Fragmente din romanul CULOAREA CERULUI

"... a pornit în salturi pe aleea de beton dintre blocuri. A cotit spre şosea, era o zi fără vânt, a rămas mult timp fumul alb-cenuşiu, urât mirositor, a plutit între ziduri, s-a agăţat de crengile salcâmilor. Mă rog, asta s-a întâmplat de mult; dar eu mă pregătesc pentru drum doar după ultima aterizare, nu numai eu, mai sunt, toţi cei care am trecut pe lângă maşina aceea lăsată pe amortizoare sub greutatea bagajelor de vacanţă." Pag 7

"Zgomotul a scăzut brusc, s-a târât alungit pe o curbă joasă, a izbucnit foarte puternic, în lungul orizontului se sfâşia o dungă de ceaţă neagră. Am văzut avionul zvâcnind, îi ghiceam mai mult silueta prin frunzele salcâmilor, frunze noi, vii,umede încă, MIG-ul a tăiat soarele; negru pe discul portocaliu, s-a desprins exact în discul portocaliu, adică am văzut raza tăioasă, prima, ţâşnită de sub roţile avionului." Pag. 15

"Camera nu era grozav de mare, mă mişcam într-un cub de lumină aurie, ferestrele dădeau spre răsărit, spre sud, spre apus, asta se întâmpla într-un foişor atârnat deasupra pieţei, acoperişuri ascuţite cu giruete de tablă se înfigeau în cer, curgeau în josul pantelor de ţiglă raze moi, simţeam încins mirosul prăfuit al lemnului de dedesupt." Pag 20

"Am înfundat faţa în pernă şi cred că am spus “tata”, dar aşa cum numim lucrurile de care ne dăm seama abia când nu le mai avem. De a căror lipsă fundamentală îmi dau seamaabia când nu le mai am etc. "Pag 21

"Asfinţitul se lungea nesfârşit, tăia camera în felii roşu-închis soarele coborât sub acoperişuri, l-am văzut între două case secţionat departe de un zid cu metereze, meterezele erau foarte negre şi se decupau foarte clar pe discul roşu care nici măcar nu mai lucea Nu mai dureau ochii de privitul în soare. Puteam să mă uit oricât la el." Pag. 27

"- Mai e ceva de admirat? Întrebam cu ochii în discul roşu, rămânea o bucăţică de soare, o calotă bombată între două din meterezele acelea precis reliefate, se făcea brusc întuneric, întunericul cald dinaintea nopţilor calde cu o mulţime de stele." Pag 27

"Între meri atârna un hamac marinăresc, nu se potrivea cu zidurile, cu frunzele merilor, m-am întins, cerul se legăna între crengi." Pag. 33

"Ce noapte muncită, plafonul jos atârna sub două sute de metri, se termina zece mii de metri mai sus, tăiat din orizont în orizont. Era o linie netă, despărţea bolta argintie de atâtea stele, o despărţea şi o ferea în faţa întunericului compact de jos. Zburam la rasul norilor, ţeapa argintie a tubului Pitot se înfigea exact în linia aceea de întuneric îngust, se lipeau văluri de nori subţiri, se destrămau pe cabină, pe fuselaj; fluturau scurt şi dispăreau într-o fâlfâire roşcată. Am ridicat ochii de pe aparate, prin vizorul căştii, prin plexicul cabinei, stele, Dumnezeule, ce vedeam acolo nu era de spus, nici nu încercam să gândesc în cuvinte, cuvintele, am râs, am închis ochii, imaginea rămânea săpată în retină, nu se uita, aşa îmi aminteam nopţile de zbor, îndărătul pleoapelor; dar asta se întâmpla întotdeauna mai târziu, nu în avion, nici după aterizare, atunci când plecam golit de luciditatea rece a profesiei, călcam pe valuri moi de întuneric de-a dreptul peste câmp, balizele pistei rămâneau în spate, nopţile cele mai negre au şi ele lumina lor. Păstram în dosul pleoapelor indicaţiile bordului, mă întindeam în pat, nu adormeam imediat, nu puteam." Pag 34-35

"Şi m-am întors într-un zbor din amurg, jos era aproape întuneric, întunericul prăfuit şi incert de după apus, am decolat, se lumina violet pâcla cenuşie în flacăra forţajului. Am băgat trenul, flapsurile, viram spre mare, s-a legănat, s-a rotit încet globul mohorât de sub noi, în mizeria tulbure a ţâşnit brusc, auriu, decupat foarte clar şi ondulându-se în volute largi, fluviul. Am privit bordul roşu, normal, am scos din viraj cu botul pe dunga vânătă, front de întuneric, creştea de la răsărit, se pierdea deasupra în benzi albastru închise, roşii, portocalii, la zenit cerul se topea într-un galben foarte palid şi foarte subţire, în adâncul galben clipea stins prima stea din noaptea aceea. Din noaptea care o să vină, mi-am spus, atunci am văzut marea, începea de nicăieri, continua valul acela vânăt care închidea cerul spre est, se deschidea spre litoral într-o tentă cenuşie cu umbre roşiatice fine de tot, astea erau culorile amurgului, se ţeseau pe cupolă, luceau scurt pe tabloul de bord, marea se desprindea foarte precis din cenuşiul ţărmului, mai mohorât, mai dens, punctat de lumini licăritoare." Pag. 42

… "în zebră era frig, noapte de februarie neagră cu stele mari, rotunde, incredibile. Au chelălăit pneurile avionului aterizat, norul de fum se ridica albastru-violet în raza proiectoarelor, astea erau culorile nopţilor de zbor: violet, alb, verde roşu. Şi liliachiul stins al balizelor de pe bretelă. " Pag. 51

… "logica firească se răsturna, se agăţa în crengile salcâmilor, clipea cu ochii mari, gălbui, ai stelelor incredibile. Era una din situaţiile în care refuzam net logica firească. Era şi logic, era şi firesc, părinţii… ei da, taţii mor, se duc într-o lume mai bună înaintea fiilor. Şi eu, dacă voi avea vreodată un băiat, o să închid ochii înaintea lui; îngrozitor este când copiii mor înaintea părinţilor. E firesc ca lucrurile să se întâmple aşa cum s-au întâmplat. Dar nu cu tata, am spus. Nu cu tatăl meu. Nu era de acceptat. "… pag. 52-53

… "Era o noapte clară, cu stele cât pumnul pe cerul oraşului, sora mea povestea ceva, copilăria noastră, am râs amândoi, mă rugam lui Dumnezeu ca a doua zi să fie înnourat şi să plouă. …A fost un senin nesperat, albastru adânc, şi soarele a scos o mulţime de oameni din case. Au fost foarte multe flori, coroane, jerbe, buchete, mama topită de plâns, vedeam prin ceaţă şi totul se întâmpla foarte repede, vedeam oameni pe care nu credeam că o să-i mai văd vreodată, oameni pe care tata nu-şi închipuise că o să-i mai vadă vreodată, îi vedea acum. " Pag. 54-55

"Casele vechi de pe celălalt mal îşi subţiau conturul puternic în lumina albastră şi cenuşie, erau ciudate casele acelea,mai mult fortăreţe, se deschideau ocrotitoare peste cei adăpostiţi între zidurile solide, se încontrau neprietenoase înspre afară. Spre tot ce nu ţinea de ele, ocroteau respingând. A trecut un băiat călare pe un cal negru, de sub copite se ridica, rămânea suspendat în aer, praful roşu din amurg." Pag. 62-63

…" spre dimineaţă avea să apară şi un ciob de lună. O seceră subţire cu concavitatea întoarsă ca o ţiglă spre pământ, luna în scădere, "… pag. 65

… "sala se lăbărţa imensă pe pajiştea cu mesteceni melancolici," … pag. 73

"- Nu ştii o groază de lucruri esenţiale.
- De exemplu.
- Cum se lasă noaptea pământul peste cabină.
- Cum se lasă?
Am ridicat din umeri. Negru, şi uriaş, şi compact. Ca atunci când Universul îşi adună lin jumătăţile, şi te prinde la mijloc. Nu era de povestit." Pag. 78

"Nu stăpânire de sine, nici nepăsare, luau cunoştinţă, introduceau un coeficient de corecţie în ce urma, soarele îşi vedea mai departe de drumul lui pe cer. Luciditatea ardelenească, egoism sănătos şi necesar de pisică obişnuită să vagabondeze numai cu perechea ei pe acoperişuri ascuţite." Pag. 137

"- Se pleacă.
- Se fuge.
- Nici măcar. Se pleacă liniştit, de fapt n-are importanţă, poţi să şi fugi, important e să nu priveşti înapoi. Să nu pleci pe veci miercuri, ca să te întorci joi.
- Supersonicul face poezie, a spus Irene, părea că o bucură grozav, atunci m-am lăsat în iarbă şi am răspuns, ei şi, ce e rău în asta, toată viaţa mea e un vers alb.
- Blond, a râs fata. Blond-cenuşiu. Vai de capul tău, pilot.
- Ani, am spus, timp scurs, asta înseamnă că a fost ceva sub părul blond-cenuşiu.
A dat din mână a renunţare, începea să clocotească apa, acele verzi s-au amestecat cu cele aurii, răşina s-a topit în apa fiartă. " Pag. 158

"Radu a sunat din corn, s-a stârnit agitaţie în brazii din jur, o veveriţă a coborât grăbită, câteva păsări de pădure s-au ridicat ţipând neliniştite, s-au lăsat la loc pe crengile groase; solzi de licheni uscaţi cădeau mărunt, mătreaţa brazilor. " Pag. 161

"Stăteam în ploaie, şi ploaia curăţa de pe faţă machiajul de lut gras, curăţa hainele, părul, mâinile, de pământul roşu – atât. Erau în mine lucruri puteau spăla toate apele pământului. În fiecare există, mi-am spus. Lucrurile acestea de necurăţat, şi care ne definesc, şi le cărăm peste tot, blazoane copleşitoare. Aşa suntem alcătuiţi, din fâşii de senin şi furtuni necontrolate, cu trăsnete şi furtuni violete. Cunoşteam fulgerele violete împletite dincolo de cupola cabinei. Eram dintre ce care cunosc fulgerele violete, şi se întorc între ele. Merită, mi-am spus." Pag. 206-207

"Stăteam ca un yoghin uitat în ploaie şi-mi spuneam că uite, apa curăţă pe dinafară şi gândurile spală pe dinăuntru." Pag. 207

"Nu-mi venea să cred, dâra albastră de fosfor s-a înălţat o flăcăruie rotundă, portocalie, a şovăit, s-a prelins în lungul băţului anemic, curgea o zeamă portocalie cu reflexe slabe, tot portocalii, din lemnul albicios. A şovăit flăcăruia rotundă, s-a desprins, a fâlfâit în aer, a cuprins dintr-odată tot băţul, mă frigea în vârful degetelor, am pus chibritul sub vreascurile aşezate pe vatră. Asta a fost totul, adică Radu aranjase, sau Irene aranjase, mai curând Irene, se amesteca mirosul fetei, stins, cu mirosul de răşină, Irene aranjase cetină uscată şi iască ţinută la soare sub lemnele subţiri care s-au aprins imediat, a bufnit o flacără pârâitoare galben-albastră, a trosnit cetina uscată, pe coş zburau scântei roşii care sfârâiau şi se stingeau scurt în ploaia de afară. Am pus lemne groase pe foc, s-au aprins, ardeau, cădeau pe marginea vetrei în bulgări mari de jar auriu, pâlpâiau flăcări albastre, scurte subţiri, deasupra acelor bulgări, se acopereau cu pojghiţe străvezii de cenuşă gri-alburie. Atunci am adormit, când tot mormanul de jar s-a prăvălit tăcut în visul de cenuşă, şi m-am sculat foarte târziu, era soare, o pată alungită de lumină se prelingea caldă peste duşumea, peste marginea vetrei stinse, peste gleznele mele… " Pag. 211-212