BEBE

Aveam în minte foarte multe idei… şi schiţe… Dar astăzi voi renunţa la ele pentru a scrie despre colegii mei, cei pe care i-am găsit în şcoală, şi care acum nu mai vin nici măcar în vizită la noi…

În această noapte, ne-a părăsit Bebe, prietenul nostru de o viaţă.

Îmi amintesc, eram în al doilea an de activitate. Doamna Maria Rob ţinuse o lecţie deschisă în cadrul cercurilor pedagogice. Un domn pe care nu-l cunoşteam a luat cuvântul. A analizat lecţia: „ după mine, era mai bine dacă…, poate eu aş fi schimbat aici…” Îl priveam cum vorbea cu siguranţă despre lecţia de „jeometrie” (aşa pronunţa) şi vedeam că seamănă cu Kirk Douglas. Am aflat că e profesor la liceul teoretic şi se numeşte Simion Mumătă.

În anul şcolar 1974/1975, am lucrat pe catedra lui Bebe. El plecase în Maroc. Să-i înveţe pe copiii marocanilor.

Când a revenit din Maroc, am descoperit că fiica lor, Cristina, e de o vârstă cu Cristina noastră.

După mai mulţi ani, au renovat casa moştenită de soţia sa, Veronica, o casă foarte aproape de casa noastră. Îmi amintesc câtă veselie era la claca pe care a făcut-o cu vecinii. Treptat, au adăugat un etaj vechii case, au făcut o locuinţă frumoasă, cu grădină, cu flori, coacăze şi viţă de vie… Mai mare dragul să petreci câteva ore în preajma familiei Mumătă.

În urma cu doi ani, Bebe a fost operat la plămâni. Au urmat: regim, tratamente, internări… Vizitele erau mai rare…

Între timp, Bebe şi-a dat seama că nu poate învinge boala. Nu-i dorea altceva decât să-şi vadă nepoata care urma să vină pe lume. A fost foarte fericit când a avut grijă de Margot. Acum, nepoţica are şase luni.

O vecină ne-a adus vestea tristă că Bebe nu mai este. Şi atunci, am revăzut un film care prezenta 35 de ani.

Mi-am amintit de Simi Ivaşcu, pensionat de boală în urma unui atac de cord survenit la revederea colegilor de şcoală. Nu a avut parte de o pensie lungă. Mi-am amintit de Sandu Miheş, omul de bază al şcolii. Cel care făcea orarele. (În anii aceia, şcoala noastră avea aproape 2000 de elevi, se lucra pe trei schimburi. Miheş făcea patru variante de orar, în funcţie de planificarea elevilor la practică. ) După ce a descărcat, ajutat de vecini, remorcă de lemne, a rămas la poveşti, bucuros că băieţii lui vor avea o surioară, a pus capul pe masă… Vecinii au crezut că a adormit fiindcă era obosit. Salvarea chemată de soţia lui a constatat că somnul va dura mai mult. Îmi mai amintesc de Virgil Olariu, tot profesor de matematică, cel pe care elevii l-au poreclit Cobra. Şi inima lui a cedat tot ca urmare a muncii pasionate şi obositoare pe care a avut-o. Nici unul dintre cei trei nu au ajuns la pensia pentru limita de vârstă. Nici unul din ei nu a depăşit 50 de ani.

După ce aceşti colegi au demonstrat că inima este unul dintre cele mai sensibile organe ale omului, vine rândul lui Bebe, care ne arată că profesorii de matematică au şi plămâni…

Şi mă gândesc acum: profesorii sunt optimişti prin meseria pe care o au, dar nu sunt insensibili, cum par uneori. Sunt doar categorici în multe situaţii.

Bebe a luat pensie pentru limită de vârstă, dar nu avea stare. Ar mai fi lucrat, ar mai fi făcut ceva. S-a ocupat de grădină, a crescut animale, se întâlnea cu vecinii, se plimba prin oraş pentru a vedea ce mai e nou.

De acum, vom vorbi la trecut despre el. A fost un profesor iubit de elevii lui şi un coleg care inspira încredere prin modul puţin flegmatic cu care aborda orice problemă. Nu numai pe cele de matematică.