Gânduri de brumărel

Prima brumă, timidă, mă anunţă că timpul trece. Păşesc pe frunze moarte, printre picături de ploaie şi gândul îmi zboară la cei plecaţi într-o lume mai bună…


O voce deosebită îmi atrage atenţia. O voce care e când sfătoasă, când severă, când şoptită… După cum e subiectul pe care îl dezvoltă. O voce melodioasă, o voce inconfundabilă. Ascult emisiunea până la capăt. Şi aflu că la microfonul Orei armatei a fost locotenent-colonelul George Florin Cozma. De atunci, în fiecare zi de sâmbătă, îmi găsesc de lucru în preajma aparatului de radio. Prietenii îl ridicaseră la gradul de general. General de poezie. Singurul poet care ajunsese la această treaptă.

Într-o zi, îmi iau inima în dinţi şi-i scriu. Despre cine? Despre tatăl meu, veteran de război. Telefonul sună. O altă voce frumoasă mă anunţă că scrisoarea pe care am trimis-o va intra pe post. Din acel moment, liniştea mea s-a spulberat. Fragmente din scrisorile pe care le trimiteam vocilor frumoase erau citite în emisiune şi, de fiecare dată, primeam un cântec.


Într-o zi, George Florin Cozma spune că ediţia îi are ca invitaţi pe poeţii Florin Vasiliu şi Emil Burlacu. Era un semnal. Am luat o foaie şi un pix. Nu mai auzeam decât dezbaterea despre haiku. Am reuşit să notez numele cărţii pe care au prezentat-o: INTERFERENŢE LIRICE. CONSTELAŢIA HAIKU. Era în preajma Naşterii Maicii Domnului, în anul 1992.


După trei ani, îi trimit Generalului primele mele încercări de haiku. Într-o zi de octombrie, de la microfonul emisiunii, citeşte câteva poeme. Nu-mi venea să cred că e adevărat. Poemele sunau atât de frumos! Simţeam că zbor…


După un an, în prima sâmbătă din octombrie, aveam să aflu că generalul cu cea mai frumoasă voce din Radio, a lăsat emisiunea în grija celor mai tineri şi a plecat să facă emisiuni în Nebuloasa din Andromeda, împreuna cu George Derevlean, plecat cu patru ani înaintea lui, tot într-o zi de octombrie, şi fostul lui coleg de bancă din liceu, Doru Davidovici.


O nouă toamnă va aşterne frunze în culori calde peste cimitirul Ghencea… O nouă toamnă va aduce amintiri despre cei ce nu mai sunt…



Biografie George Florin Cozma



S-a născut la 17 decembrie 1945 la Câmpulung Moldovenesc.

- Liceul Militar „Ştefan cel Mare şi Sfânt” din Câmpulung Moldovenesc;

- Şcoala Superioară de Ofiţeri „Nicolae Bălcescu” din Sibiu ( 1963-1967);

- Premiu de poezie acordat de „Viaţa militară”;

- Premiu de debut al Editurii Eminescu (1973) concretizat în publicarea primului volum de versuri,”Oglinzi în rouă”;

- Absolvent al Facultăţii de Ziaristică;

- A lucrat la publicaţiile: „Înainte”, „La datorie”, „Viaţa militară” (devenită „Viaţa armatei”, din decembrie 1989) şi la emisiunea de radio „Ora armatei”;

- A scris cărţile:

„Oglinzi în rouă” Editura Eminescu (1974),

„Anotimp” la Editura Militară (1975),

„Pajiştea cu statui” la Editura Militară (1977),

„Pecete de etern” la Editura Militară (1982),

„Ostaşul de la microfon”,

„Cadenţe”,

„Apartamentul de la etajul 18” (împreună cu Ioan Chilom),

„Onor la drapel” (semnat cu numele fiului său pentru că i se retrăsese disciplinar dreptul la semnătură),

redactarea memoriilor generalului-locotenent (r) Emilian Ionescu,

„În uniformă pentru totdeauna”,

„Camarazi fără uniformă” ( împreună cu Andrei Ionescu, o carte pentru copii),

„ 101 poeme de dragoste”, volum colectiv 1996.

- s-a stins din viaţă la 4 octombrie 1996.

În semn de preţuire, revista „Viata armatei” a instituit premiul „George Florin Cozma” care s-a acordat, anual, pentru debut, pentru în volum, pentru proză, pentru instituţii de cultură din armată etc., până la dispariţia revistei, în 2001.



Sonet

Iubita mea, sunt însăşi aşteptarea
Cu porumbei – pridvor bucovinesc!
Se-aştern alături Muntele şi Marea,
Se-mbrăţişează şi se dezvelesc,

Îi spun că sunt şi (iată întristarea!)
Pe plaiul greu de doruri se iubesc;
Din jocul lor se naşte, pururi, sarea –
Veşmânt strălucitor, împărătesc…

Ce ştii, Slăvito, din acestea toate?
Ce ştii de Moarte, de Oprirea Ei?
Un clopot vechi îţi spune că se poate,

Dar tu arunci cu-ncredere în zei…
Acest sonet la poarta Ta se zbate,
Cum sufletul Saharei printre lei.

Vreme de armată

Vreme de nuntă şi de urgie,
Zgură albindă pe mânăstiri;
Pasul se-ndeasă către pustie –
Noi suntem, sigur! soarelui miri;

Noi, dinspre munte, noi dinspre roată,
Noi, cârcotaşii de ghiocei,
Noi care cerem vrerii să poată,
Noi, întâmpinaţii, puternicii Zei!

„Salt înainte!” Vină şi clipa
Când trupul însuşi, pal şi plăpând,
O să-şi găsească singur aripa –
Tainicul lui elixir de Curând…

Vină şi glonţul, poate chiar mie!
Carnea-i în flăcări: crini, trandafiri…
Vreme de nuntă şi de urgie,
Zgură albindă pe mânăstiri.

Toamna

Toamna se cugetă-n cuvinte
În vântul de-o potrivă
Cu bruma în privire
Şi străduieşte-ţi încă încântătorul cânt
Să-mi treacă lin colindul de fier
De dor prin fire!

Îndeamnă, doamnă toamnă, spre nedespreunare
Se-ntunecă de tunet prin cerul vechi
Şi-ţi cer nu spada grea a spaimei
Nici dura îndurare
Ci nemurirea morţii valahului oier!
Îndeamnă-mi, toamnă doamnă,
Temutul temnicer!


Vacanţă

Paşii-mi trec în memoria mării.
Pomenit rămâne în urmă şi umed nisipul.
Fugim înţelepţi în carapace de umbră,
Nepregătiţi de iubire ca apa.

Bunicul tău o se ridice în curând pleoapele farului...
Tu-mi dăinui şerpeşte în braţe...
Toamna respiră sub nori groaznic de singură
Bănuind ca un orb golful sub care
Suferă de înec steaua aceea...

Pastel

Pe dealul tandru al uitării stă un cireş fără de moarte.
Stă şi-şi vorbeşte sieşi cântec şi versuri fără căpătâi.
Deasupra dăinuie cocorii cei blânzi şi-n stare să ne poarte
În „te iubesc” şi-n „draga nenii” şi-n pământeanul „mai rămâi”.

O, mai rămâi, rămâi la mine ca sâmburele în culoare,
Ca dulcea aripă în zborul ce fără vină s-a născut!
Iubirea mea supusă lunii şi păsărilor migratoare,
Te-ascund prin iarba cea înaltă a visătorului sărut.

Şi te blestem la veşnicie şi la uitare de credinţă!
Să ştii şi tu cât duce floarea din greul bunului pământ.
O, mai rămâi, precum auzul menit a nu avea fiinţă,
Precum cămaşa iubitoare a fiului făr’de-nceput!

Oglinzi în rouă*

1
Cred c-am murit pe sânii de strugur
ce m-au vrut
în schimbul păsărilor derutate,
cred c-am să trec în arbori
şi celălalt ţinut
mă va conţine doar pe jumătate;
cred că sunt arcul ploii –
o splendida agată
zbătându-ţi-se domolit în coc...

Şi poate-s doar lumina prin parc,
neruşinată,
sfinţită evadare din Van Gogh...

2
Nu te grăbi, muritori suntem!, nu te grăbi:
sângele-apus în lumina de stele nu are,
beat de trăirea din zi,
conture de floare!...

Către pacea din lacrimă nu te grabi:
ne-ar trebui nenăscutul chilim
pe care alţii din noi s-ar iubi...;
şi până la ziua cât timp mai avem a muri!

8
Culorile de zi işi cer astâmpăr,
monedele au zimţii netociţi;
cu ce tribut de sânge să te cumpăr,
sau să te fur ursuzilor misiţi?...
Doar să apari la strigăt lung de lună
pe destrămarea asta de pământ...
Dar nu exişti; jur-împrejur se-adună,
să-mi frângă somnul, morile de vânt.

10
Amurg cu pietre scânteind tăcut,
Nu vreau încrederi, nu aştept orchestre;
doar să-mi îmbraci simţirile-n sărut
prin licărul chemărilor aceste...,
doar să mă strigi, cu vocea mea, în gol:
răspunsul va veni sub alte stele...

Abia atunci pământul, rostogol,
se va uimi de drumurile mele,
abia atunci mirificii păuni
vor clătina inelele solemne
şi vei putea la ţărmuri să-mi aduni
epavele cu bărbăteşti însemne.

De întristare

Azi dau din coadă – la ceai, la umbră –
sunt magazinul-de-căpătâi;
dragostea-mi umblă prin sânge, sumbră –
poate te-ndupleci să mai rămâi,
poate ţi-nfloare versul acela
de întristare şi dor-hai-hui:
a fi, iubito... a fi ca vela,
a tuturora şi-a nimănui;
a fi Curândul care se-ntoarce,
oul dogmatic din Ziua-ntâi,
frageda ceară toarsă de Parce,
dulce ecoul: "Poate rămâi!"...
Poate te-ndupleci la umbra deasă,
La ceai, iubito! – cozile cresc.
Lumea se-ndeasş la-"mpărăteasa".
La rotunjimea de fruct domnesc:
Somnul m-alungă din vers acasă
Şi ziua-nseară în "Te iubesc!"...

Să...

Cumplita dragoste! – a mea spre tine,
A noastră către timpul tuturor...
Să ne ferim acum de Viitor,
Să spargem clipa-n scânteieri puţine
Şi să durăm în Azi, cât se mai poate!
Etern fatidic de seninătate.

Am scanat două pagini din revista Viața armatei.

Din nr. 10/1994

Și din numărul 3/1994

O poezie 

Pentru a o citi, dați click pe imagine. 

Un haiku premiat

Amurg de toamnă -
luna plină privind
în arţar

Este unul dintre haiku-urile cu care m-am prezentat la concursul internaţional cu tema "Autumn Trees". Cele 9 haiku-uri alese de David McMurray, au fost citite la festivalul "Poems for Mother Earth" din 14 octombrie 2007 la International Village Center din Kita-premia Mother Earth, Seinan Jo Gakuin University. Rezultatele au aparut în International Herald Tribune/Asahi Shimbun ţi pot fi citite la adresa http://www.asahi.com/english/haiku/


De acolo am transcris:

The fifth prize was selected because of the word "in." The personification of the moon and the placing of the moon with us on Earth was a unique viewpoint offered by Romanian Maria Tirenescu.

Autumn dusk--
the full moon watching
in the maple
Au sosit diploma şi cartea. Am adăugat pozele.

Cicada

Poemele cu care am participat la 2007 Chicago Cicada Haiku Contest şi am obţinut o menţiune de onoare:

song of cicada –
everybody listening
under the full moon

cântecul cicadei -
toată lumea ascultă
sub luna plină

late cicada –
the row of ants indifferently
going over it

cicada moartă -
nepăsător, şirul de furnici
trece peste ea

at daybreak –
a perch snatching cicada
from the ready angle

de dimineaţă -
un biban înhaţă cicada
de pe firul întins

Aştept versiunea electronică a cărţii Chicago Cicada Chapbook, promisă de organizatori celor care au fost menţionaţi.

SĂRBĂTOARE PE VALEA IZEI

Când eram copil, de Sfânta Maria Mare, mergeam la Săcel, la bunica din partea tatălui meu. Era ziua ei onomastică. Dar şi a mamei, naşei mele şi a unor verişoare. Aproape că nu era familie care să nu aibă o sărbătorită.

De obicei, mergeam cu trenul, pe care îl luam din Vişeu de Jos, dar, într-o vară, am plecat cu autobuzul. Când urcam Dealul Moiseiului, întâlneam grupuri de tineri, dar şi persoane în vârstă, care cântau. Eram curioasă. Întrebam, voiam să ştiu.

Tata mi-a făcut semn să ascult. Una dintre verişoare era printre cei care se întorceau de la Moisei. O puteam întreba când venea la bunica.

Am ascultat şi am reţinut câteva cuvinte din ceea ce auzeam. Dar melodia m-a urmărit ani la rând. (E cântecul pe care Marcela Saftiuc l-a adaptat şi cântat în anii următori.)

„O, Măicuţă Sfântă,
Te rugăm fierbinte
Să ne-asculţi de-a pururi
Marea rugăminte!

Refren:
Nu lăsa, Măicuţă,
Să pierim pe cale,
Căci noi suntem fiii
Lacrimilor tale!”

Ultima parte a drumului am mers pe jos. Aşteptam cu nerăbdare să ajungem la bunica. Pe drum, întâlneam ţărani care se bucurau că-l revedeau pe tata. Nu cred că am trecut pe lângă cineva fără să-l salutăm măcar. Cu mulţi cetăţeni, tata se oprea să schimbe câteva cuvinte.

Am ajuns la podul de peste Iza. O moară veche şi o casă în paragină. Apoi, o altă moară şi o şură mare. Acolo am aflat că se va face horă. Voiam să văd şi eu cum e la horă. Dar, am înţeles că eram prea mică.

De la sfatul popular, am luat-o pe o ulicioară. Pentru a ajunge în curtea bunicilor, trebuia să trecem pe la un vecin.

Bunica ne aştepta în faţa casei. Pusese porumb la fiert. Doar veneau nepoatele de la oraş… După un schimb protocolar de cuvinte, am primit permisiunea de a merge la râu. Iza trecea la câţiva metri de casă.

Pe malul Izei erau topile de cânepă. În apropiere, o moară. Am aflat de la mătuşa care ne-a însoţit, că morarul e neam cu noi. Am vrut să vedem şi moara, dar nu prea era timp. A sosit Maria care fusese la Moisei.

Ea ne-a spus că Adormirea Maicii Domnului este cea mai de seamă sărbătoare din apropierea toamnei. Cu o zi înainte, grupuri de pelerini de pe toată Valea Izei, mergând pe jos, trec spre Moisei. Ei sunt îmbrăcaţi cu haine albe. Două fete duc icoana Maicii Domnului. Împreună cu icoana, pelerinii duc 4-6 prapori cu chipul lui Cristos şi al Sfintei Maria cusute pe pânză sau pictate. Aceşti pelerini care merg în „prosesie”(procesiune) rămân toată noaptea în curtea mânăstirii. Ei participă la slujbă, iar a doua zi, şi la slujba dedicată Sfintei Maria.

Când ajung la mânăstire, pelerinii o înconjoară de trei ori, apoi intră şi se închină cu pioşenie Icoanei Prea Sfintei Maria, cu praporii înclinaţi.

Cei din Săcel pleacă numai în dimineaţa zilei de 15 august, deoarece ajung până la începerea slujbei. Grupul de săceleni care merg la mânăstire cântă:

„O, Măicuţă Sfântă,
Te rugăm fierbinte
Să ne-asculţi de-a pururi
Marea rugăminte!

Refren:
Nu lăsa, Măicuţă,
Să pierim pe cale,
Căci noi suntem fiii
Lacrimilor tale!

Când plângeai pe cruce
Maică-ndurerată,
Te-am primit de mamă
Noi şi lumea toată.

Refren:
Vino, Maică iară!
Nu lăsa să piară
Ţara şi poporul,
Turma şi păstorul!

…”


Şi Maria ne-a cântat tot cântecul, dar nu am reţinut decât prima strofă.

După slujba oficiată de un sobor de preoţi, cu participarea episcopului, fiecare grup se întoarce acasă, tot pe jos, cântând. În autobuz au urcat câţiva oameni mai în vârstă care mergeau în fiecare an la mănăstire.

Ne părea rău că noi nu aveam voie să mergem unde puteau să meargă verii noştri. Nu pentru că eram mai mici, ci pentru că eram fiice de director de şcoală.

Ca să ne înveselească puţin, tata ne-a dus la moară. Morarul ne-a explicat cum funcţionează moara. Ne-a arătat şi piua. Apoi, mergând pe malul Izei, am ajuns lângă biserica nouă, ortodoxă. Slujba se terminase şi n-am intrat în biserică.


* * *

După mulţi ani, am avut ocazia să văd mănăstirea Moisei. În anul 1995… Dar am rămas cu părerea de rău că prietenii mei au avut şansa de a participa la sărbători care nouă, copiilor de dascăli, ne erau refuzate.

SCRISOARE

lui Doru Davidovici

Dorule, ieri, am terminat de citit
şi ultima ta carte.
De atunci,
te întreb
şi mă întreb:
i-ai întâlnit pe
extratereştri?

Noaptea, când văd
un avion ce zboară
de ce mă gândesc la
“Culoarea cerului”?

Când apar în ziare ştiri
cu turişti rătăciţi în munţi,
de ce mă gândesc la
“Ridică-te şi mergi”?

Când cade câte un MiG,
de ce mă gândesc la
“Celula de alarmă”?

Când văd tinere balerine
dansând cu graţie,
de ce mă gândesc la
“Intrarea actorilor”?

Când văd aviatori,
de ce mă gândesc la
“Aripi de argint”?

Aştept răspunsul tău.
Sper să fie:
„Am umblat prin «Lumi galactice»
şi am vorbit cu «Colegii mei din neştiut».”

( 30 septembrie 2003 )

Prima zi de şcoală

Numeroase sunt ocaziile în care ne amintim de zilele în care începem o activitate. Poate că, în memoria noastră, cel mai bine rămâne prima zi de şcoală a fiecăruia dintre noi. Imaginea primei învă-ţătoare ne urmăreşte toată viaţa. Apoi, prima dirigintă. Cu trecerea timpului, aceste amintiri devin din ce în ce mai frumoase. Rămâne proaspătă în memoria multora dintre noi ziua în care „începe şcoala“.

Mă văd în prima zi a lunii septembrie a anului 1972, păşind cu emoţie şi încredere pe poarta Grupului Şcolar U.M.C. Am găsit un colectiv unit, colegi dispuşi să schimbe idei cu noii veniţi. Am aflat atunci, cu puţină uimire, că lucrăm în „Şcoala cu 5 directori“.

Primele zile ale lunii au fost rezervate cunoaşterii colectivului de profesori din şcoală, examenelor de corigenţă, organizării şcolii şi întocmirii planificărilor.

A venit şi ziua de 15 septembrie - prima zi de şcoală. Elevii erau adunaţi pe platou. Toţi purtau uniforme, lucru care le dădea un aer de „oameni mari“. Cei din anul I erau tunşi la zero. Am aflat că era un obicei (mi se părea puţin ciudat) util. De altfel, am aflat că, de câte ori cineva făcea câte o boacănă, se aştepta să rămână fără podoaba capilară.

După festivitatea de deschidere, la care au participat reprezentanţi ai oficialităţilor, ai părinţilor şi ai Inspectoratului Şcolar, elevii din anul I au fost împărţiţi pe clase.

Primisem lista cu elevii anului I M, clasă de sculer-matriţeri. (Aflasem că, în urma unui concurs serios, în care vizita medicală era foarte importantă, cu concurenţă de trei pe un loc, la această meserie erau repartizaţi candidaţii care au obţinut cele mai bune rezultate. )

I-am încolonat pe elevi şi i-am condus în sala de clasă în care urma să participe la lecţiile teoretice. Îmi era greu să le reţin figurile. Mă gândeam, cu puţină îngrijorare, că n-am să-i recunosc printre ceilalţi elevi. Speram să mă cunoască ei.

Aşa s-a întâmplat. Când mă vedeau, se adunau cu toţii în jurul meu. Poate că, dacă prima clasă nu ar fi fost aşa, eu n-aş mai fi rămas în învăţământ. Dar elevii, despărţiţi pentru prima dată de părinţi (cei mai mulţi locuiau în internat), de fraţi şi prieteni, se apropiau de cei care le dădea atenţie.

Am aflat, de la prima oră de dirigenţie, că elevii sunt din jurul Blajului, al Orăştiei şi din Cugir. Le-am spus că nici eu nu sunt din Cugir, dar că, atunci când au probleme, să-mi spună şi vom încerca să le rezolvăm împreună. Vă imaginaţi o clasă cu 36 de băieţi. Cei care locuiau în internat nu erau obişnuiţi cu programul, cu mâncarea de la cantină. Ba nu le ajungea, ba nu le plăcea. Nu era ca la mama acasă. Câteva lacrimi, câteva izbucniri… Apoi, acomodarea.

Pe lângă înviorarea din pauza mare (care se făcea pe platou ), era obiceiul ca lunea, la ora 17, toţi elevii şi profesorii şcolii să participe la careu. Aceste întâlniri aveau o tematică adecvată elevilor, dar, atunci când situaţia o impunea, pe lângă anunţuri legate de programul şcolii, erau popularizate cazuri pozitive şi negative din şcoală.

La revederea de 10 ani de la absolvirea şcolii profesionale, am apărut când nu se aştepta nimeni. Lucram la altă şcoală şi directorul de atunci afirmase într-o şedinţă că nu mai învoieşte pe nimeni, pentru că unii profesori nu au ajuns la timp lunea la ore. După ce şi-au manifestat zgomotos bucuria revederii, fiecare a revenit la activitatea pe care o avea înainte de sosirea mea. Atunci, Luca Voinea, fostul şef al clasei, a început să-mi povestească unele întâmplări din viaţa lui de ucenic. La un moment dat, spune: „Nu v-aţi schimbat deloc!“. Am început să râd. „Aşa am plecat de la Cugir.“, am încercat să glumesc, dar nu mi-a dat voie. Mi-a spus cum stăteau ei şi mă ascultau când le povesteam sau când le dădeam exemple din viaţa de zi cu zi, în orele de fizică, cum se adunau în jurul căruciorului când mergeam la careu cu fiică-mea, mi-a povestit şi alte întâmplări din timpul şcolii.

Dacă ar fi să vă spun acum ce ştiu despre primii mei elevi, n-aş putea să vă spun prea multe. Dar pot să vă spun că erau politicoşi şi atenţi faţă de toţi profesorii, chiar dacă nu-i cunoşteau de la clasă, că erau grijulii cu colegii lor. Că învăţau pentru că îi preocupa soarta lor.

Poate că una dintre cele mai mari bucurii pe care le mai poate avea un profesor astăzi este aceea de a întâlni în clasă copii ai foştilor elevi. Ne bucurăm ori de câte ori ne opreşte un fost elev şi ne spune: „Fiul meu este student“, „Fiica mea reuşit la liceu !“, „Copiii mei au absolvit şcoala profesională.“ Înseamnă că nu ne-am irosit forţele în zadar.

În această toamnă, voi începe ultimul an şcolar din viaţă. Nu mă aştept să fie ca primul. Condiţiile s-au schimbat. Şcoala are de trei ori mai puţini elevi ca în urmă cu 35 de ani. A devenit Colegiu Tehnic. Elevii nu mai sunt ca părinţii lor când învăţau în această şcoală. Unii au prea multe lucruri. Alţii sunt foarte săraci. Cei care au din plin de toate, nu ştiu să se poarte. Alţii speră să aibă mai multe. Mulţi elevi au părinţii în Spania, în Italia… De ei se ocupă bunicii, în cel mai fericit caz. Unii, singuri acasă, îşi pierd vremea cu prietenii. Nu ne mai mirăm că sunt blazaţi, nervoşi, obosiţi.

Dar, cum noi, dascălii, suntem obişnuiţi să începem, în fiecare toamnă, un nou an, vom face acest lucru cu optimismul ce ne caracterizează.

BEBE

Aveam în minte foarte multe idei… şi schiţe… Dar astăzi voi renunţa la ele pentru a scrie despre colegii mei, cei pe care i-am găsit în şcoală, şi care acum nu mai vin nici măcar în vizită la noi…

În această noapte, ne-a părăsit Bebe, prietenul nostru de o viaţă.

Îmi amintesc, eram în al doilea an de activitate. Doamna Maria Rob ţinuse o lecţie deschisă în cadrul cercurilor pedagogice. Un domn pe care nu-l cunoşteam a luat cuvântul. A analizat lecţia: „ după mine, era mai bine dacă…, poate eu aş fi schimbat aici…” Îl priveam cum vorbea cu siguranţă despre lecţia de „jeometrie” (aşa pronunţa) şi vedeam că seamănă cu Kirk Douglas. Am aflat că e profesor la liceul teoretic şi se numeşte Simion Mumătă.

În anul şcolar 1974/1975, am lucrat pe catedra lui Bebe. El plecase în Maroc. Să-i înveţe pe copiii marocanilor.

Când a revenit din Maroc, am descoperit că fiica lor, Cristina, e de o vârstă cu Cristina noastră.

După mai mulţi ani, au renovat casa moştenită de soţia sa, Veronica, o casă foarte aproape de casa noastră. Îmi amintesc câtă veselie era la claca pe care a făcut-o cu vecinii. Treptat, au adăugat un etaj vechii case, au făcut o locuinţă frumoasă, cu grădină, cu flori, coacăze şi viţă de vie… Mai mare dragul să petreci câteva ore în preajma familiei Mumătă.

În urma cu doi ani, Bebe a fost operat la plămâni. Au urmat: regim, tratamente, internări… Vizitele erau mai rare…

Între timp, Bebe şi-a dat seama că nu poate învinge boala. Nu-i dorea altceva decât să-şi vadă nepoata care urma să vină pe lume. A fost foarte fericit când a avut grijă de Margot. Acum, nepoţica are şase luni.

O vecină ne-a adus vestea tristă că Bebe nu mai este. Şi atunci, am revăzut un film care prezenta 35 de ani.

Mi-am amintit de Simi Ivaşcu, pensionat de boală în urma unui atac de cord survenit la revederea colegilor de şcoală. Nu a avut parte de o pensie lungă. Mi-am amintit de Sandu Miheş, omul de bază al şcolii. Cel care făcea orarele. (În anii aceia, şcoala noastră avea aproape 2000 de elevi, se lucra pe trei schimburi. Miheş făcea patru variante de orar, în funcţie de planificarea elevilor la practică. ) După ce a descărcat, ajutat de vecini, remorcă de lemne, a rămas la poveşti, bucuros că băieţii lui vor avea o surioară, a pus capul pe masă… Vecinii au crezut că a adormit fiindcă era obosit. Salvarea chemată de soţia lui a constatat că somnul va dura mai mult. Îmi mai amintesc de Virgil Olariu, tot profesor de matematică, cel pe care elevii l-au poreclit Cobra. Şi inima lui a cedat tot ca urmare a muncii pasionate şi obositoare pe care a avut-o. Nici unul dintre cei trei nu au ajuns la pensia pentru limita de vârstă. Nici unul din ei nu a depăşit 50 de ani.

După ce aceşti colegi au demonstrat că inima este unul dintre cele mai sensibile organe ale omului, vine rândul lui Bebe, care ne arată că profesorii de matematică au şi plămâni…

Şi mă gândesc acum: profesorii sunt optimişti prin meseria pe care o au, dar nu sunt insensibili, cum par uneori. Sunt doar categorici în multe situaţii.

Bebe a luat pensie pentru limită de vârstă, dar nu avea stare. Ar mai fi lucrat, ar mai fi făcut ceva. S-a ocupat de grădină, a crescut animale, se întâlnea cu vecinii, se plimba prin oraş pentru a vedea ce mai e nou.

De acum, vom vorbi la trecut despre el. A fost un profesor iubit de elevii lui şi un coleg care inspira încredere prin modul puţin flegmatic cu care aborda orice problemă. Nu numai pe cele de matematică.