La mijlocul lunii iulie, pe Facebook
a apărut un filmuleţ. Practic, pe Valsul Nr. 2, de Dmitri Shostakovici erau proiectate imagini
din filme. Mi-a atras atenţia partea din filmul „Ghepardul”. Şi m-au năpădit
amintirile.
Mă revăd în luna octombrie a anului
1965. Părinţii mei au fost de acord să-mi sărbătoresc ziua de naştere împreună
cu colegii. În seara mult aşteptată. Invitaţii mi-au adus câte o atenţie. Cum
tocmai apăruse romanul „Ghepardul” de Giuseppe Tomasi di Lampedusa, m-am trezit
cu trei exemplare. Un singur invitat nu a venit, dar mi-a trimis „Gepardul” de
rigoare.
După câţiva ani, am luat din
biblioteca părinţilor câteva cărţi, pe cele mai dragi, pe cele care aveau
pentru mine o semnificaţie deosebită. Le-am mai mutat de câteva ori pe diferite
rafturi ale bibliotecilor din casă… Nu mai ştiam pe unde sunt, dar eram
convinsă că măcar un exemplar al cărţii este în raftul care adăpostea colecţia
Biblioteca pentru toţi.
Datorită Facebook-ului, amintirile
din anii de liceu au revenit. Am căutat cartea. Am găsit-o şi am aşezat-o lângă
laptop, cu intenţia de a o reciti.
N-am avut timp în acea seară. Am deschis a doua zi cartea şi am avut o mare
surpriză: în interior, pe post de semn de carte, am găsit o scrisoare pe care
mi-o trimisese mama în anul 1984. M-am bucurat foarte mult. Pe foaia
îngălbenită de vreme am revăzut scrisul caligrafic, rotunjit, al mamei mele şi
parcă o vedeam cât de atentă era cu toate detaliile. O rugasem să-mi dea două
reţete. Mă interesa cum se face zacusca de fasole şi cum se face dulceaţa de
smochine. Pentru că bunica, mama mamei, era la Vişeu, am primit de la sursa cea mai autorizată
reţeta de dulceaţă, cu toate secretele necesare.
Am recitit scrisoarea. Am simţit parfumul acelor ani în care încercam să
fiu o gospodină bună, chiar dacă eram mereu pe fugă. Am aflat şi ce fac
pensionarii familiei, ce fac rudele din zona Vişeu şi cei din Dobrogea.
Ştiam de scrisoare, folosisem reţetele, îmi reuşiseră preparatele, dar nu
găsisem scrisoarea. Am mai făcut de câteva ori dulceaţă de smochine, dar mă
bazasem pe memorie şi pe experienţa pe care o dobândisem între timp, făcând
alte dulceţuri. Acum, scrisoarea a apărut
în exemplarul primit chiar de la doamna dirigintă, singurul pe care l-am
păstrat din cele trei. Filele ei îngălbenite sunt prea mare
provocare pentru ochii mei. Totuşi, o voi citi într-o zi cu soare.
În urmă cu o săptămână, am vorbit la telefon cu doamna dirigintă, fosta mea
profesoară de matematică din liceu, Laurenţia Boldor, şi i-am povestit
peripeţiile legate de carte şi scrisoare. Ne-am amintit de cunoştinţele comune,
am vorbit despre şcoală, elevii de ieri şi de azi… Ne-am promis că vom ţine
legătura.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu