după mult timp, tata a fost chemat la Inspectoratul Şcolar şi i s-a cerut să se ocupe de înfiinţarea liceului. Atunci, ne-am mutat în clădirea în care urma să se ţină cursurile şcolii nou înfiinţate. Aşa se face că îmi petreceam timpul printre elevii mai mari, în clădirea şcolii, în grădina şcolii, umblam prin magaziile, beciurile şi birourile în care eram acceptată cu bucurie. Tuturor le plăcea firea mea.

De la elevii mai mari, am aflat despre Crăciun. În familie nu sărbătoream. Când îl întrebam pe tata: „De ce nu sărbătorim şi noi, ca toţi copii din şcoală, Crăciunul?”, tatăl îmi răspundea că în clădirea şcolii nu e voie. Ştiam doar de Moş Gerilă de la sindicat care venea cu daruri înainte de Anul Nou. Făceam pom de iarnă, un brad încărcat cu bomboane învelite cu staniol, cu globuri de sticlă aduse de la Cluj sau Bistriţa, lumânărele adevărate şi figurine din hârtie glasată sau din zahăr.

În 1959, Moş Gerilă mi-a adus multe dulciuri, cărţi, caiete şi o cutie cu douăsprezece culori. Fratele meu a primit o maşinuţă, iar sora mea a primit o păpuşă. Nu am avut niciodată o păpuşă atât de mare ca sora mea, dar aveam o cutie plină cu păpuşi mici, multe dintre ele făcute chiar de mine.

De Anul Nou, toată familia se aduna la Săcel, în casa bunicilor. Era sărbătorit bunicul a cărui zi onomastică era. Bunicii aveau un brad împodobit cu nuci învelite în staniol, mere şi figurine din zahăr. Aveau şi câteva bomboane de pom, cumpărate de la oraş.

De la Vişeu, duceam prăjituri şi portocale. Bunicii se bucurau întotdeauna de portocalele aduse de noi. Bunicul zicea: „Astea-s bune, că-s moi. Le pot mânca şi eu.”

Acolo, la ţară, am aflat de colindători şi am vrut să-i colindăm pe bunici. Dar nu ştiam nici o colindă. La cine să apelez? La tata, doar el le ştia pe toate.

Şi tata a început să colinde:

„Puică neagră bagă-n sac,
Scoală, gazdă, dă-mi colac!
De mi-i da, de nu mi-i da,
Altu’ nu ţi-oi colinda,
Că mi-i scurtă gubuţa
Şi mă tem c-oi îngheţa.”

Nu ştiam ce e gubuţa. După ce am aflat că aşa i se spune hăinuţei, am învăţat colinda şi i-am colindat nu numai pe bunici, ci şi pe naşi, dar şi pe celelalte rude care au mai venit în vizită.

După ce au plecat musafirii din comună, am vrut să-i cânt bunicii un cântec pe care îl învăţasem la şcoală.

„Bradule frumos,
Pleacă-ţi vârfu-n jos
Şi ne spune-anume
Din ce colţ de lume
Şi pe care drum
Ai venit acum,
Ai venit acum!”

„Eu, voinici mărunţi,
m-am născut în munţi.
M-a izbit furtuna,
Ploile şi bruma,
Dar mai dârz prin greu,
Am răzbit mereu,
Am răzbit mereu!
Dar când mă făcui
Brăduleţ, brădui…”

Tare i-a mai plăcut bunicii cântecul! A trebuit să-l cânte de mai multe ori. Au urmat şi alte „momente artistice”… Un adevărat spectacol cu cântece învăţate la şcoală sau de la radio.

Se făcuse târziu. Nu mai aveam cu ce să ne întoarcem la Vişeu. Începuseră pregătirile pentru culcare. Mătuşa care locuia cu bunicii în casă, alerga ba cu cergi, ba cu cearşafuri, ba cu perne să le pună la dispoziţia musafirilor de la oraş. Celor mici „le-a făcut patul” pe cuptor.

Poate vă miraţi că se poate dormi pe cuptor. Orice casă bătrânească din Săcel are două camere: una de zi şi alta pentru musafiri. Pe două laturi ale camerei de zi se află bănci de lemn, mai late, numite lăiţi. În colţul format de lăiţi este o masă. Pe pereţi sunt icoane, cea mai importantă icoană este cea de deasupra mesei. În colţul opus mesei este soba. De obicei este zidită, are plită şi cuptor pentru prepararea mâncării. Lângă sobă, se află cuptorul de copt pâine. Deasupra lui, se poate dormi. Atât de mare este. Un alt colţ este ocupat de patul gazdei. Bunicii mei aveau un pat înalt. De sub el, se trăgea un alt pat, mai puţin înalt. Deasupra patului se află ruda pe care sunt aşezate frumos cergi cu dungi albe, roşii şi negre. Pe peretele dintre uşă şi sobă se află tipsiile pentru copt pâine, iar în stânga uşii este podişorul, dulapul pentru veselă.

În camera „domnească” se afla mobilă de dormitor, o canapea, dar şi lăiţi pe două laturi ale camerei. Şi încă un podişor. Pe pereţi sunt icoane cu ştergare şi blide de Scomârcea, vestite în ţară, dar şi blide cumpărate din târg, blide de Horezu.

Eu am vrut să dorm pe laiţă. Era o experienţă nouă. Nu am vrut să mănânc sarmale pentru că erau făcute cu mirodenii pe care nu le cunoşteam. Bunica mi-a făcut ceva „special”: omletă în smântână. Am vrut să învăţ cum se face. M-am mirat când am văzut-o pe bunica punând smântâna în crăticioară. Apoi, bunica puse ouăle bătute în smântâna care sfârâia.

În timp ce mâncam, din curte se auzeau voci de copii. Aş fi fugit la geam să-i văd. Dar nu aveam voie să mă ridic de la masă decât după ce terminam tot din farfurie.

Copiii intraseră în tindă şi cântau. Am cerut lămuriri. Tata îmi explică: „Aşa se urează la începutul anului aici, la ţară. Se umblă cu sorcova.” „Ce e sorcova?” Veni rândul mamei să-mi explice.

Din hârtia de pe bomboanele de pom mâncate şi din alte hârtii colorate, ajutată de mama, am făcut o crenguţă cu flori. Apoi, am învăţat şi cântecul. Şi am început să sorcovesc:

„Sorcova, vesela,
Să trăiţi,
Să înfloriţi,
Ca merii,
Ca perii,
În mijlocul verii!
Ca un măr,
Ca un păr,
Ca un fir de trandafir!
Tare ca piatra,
Iute ca săgeata,
Tare ca fierul,
Iute ca oţelul!
La anul şi la mulţi ani!”

Ce m-am mai amuzat când am văzut că fiecare dintre cei prezenţi voia să fie sorcovit! Pentru aceasta, răsplata era un măr Jonathan, un pumn de nuci, o bancnotă de un leu…

La amiază, unchiul Nicoară a venit cu sania trasă de cai. Am plecat la gară. Pe drum, ne salutau oamenii. Unii spuneau „Laudi-să!”, iar eu nu înţelegeam. Observam ca i se răspunde „Veci amin!”. Tata mi-a explicat că maramureşenii sunt renumiţi prin prescurtările pe care la fac. Salutul complet este „Lăudăm pe Iisus!”, iar răspunsul este „În veci amin!”.

În gară am avut timp să văd cum, printre dealuri, ieşea trenul din tunel. Tata mi-a spus că m-am născut când se construia linia ferată Salva – Vişeu. Din tren, de pe primul viaduct am văzut casa bunicilor. Am recunoscut-o după nucul mare de lângă geam şi după plopii de lângă moara de pe Iza. Pe al doilea viaduct trenul pilota. De acolo, am văzut casa în care locuiau verii mei.

Trenul a oprit. Eram în gara Iza. Nu vedeam decât o clădire din bârne, aşa cum erau majoritatea caselor de la ţară. Am întrebat de ce nu se vede satul. Atunci am aflat că acea gară face legătura cu mai multe sate de pe Valea Izei. Pe oamenii care coborau din tren îi aştepta un autobuz.

Tata ne-a anunţat că vom trece printr-un tunel. Stăteam cu nasul lipit de geam ca să văd mai bine. În vagon, s-au aprins becurile. Din loc în loc, vedeam becuri pe lângă linia ferată. Tata mi-a arătat refugii, însemnate cu var alb, pentru oamenii care circulau prin tunel.

După ce am ieşit din tunel, tata mi-a explicat că ne apropiem de Vişeu de Jos şi că vom schimba trenul. Şi tare-mi mai plăcea ceea ce vedeam pe geam: copaci încărcaţi de zăpadă, căsuţe ale căror geamuri abia se vedeau, cărări de la case la grajduri şi fântâni…

La Vişeu de Jos, am schimbat trenul. Am urcat într-un vagon mai mic şi mai urât, cu scaune din lemn. Şi geamurile erau mai mici. Dar mergeam la oraş! Vişeu de Sus fusese declarat oraş încă din 1956.

SĂRBĂTOARE PE VALEA IZEI

Când eram copil, de Sfânta Maria Mare, mergeam la Săcel, la bunica din partea tatălui meu. Era ziua ei onomastică. Dar şi a mamei, naşei mele şi a unor verişoare. Aproape că nu era familie care să nu aibă o sărbătorită.

De obicei, mergeam cu trenul, pe care îl luam din Vişeu de Jos, dar, într-o vară, am plecat cu autobuzul. Când urcam Dealul Moiseiului, întâlneam grupuri de tineri, dar şi persoane în vârstă, care cântau. Eram curioasă. Întrebam, voiam să ştiu.

Tata mi-a făcut semn să ascult. Una dintre verişoare era printre cei care se întorceau de la Moisei. O puteam întreba când venea la bunica.

Am ascultat şi am reţinut câteva cuvinte din ceea ce auzeam. Dar melodia m-a urmărit ani la rând. (E cântecul pe care Marcela Saftiuc l-a adaptat şi cântat în anii următori.)

„O, Măicuţă Sfântă,
Te rugăm fierbinte
Să ne-asculţi de-a pururi
Marea rugăminte!

Refren:
Nu lăsa, Măicuţă,
Să pierim pe cale,
Căci noi suntem fiii
Lacrimilor tale!”

Ultima parte a drumului am mers pe jos. Aşteptam cu nerăbdare să ajungem la bunica. Pe drum, întâlneam ţărani care se bucurau că-l revedeau pe tata. Nu cred că am trecut pe lângă cineva fără să-l salutăm măcar. Cu mulţi cetăţeni, tata se oprea să schimbe câteva cuvinte.

Am ajuns la podul de peste Iza. O moară veche şi o casă în paragină. Apoi, o altă moară şi o şură mare. Acolo am aflat că se va face horă. Voiam să văd şi eu cum e la horă. Dar, am înţeles că eram prea mică.

De la sfatul popular, am luat-o pe o ulicioară. Pentru a ajunge în curtea bunicilor, trebuia să trecem pe la un vecin.

Bunica ne aştepta în faţa casei. Pusese porumb la fiert. Doar veneau nepoatele de la oraş… După un schimb protocolar de cuvinte, am primit permisiunea de a merge la râu. Iza trecea la câţiva metri de casă.

Pe malul Izei erau topile de cânepă. În apropiere, o moară. Am aflat de la mătuşa care ne-a însoţit, că morarul e neam cu noi. Am vrut să vedem şi moara, dar nu prea era timp. A sosit Maria care fusese la Moisei.

Ea ne-a spus că Adormirea Maicii Domnului este cea mai de seamă sărbătoare din apropierea toamnei. Cu o zi înainte, grupuri de pelerini de pe toată Valea Izei, mergând pe jos, trec spre Moisei. Ei sunt îmbrăcaţi cu haine albe. Două fete duc icoana Maicii Domnului. Împreună cu icoana, pelerinii duc 4-6 prapori cu chipul lui Cristos şi al Sfintei Maria cusute pe pânză sau pictate. Aceşti pelerini care merg în „prosesie”(procesiune) rămân toată noaptea în curtea mânăstirii. Ei participă la slujbă, iar a doua zi, şi la slujba dedicată Sfintei Maria.

Când ajung la mânăstire, pelerinii o înconjoară de trei ori, apoi intră şi se închină cu pioşenie Icoanei Prea Sfintei Maria, cu praporii înclinaţi.

Cei din Săcel pleacă numai în dimineaţa zilei de 15 august, deoarece ajung până la începerea slujbei. Grupul de săceleni care merg la mânăstire cântă:

„O, Măicuţă Sfântă,
Te rugăm fierbinte
Să ne-asculţi de-a pururi
Marea rugăminte!

Refren:
Nu lăsa, Măicuţă,
Să pierim pe cale,
Căci noi suntem fiii
Lacrimilor tale!

Când plângeai pe cruce
Maică-ndurerată,
Te-am primit de mamă
Noi şi lumea toată.

Refren:
Vino, Maică iară!
Nu lăsa să piară
Ţara şi poporul,
Turma şi păstorul!

…”


Şi Maria ne-a cântat tot cântecul, dar nu am reţinut decât prima strofă.

După slujba oficiată de un sobor de preoţi, cu participarea episcopului, fiecare grup se întoarce acasă, tot pe jos, cântând. În autobuz au urcat câţiva oameni mai în vârstă care mergeau în fiecare an la mănăstire.

Ne părea rău că noi nu aveam voie să mergem unde puteau să meargă verii noştri. Nu pentru că eram mai mici, ci pentru că eram fiice de director de şcoală.

Ca să ne înveselească puţin, tata ne-a dus la moară. Morarul ne-a explicat cum funcţionează moara. Ne-a arătat şi piua. Apoi, mergând pe malul Izei, am ajuns lângă biserica nouă, ortodoxă. Slujba se terminase şi n-am intrat în biserică.


* * *

După mulţi ani, am avut ocazia să văd mănăstirea Moisei. În anul 1995… Dar am rămas cu părerea de rău că prietenii mei au avut şansa de a participa la sărbători care nouă, copiilor de dascăli, ne erau refuzate.

Prima zi de şcoală

Numeroase sunt ocaziile în care ne amintim de zilele în care începem o activitate. Poate că, în memoria noastră, cel mai bine rămâne prima zi de şcoală a fiecăruia dintre noi. Imaginea primei învă-ţătoare ne urmăreşte toată viaţa. Apoi, prima dirigintă. Cu trecerea timpului, aceste amintiri devin din ce în ce mai frumoase. Rămâne proaspătă în memoria multora dintre noi ziua în care „începe şcoala“.

Mă văd în prima zi a lunii septembrie a anului 1972, păşind cu emoţie şi încredere pe poarta Grupului Şcolar U.M.C. Am găsit un colectiv unit, colegi dispuşi să schimbe idei cu noii veniţi. Am aflat atunci, cu puţină uimire, că lucrăm în „Şcoala cu 5 directori“.

Primele zile ale lunii au fost rezervate cunoaşterii colectivului de profesori din şcoală, examenelor de corigenţă, organizării şcolii şi întocmirii planificărilor.

A venit şi ziua de 15 septembrie - prima zi de şcoală. Elevii erau adunaţi pe platou. Toţi purtau uniforme, lucru care le dădea un aer de „oameni mari“. Cei din anul I erau tunşi la zero. Am aflat că era un obicei (mi se părea puţin ciudat) util. De altfel, am aflat că, de câte ori cineva făcea câte o boacănă, se aştepta să rămână fără podoaba capilară.

După festivitatea de deschidere, la care au participat reprezentanţi ai oficialităţilor, ai părinţilor şi ai Inspectoratului Şcolar, elevii din anul I au fost împărţiţi pe clase.

Primisem lista cu elevii anului I M, clasă de sculer-matriţeri. (Aflasem că, în urma unui concurs serios, în care vizita medicală era foarte importantă, cu concurenţă de trei pe un loc, la această meserie erau repartizaţi candidaţii care au obţinut cele mai bune rezultate. )

I-am încolonat pe elevi şi i-am condus în sala de clasă în care urma să participe la lecţiile teoretice. Îmi era greu să le reţin figurile. Mă gândeam, cu puţină îngrijorare, că n-am să-i recunosc printre ceilalţi elevi. Speram să mă cunoască ei.

Aşa s-a întâmplat. Când mă vedeau, se adunau cu toţii în jurul meu. Poate că, dacă prima clasă nu ar fi fost aşa, eu n-aş mai fi rămas în învăţământ. Dar elevii, despărţiţi pentru prima dată de părinţi (cei mai mulţi locuiau în internat), de fraţi şi prieteni, se apropiau de cei care le dădea atenţie.

Am aflat, de la prima oră de dirigenţie, că elevii sunt din jurul Blajului, al Orăştiei şi din Cugir. Le-am spus că nici eu nu sunt din Cugir, dar că, atunci când au probleme, să-mi spună şi vom încerca să le rezolvăm împreună. Vă imaginaţi o clasă cu 36 de băieţi. Cei care locuiau în internat nu erau obişnuiţi cu programul, cu mâncarea de la cantină. Ba nu le ajungea, ba nu le plăcea. Nu era ca la mama acasă. Câteva lacrimi, câteva izbucniri… Apoi, acomodarea.

Pe lângă înviorarea din pauza mare (care se făcea pe platou ), era obiceiul ca lunea, la ora 17, toţi elevii şi profesorii şcolii să participe la careu. Aceste întâlniri aveau o tematică adecvată elevilor, dar, atunci când situaţia o impunea, pe lângă anunţuri legate de programul şcolii, erau popularizate cazuri pozitive şi negative din şcoală.

La revederea de 10 ani de la absolvirea şcolii profesionale, am apărut când nu se aştepta nimeni. Lucram la altă şcoală şi directorul de atunci afirmase într-o şedinţă că nu mai învoieşte pe nimeni, pentru că unii profesori nu au ajuns la timp lunea la ore. După ce şi-au manifestat zgomotos bucuria revederii, fiecare a revenit la activitatea pe care o avea înainte de sosirea mea. Atunci, Luca Voinea, fostul şef al clasei, a început să-mi povestească unele întâmplări din viaţa lui de ucenic. La un moment dat, spune: „Nu v-aţi schimbat deloc!“. Am început să râd. „Aşa am plecat de la Cugir.“, am încercat să glumesc, dar nu mi-a dat voie. Mi-a spus cum stăteau ei şi mă ascultau când le povesteam sau când le dădeam exemple din viaţa de zi cu zi, în orele de fizică, cum se adunau în jurul căruciorului când mergeam la careu cu fiică-mea, mi-a povestit şi alte întâmplări din timpul şcolii.

Dacă ar fi să vă spun acum ce ştiu despre primii mei elevi, n-aş putea să vă spun prea multe. Dar pot să vă spun că erau politicoşi şi atenţi faţă de toţi profesorii, chiar dacă nu-i cunoşteau de la clasă, că erau grijulii cu colegii lor. Că învăţau pentru că îi preocupa soarta lor.

Poate că una dintre cele mai mari bucurii pe care le mai poate avea un profesor astăzi este aceea de a întâlni în clasă copii ai foştilor elevi. Ne bucurăm ori de câte ori ne opreşte un fost elev şi ne spune: „Fiul meu este student“, „Fiica mea reuşit la liceu !“, „Copiii mei au absolvit şcoala profesională.“ Înseamnă că nu ne-am irosit forţele în zadar.

În această toamnă, voi începe ultimul an şcolar din viaţă. Nu mă aştept să fie ca primul. Condiţiile s-au schimbat. Şcoala are de trei ori mai puţini elevi ca în urmă cu 35 de ani. A devenit Colegiu Tehnic. Elevii nu mai sunt ca părinţii lor când învăţau în această şcoală. Unii au prea multe lucruri. Alţii sunt foarte săraci. Cei care au din plin de toate, nu ştiu să se poarte. Alţii speră să aibă mai multe. Mulţi elevi au părinţii în Spania, în Italia… De ei se ocupă bunicii, în cel mai fericit caz. Unii, singuri acasă, îşi pierd vremea cu prietenii. Nu ne mai mirăm că sunt blazaţi, nervoşi, obosiţi.

Dar, cum noi, dascălii, suntem obişnuiţi să începem, în fiecare toamnă, un nou an, vom face acest lucru cu optimismul ce ne caracterizează.

BEBE

Aveam în minte foarte multe idei… şi schiţe… Dar astăzi voi renunţa la ele pentru a scrie despre colegii mei, cei pe care i-am găsit în şcoală, şi care acum nu mai vin nici măcar în vizită la noi…

În această noapte, ne-a părăsit Bebe, prietenul nostru de o viaţă.

Îmi amintesc, eram în al doilea an de activitate. Doamna Maria Rob ţinuse o lecţie deschisă în cadrul cercurilor pedagogice. Un domn pe care nu-l cunoşteam a luat cuvântul. A analizat lecţia: „ după mine, era mai bine dacă…, poate eu aş fi schimbat aici…” Îl priveam cum vorbea cu siguranţă despre lecţia de „jeometrie” (aşa pronunţa) şi vedeam că seamănă cu Kirk Douglas. Am aflat că e profesor la liceul teoretic şi se numeşte Simion Mumătă.

În anul şcolar 1974/1975, am lucrat pe catedra lui Bebe. El plecase în Maroc. Să-i înveţe pe copiii marocanilor.

Când a revenit din Maroc, am descoperit că fiica lor, Cristina, e de o vârstă cu Cristina noastră.

După mai mulţi ani, au renovat casa moştenită de soţia sa, Veronica, o casă foarte aproape de casa noastră. Îmi amintesc câtă veselie era la claca pe care a făcut-o cu vecinii. Treptat, au adăugat un etaj vechii case, au făcut o locuinţă frumoasă, cu grădină, cu flori, coacăze şi viţă de vie… Mai mare dragul să petreci câteva ore în preajma familiei Mumătă.

În urma cu doi ani, Bebe a fost operat la plămâni. Au urmat: regim, tratamente, internări… Vizitele erau mai rare…

Între timp, Bebe şi-a dat seama că nu poate învinge boala. Nu-i dorea altceva decât să-şi vadă nepoata care urma să vină pe lume. A fost foarte fericit când a avut grijă de Margot. Acum, nepoţica are şase luni.

O vecină ne-a adus vestea tristă că Bebe nu mai este. Şi atunci, am revăzut un film care prezenta 35 de ani.

Mi-am amintit de Simi Ivaşcu, pensionat de boală în urma unui atac de cord survenit la revederea colegilor de şcoală. Nu a avut parte de o pensie lungă. Mi-am amintit de Sandu Miheş, omul de bază al şcolii. Cel care făcea orarele. (În anii aceia, şcoala noastră avea aproape 2000 de elevi, se lucra pe trei schimburi. Miheş făcea patru variante de orar, în funcţie de planificarea elevilor la practică. ) După ce a descărcat, ajutat de vecini, remorcă de lemne, a rămas la poveşti, bucuros că băieţii lui vor avea o surioară, a pus capul pe masă… Vecinii au crezut că a adormit fiindcă era obosit. Salvarea chemată de soţia lui a constatat că somnul va dura mai mult. Îmi mai amintesc de Virgil Olariu, tot profesor de matematică, cel pe care elevii l-au poreclit Cobra. Şi inima lui a cedat tot ca urmare a muncii pasionate şi obositoare pe care a avut-o. Nici unul dintre cei trei nu au ajuns la pensia pentru limita de vârstă. Nici unul din ei nu a depăşit 50 de ani.

După ce aceşti colegi au demonstrat că inima este unul dintre cele mai sensibile organe ale omului, vine rândul lui Bebe, care ne arată că profesorii de matematică au şi plămâni…

Şi mă gândesc acum: profesorii sunt optimişti prin meseria pe care o au, dar nu sunt insensibili, cum par uneori. Sunt doar categorici în multe situaţii.

Bebe a luat pensie pentru limită de vârstă, dar nu avea stare. Ar mai fi lucrat, ar mai fi făcut ceva. S-a ocupat de grădină, a crescut animale, se întâlnea cu vecinii, se plimba prin oraş pentru a vedea ce mai e nou.

De acum, vom vorbi la trecut despre el. A fost un profesor iubit de elevii lui şi un coleg care inspira încredere prin modul puţin flegmatic cu care aborda orice problemă. Nu numai pe cele de matematică.